Cătălina Novac, un succes coach în SUA, cu un destin care nu s-a oprit niciodată la prima formă

Cătălina Novac este un asemenea caz. A intrat foarte tânără în lumea literară românească, într-o epocă în care libertatea de a exprima ceea ce gândești avea încă prețul ei. A trecut prin taberele Excelsior, prin cenacluri și reviste literare, a absolvit Facultatea de Litere a Universității București. A scris proză și eseu, a publicat poezie și a participat la dezbaterile unei societăți aflate în transformare. Alături de sora sa, Fevronia Novac a publicat în România literară primul manifest feminist, text care a stârnit numeroase controverse la vremea aceea.

A pictat din copilărie. A dansat când break-dance-ul abia își făcea loc în România. A avut artiști și scriitori în familie și i-a cunoscut pe cei importanți ai vremii, înainte de a deveni, la rândul ei, parte din această lume. Apoi a plecat în Statele Unite, dar povestea nu s-a încheiat odată cu emigrare, acolo s-a deschis o altă etapă.

A studiat Psihologia socială, a urmat masteratul și doctoratul la University of Rochester și a lucrat cu Richard M. Ryan, unul dintre numele importante ale Psihologiei contemporane și cofondator al Self-Determination Theory. Astăzi este profesoară de Psihologie la George Mason University și success coach într-un colegiu din Virginia de Nord. În paralel, pictura a devenit un limbaj matur, personal, orientat spre lumină, echilibru și starea de bine, iar literatura, prima iubire, s-a întors în viața ei, nu ca nostalgie, ci ca o formă nouă de continuitate.

O întâlnire în 1987, într-o Românie care încă nu știa că se apropie de schimbare

Pe Cătălina Novac am întâlnit-o în 1987 la Timișoara, în 1988 la Suceava și în 1989 la Cluj, în taberele Excelsior. Astăzi, distanța dintre acele momente și prezent este suficient de mare pentru ca amintirile să capete aproape valoarea unui document.

Taberele Excelsior ofereau, în ultimii ani ai comunismului, un spațiu rar de libertate pentru tineri preocupați de literatură, mai întâi, apoi de muzică și arte. Pentru Cătălina Novac, întâlnirea cu scriitorii generației optzeciste a fost una dintre experiențele formatoare ale adolescenței.

Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Șerban Foarță, Florin Iaru și alți scriitori deveniseră, pentru ea, nu doar nume din cărți, ci oameni pe care îi putea asculta, cu care putea discuta și în preajma cărora putea învăța.

„Mi-au deschis aripile și m-au învățat să-mi iau zborul”, spune astăzi despre acea generație. Dincolo de aerul ușor melodramatic, expresia descrie foarte bine începutul parcursului ei. Căci în acele vremuri, când credeam că Occidentul înseamnă o lume liberă, noi ne simțeam ca păsările în colivie. Eram liberi să cântăm, dar zborul ne era refuzat, iar extinderea aripilor, limitată de zăbrele.

Novac, o familie pentru cultura din România

Cătălina vine dintr-o familie cu un capital cultural puternic. A crescut într-un mediu de scriitori și cititori. Mama ei Elisaveta Novac era poetă, tatăl, Vasile Novac, istoric cu numeroase cărți publicate. El a înființat și a contribuit la înzestrarea mai multor muzee etnografice în județul Argeș, a înființat Muzeul Nicolae Bălcescu din județul Vâlcea și a condus Muzeul Goleși.

„Tata a fost directorul Muzeului Golești timp de 21 de ani și a avut un rol esențial în salvarea și protejarea patrimoniului național. El a contribuit la înființarea și dezvoltarea Muzeului Golești și, în perioada comunistă, pe vremea lui Ceaușescu, a făcut eforturi extraordinare pentru a salva obiecte și opere de patrimoniu care riscau să fie distruse. Printre acestea s-au numărat tronul Regelui și statuia lui Brătianu realizată de Meštrović, pe care regimul comunist intenționa să o distrugă, precum și multe alte valori ale patrimoniului românesc.

Și-a dedicat o mare parte din viață acestei misiuni și, într-un anumit sens, și-a sacrificat viața personală pentru a salva ceea ce considera că aparține istoriei și memoriei noastre naționale” spune cu mândrie Cătălina Novac despre tatăl său.

La rândul ei, Fevronia Novac a publicat un articol amplu și cuprinzător despre Vasile Novac. Contribuția sa la cultura locală și națională este o pagină emoționantă în Jurnalul de Argeș.

Artă și diplomație culturală

Din aceeași familie face parte pictorul Sorin Novac și poetul Andrei Novac. Timp de trei ani, Andrei Novac a fost director al Direcției Centrul Cărții în cadrul Institutului Cultural Român (ICR). Programele de traduceri din limba română ale ICR au fost doar o parte a preocupărilor sale. Cred că cea mai importantă a fost că a reușit ca, prin efort personal, să promoveze literatura noastră. România a deținut atunci oficial statutul de Țară Invitată de Onoare la o serie de târguri de carte internaționale majore. Au fost Leipzig, Beijing în 2018 și Madrid în 2019.

Dincolo de acest titlu în sine, statutul a oferit o vizibilitate fără precedent literaturii și culturii românești. A făcut-o prin programele speciale de traduceri și evenimentele culturale dedicate. De asemenea, Andrei Novac a reușit ca Bucureștii și Timișoara să fie Orașe invitate la Salonul de Carte Paris. Activitatea sa de dimplomație culturală a continuat și după numirea în funcția de secretar de stat al MAE în 2021. Atunci a înființat primul institut românesc în străinătate, la Tokyo, după 12 ani de la ultimul eveniment similar.

Succesul din perioada respectivă a pavat drumul pentru realizări ulterioare în diplomația culturală. Anul acesta, România a fost Țară Invitată de Onoare la Târgul Internațional de Carte de la Cairo. În octombrie 2028, România va fi Țară Invitată de Onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt. Acesta este considerat cel mai important eveniment editorial mondial.

Literatura ca formă de libertate

Cătălina Novac a scris și a publicat puțin înainte de 1989. Nu pentru că literatura ar fi fost mai puțin importantă pentru ea, dar a ales să fie prudentă față de mecanismele culturale ale regimului comunist și nu a vrut să fie asociată cu ceea ce aparținea acestuia.

Literatura nu era pentru Cătălina Novac un exercițiu școlar, ci un mod firesc de a privi lumea. Stia pe de rost poeme de Șerban Foarță, Mircea Cărtărescu și Florin Iaru. În tabăra de la Cluj a avut ocazia să-l viziteze pe Augustin Buzura, împreună cu Mircea Cărtărescu și Florin Iaru. Sunt întâlniri care, pentru un adolescent, pot schimba proporțiile lumii. A obținut Marele premiu la proză cele trei ediții ale taberele Excelsior, dar editarea în volum era atunci o chestiune mai delicată. După Revoluție, vocea ei literară a devenit mai vizibilă. A publicat proză și eseuri în România literară, Contrapunct, Revista Argeș și Meridian.

De două ori Novac

Împreună cu sora sa, Fevronia Novac, a publicat în România literară un manifest feminist care a provocat controverse și discuții. Au fost numite „amazoane”, iar eticheta era spectaculoasă, însă ideile erau mai importante decât eticheta. Pentru cele două surori, textul a însemnat deschiderea unui spațiu de dialog despre condiția femeii. Dar au atins și schimbarea socială într-o Românie care își redefinea repede valorile.

Cătălina a fost, de asemenea, membră a cenaclului condus de Mircea Martin și a păstrat legătura cu lumea literară prin întâlniri și prietenii care au traversat anii. Să mergi vara la Vila Scriitorilor de la Neptun îți prilejuia alte întâlniri memorabile, pe care le-a avut astfel. A publicat cu măsură, a scris cât i-a permis timpul și îndatoririle de studentă la Litere, a observat oamenii, vremurile, mentalitățile.

Între timp, și-a continuat educația. A absolvit Facultatea de Litere din București, unde unii dintre scriitorii care îi fuseseră modele îi deveniseră profesori.

Privind în urmă, Cătălina Novac consideră că acea perioadă i-a oferit mai mult decât o formație literară. I-a oferit libertatea de a gândi, capacitatea de a observa, curajul de a crea și dorința de a căuta o literatură autentică.

Un artist înainte de a-și găsi profesia

Despre Cătălina Novac nu vorbești doar prin prisma literaturii. Pictura a apărut în viața ei la șase ani. A urmat cursurile Școlii Populare de Arte din Pitești, sub îndrumarea profesorului Dinu Velcescu. A obținut premiul I pentru activitatea și lucrările sale artistice. Participarea la tabere de pictură și expoziții a venit de la sine, căci se dovedea pasionată.

Entuziasmul și forma unică de libertate pe care ți-o dă creația i-au fost amplificare de faptul că a crescut printre muzee, artiști și oameni de cultură. În familie exista o relație directă cu arta. Printre persoanele care i-au influențat formarea s-a aflat și verișorul său, pictorul Sorin Novac.

În adolescență, literatura și pictura nu se aflau în competiție, ci se întâlneau. Așa a fost prezent și dansul la această întâlnire a artelor. În taberele Excelsior, Cătălina petrecea timp alături de elevii de la Tonitza, picta împreună cu ei, apoi mergea la cenaclu și citea din prozele sale. Dacă ar fi să dau o definiție a perioadei sale de început, ar fi că literatura, pictura și dansul încăpeau în aceeași viață.

Dansul nu este o metaforă

Cătălina avea o trupă de break-dance într-o perioadă în care acest gen abia pătrundea în România. De fapt, așa le-am și remarcat pe surorile Novac la Timișoara, în tabără. Erau două fete înalte și filiforme, una blondă, una brunetă, care dansau break-dance sincron sub copacii din curtea liceului silvic, electrizând atmosfera. Cătălina a călătorit prin țară cu spectacole și a dansat inclusiv pe litoral, la Vox Maris sau arena de la Costinești. A avut spectacole în deschiderea unor artiști cunoscuți, între care o amintesc pe Dida Drăgan.

Privită de la distanță, această perioadă poate părea exuberantă. Dar în spatele ei se vede deja o trăsătură care avea să-i definească întregul parcurs: refuzul de a rămâne într-o singură formă.

America nu ca ruptură, ci ca deschidere

Plecarea în Statele Unite nu apare în această poveste ca o fugă dintr-un loc fără perspective. Nu este povestea unei emigrări determinate de lipsuri economice sau de presiuni politice, este, mai degrabă, povestea unei oportunități asumate. O lume devenise mai largă, iar Cătălina a ales să o exploreze.

Mutarea la New York a coincis cu o altă mare schimbare profesională. În 1998, fusese invitată să urmeze un doctorat în arte la Universitatea Națională de Arte din București. Nu a mai urmat această cale, deoarece în aceeași perioadă se muta la New York. În America, însă, nu a abandonat formarea academică, ci a schimbat direcția, alegând Psihologia socială. Și-a înscris în parcursul biografic masteratul și doctoratul la University of Rochester, în New York. De asemenea, a lucrat cu Richard M. Ryan. Această întâlnire avea să fie decisivă.

Ryan este unul dintre fondatorii Self-Determination Theory, teorie care acordă un rol esențial autonomiei, competenței și conexiunii umane în dezvoltarea și starea de bine.

Pentru Cătălina, psihologia nu a însemnat anularea artistului, cunoașterea a devenit un alt instrument pentru înțelegerea omului. „De la Rich Ryan am învățat enorm, atât ca cercetător, cât și ca profesor”, spune ea. Iar această influență avea să se întoarcă, peste ani, în pictură.

Psihologia, între profesie și înțelegerea artei

Astăzi, Cătălina Novac predă Psihologie la George Mason University. Lucrează și ca success coach într-un colegiu din Virginia de Nord. Așadar, profesia sa americană nu este o paranteză în biografie, ci a trasat coordonatele unei cariere solide, construită prin studiu și cercetare.

Dar poate că partea cea mai interesantă a acestei schimbări este felul în care psihologia a revenit asupra artei. Pictura sa actuală este inspirată de Self-Determination Theory. Cele trei concepte centrale — autonomia, competența și conexiunea umană — devin, în interpretarea sa artistică, teme vizuale. Culorile pastelate și formele abstracte caută să transmită bucurie, liniște, speranță și armonie.

Cătălina se definește astfel drept un „artist al wellbeing-ului și al luminii interioare”. Este o formulă care ar fi fost imposibil de imaginat fără întâlnirea dintre cele două vieți profesionale. Psihologia a venit peste pictură, pictura venise de la început peste literatură, iar aceasta nu a încetat niciodată să existe. Mai mult decât valuri, e flux și reflux pe un ocean al sufletului oemensc, manifestat în multilateralitatae sa sensibilă.

Pasiunea poate deveni limbaj personal

De-a lungul anilor, Cătălina a experimentat tehnici și stiluri diferite. A pictat icoane pe sticlă, peisaje și naturi statice, și a trecut apoi spre compoziția abstractă. Treptat, a descoperit că abstractul îi permite să vorbească cel mai autentic despre emoție. „Culorile și formele devin pentru mine un limbaj al emoției, al luminii și al conexiunii umane” mărturisește Cătălina Novac.

În această evoluție a avut un rol important artistul John Blee, mentorul său la The Art League. Blee, un artist prezent în marile muzee și galerii, precum MoMA, National Gallery, LA Gallery etc, a încurajat-o să-și descopere propria identitate vizuală și să aibă încredere în expresivitatea culorii.

Un alt reper a fost artistul și graficianul Ioan Atanasiu Delamare. L-a cunoscut în cadrul unor tabere de creație de la Veneția, Roma și Florența. Ulterior, acesta i-a ilustrat una dintre cărți. Anul acesta, Cătălina Novac a obținut o rezidență artistică la Veneția, după ce în primăvară a avut lucrări în cadrul a două expoziții, una fiind Venice International Art Fair, cealaltă Anima Mundi, ambele organizate la Palazzo Albrizzi-Capello. O expoziție la Roma completează parcursul din peninsulă. Alte expoziții sunt programate în această toamnă. Evenimentele arată că o carieră artistică nu se construiește numai prin talent, ci și prin întâlniri esențiale, prin mentori, comunități și mai ales disponibilitatea de a învăța.

O artistă care nu a renunțat la cuvânt

În paralel cu pictura și psihologia, Cătălina a continuat să scrie. A publicat interviuri cu personalități ale artei și culturii, între care John Blee, Alexandra Nechita, pictorița de origine română supranumită în copilăria sa „Micuța Picasso” și sculptorul Cristian Ianculescu. A scris articole, eseuri, recenzii și proză scurtă. Este autoarea volumului Romanian Gulag: Long-term Traumatic Experiences of Imprisonment and Their Impact on the Well-being of Political Prisoners și a volumului de poezie Love. A tradus și editat cărți și broșuri, a realizat emisiuni pentru Radio România Cultural și a colaborat la rubrici dedicate educației, traumei, stresului și stării de bine.

Preocupările profesionale se regăsesc într-o formă subtilă în scrisul ei, unde revine tema justiției sociale, adevărul, dreptatea, sensul și întrebările despre condiția umană. Acestea nu sunt teme întâmplătoare, ci conexiuni între cele două lumi în care a lucrat. Psihologia încearcă să înțeleagă omul, literatura îi ascultă vocea, artele vizuale îi caută lumina.

Literatura se întoarce acasă

Dacă ar fi să caut cea mai frumoasă parte a acestei biografii ar fi tocmai întoarcerea literaturii. După atâția ani de psihologie, cercetare și pictură, Cătălina nu se întoarce la scris ca la o ocupație abandonată. De fapt, se întoarce la o parte din ea însăși. În pregătire se află volumul de poezie Cireșul Japonez, care urmează să apară la Editura Vinea, cu o prefață semnată de Șerban Foarță și recomandarea Anei Blandiana pe coperta a patra.

Numele lui Șerban Foarță este, în acest context, mai mult decât o referință literară, este o revenire simbolică la începuturi, la adolescenta care știa pe de rost poezii de-ale lui, la tânăra care mergea la Excelsior. Numai că, de această dată, Cătălina se întoarce cu un bagaj mult mai bogat. Aduce cu ea experiența Americii, Psihologia, cercetarea, pictura, întâlnirile cu alte culturi și o maturitate pe care nu o putea avea la 18 ani.

Două lumi literare, fără idealizări

Experiența americană i-a schimbat și perspectiva asupra vieții literare. În Statele Unite, observă ea, există multă inițiativă și un accent important pe networking. Literatura se intersectează inevitabil și cu o anumită dimensiune de business. Dar există și o mare deschidere către cărți, autori și evenimente, mai ales, există comunități care se nasc din inițiativa cititorilor.

Un episod i-a rămas în mod special în minte. A participat la un eveniment dedicat poeziei Anei Blandiana, organizat de iubitori ai poeziei, fără ca poeta însăși să fi știut despre eveniment. Pentru Cătălina, acesta este un exemplu despre cum literatura poate exista independent de instituții.

„Literatura trăiește și prin cititori, prin oamenii care o iubesc și simt nevoia să se întâlnească în jurul ei.” Este una dintre frazele ce rezumă cel mai bine concepția sa despre cultură.

În România, vede aceeași energie și pasiune, dar observă și riscul închiderii în cercuri. Ea consideră că există scriitori talentați care nu primesc întotdeauna șansa de a fi ascultați. De aici vine și una dintre ideile sale constante: „Literatura ar trebui să fie un spațiu al libertății, al dialogului și al descoperirii de voci noi.” Este o idee care se întoarce, aproape fără să vrea, la adolescența sa, la literatura din anii în care libertatea de a spune conta enorm.

America nu i-a luat rădăcinile

Poate că aceasta este diferența dintre emigrare și înstrăinare, că poți schimba țara fără să-ți schimbi amintirile, că profesia nu înseamnă să-ți abandonezi vocația, și că, în general se poate învăța un alt limbaj fără a-l uita pe primul. Cătălina Novac a făcut toate aceste lucruri. A plecat în America și a devenit psiholog, dar nu a încetat să fie scriitoare. A devenit artist vizual, fără a înceta să fie cititoare.

Intrarea într-un alt sistem cultural nu a însemnat, așa cum se întâmplă asesea, abandonarea lumii de origine. De fapt, asta se întâmplă atunci când bagajul cultural nu e suficient de solid ca să reziste contaminărilor din noua configurație. Dorința de integrare este uneori atât de mare, încât ocupă întregul spațiu mental sensibil.

Distanța a ajutat-o pe Cătălina Novac să privească mai limpede spre locul de unde a plecat. O dovedește și colaborarea cu Bogdan Banu, care a realizat afișul expoziției personale The Art of Happiness de la Biblioteca Kings Park. „Bogdan Banu este, într-un fel, sufletul comunității românești din Washington și se implică foarte mult în organizarea și susținerea evenimentelor legate de comunitatea românească” spune Cătălina.

A ajutat-o și plecarea la vârsta adultă, și aceasta este poate una dintre marile forțe ale parcursului ei. Că nu a ales între lumi, ci le-a adăugat.

Arta are nevoie și de comunitate

Experiența sa americană i-a oferit și o altă lecție, importanța comunității locale. Cătălina locuiește în Fairfax County, într-o zonă în care există susținere pentru artă și cultură. Picturile ei sunt prezentate în spații publice și instituții locale. Are expoziții personale la biblioteci și în alte spații comunitare și participă la proiecte de grup. Este membră a unor organizații artistice precum ArtsFairfax, The Art League și Vienna Arts. A participat la Johnny Depp People’s Artist.

Pentru ea, această deschidere are o valoare care depășește expunerea propriu-zisă. Înseamnă sentimentul că arta poate avea un loc real în viața comunității. În același timp, vorbește fără idealizări despre dificultățile sistemului privat de galerii, unde costurile pot deveni prohibitive pentru artiștii aflați în afirmare.

Nici America nu este un paradis cultural, și mici România un deșert cultural, există ocazii și limite de ambele părți. Diferența vine adesea din inițiativa, comunitatea și capacitatea de a crea propriile contexte. Vorba românească „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă” devine astfel mai actuală ca niciodată.

Un destin care se rotunjește

În 2027, Cătălina Novac este invitată la un program de rezidență artistică la Veneția, unde va avea și o expoziție personală. Este un moment important, nu doar pentru că vine după expoziții în Statele Unite și Europa, ci pentru că Veneția se află, simbolic, aproape de toate firele acestei povești, literatură, artă, călătorie, întâlnire, memorie. Dar poate că adevărata semnificație este alta. Cătălina nu a ajuns aici urmând un singur drum, căci a schimbat direcția de mai multe ori, și fiecare schimbare a adăugat ceva.

Pentru spațiul interior, literatura i-a dat cuvântul, pictura i-a dăruit culoarea, dansul a venit cu libertatea mișcării. Peste toate, psihologia, cu instrumentele pentru a înțelege omul.

Pentru cel exterior, America i-a oferit o zonă largă de experimentare. În același timp, România i-a rămas în memorie, limbă și indiscutabilă matrice culturală. Acum, toate aceste experiențe încep să semene mai puțin cu niște capitole separate și mai mult cu părți ale aceleiași cărți.

Refuzul plafonării

O idee traversează discret întregul parcurs al Cătălinei Novac. Este felul în care nu se mulțumește cu nicio bornă atinsă. Ea nu pare să fi privit o reușită drept un motiv pentru a se opri din căutări, chiar dacă a știut să se bucure din plin pentru fiecare victorie personală ori a fiului ei, alături de câinele care e un alt membru al familiei și în inima ei generoasă.

Profesional vorbind, după Facultatea de Litere a venit Psihologia, apoi pictura a revenit într-o formă nouă. După ani de activitate academică a continuat să scrie. După experiența literară românească a descoperit alte forme de comunitate culturală, și, după toate acestea, literatura revine, nu ca un trecut recuperat, ci ca o parte maturizată a prezentului.

Am putea să ne considerăm pentru o clipă studenții ei. Atunci, lecția cea mai importantă a parcursului său, ar fi că nu trebuie să alegem întotdeauna între cine am fost și cine vrem să devenim. Uneori, adevărata devenire constă în a le face să lucreze împreună. Cătălina Novac nu pare să fi căutat o singură definiție pentru sine, ci a preferat să rămână în mișcare, să observe mereu, să traducă observația în cuvinte, culori, mișcare, să învețe, să-și dea voie să schimbe, să se schimbe, rămânând în același timp fidelă siseși. A încercat, a revenit, a reușit și a transformat fiecare etapă într-o resursă pentru următoarea.

Plecări, întoarceri și succesul dintre ele

Povestea ei nu este, în fond, despre plecarea din România ori succesul în America. Este, mai degrabă cautarea și libertatea de a nu considera că ai terminat cursa atunci când ai ajuns undeva. Poate că este aici și curajul de a începe din nou, și șansa de a lua cu tine ceea ce ai iubit și de a-i găsi o formă nouă. Căci uneori, după un drum foarte lung, primul lucru pe care îl regăsești nu este un loc, ci propria voce, iar Cătălina Novac pare să o fi regăsit, dacă a pierdut-o cumva sau a fost doar mai puțin activată în competiția profesională și personală cu sine însăși și pentru fiul ei.