Călătorim geografic și cultural pentru a afla mai multe despre noi

În literatura veche, călătoria este aproape întotdeauna mai mult decât deplasare. Ulise pleacă pentru a participa la Războiul Troian, fiind obligat de un jurământ de onoare pe care tot el îl propusese, dar se întoarce. Eneas pleacă după ce Troia este cucerită și incendiată de greci, scapă din orașul cucerit, cu o misiunea divină. Zeii îi poruncesc să plece pentru a căuta un nou teritoriu, pentru a întemeia. Ghilgameș pornește după ce moartea lui Enkidu îi spulberă iluzia invulnerabilității.

Dante pornește, simbolic, din mijlocul vieții și trebuie să străbată Infernul, Purgatoriul și Paradisul pentru a regăsi ordinea pierdută. Dante nu călătorește doar pentru sine. El primește misiunea de a scrie tot ceea ce vede pentru a ghida societatea rătăcită înapoi spre dreptate și ordine. În aceste povești, drumul nu este o paranteză între două momente importante. Drumul este chiar locul în care eroul se transformă. De aceea, întoarcerea nu îl găsește niciodată identic cu omul care a plecat. În cazul lui Dante, cercetarea vorbește explicit despre „călătoria vieții” și despre figura pelerinului care traversează spațiul pentru a dobândi o înțelegere mai înaltă.

Călătoria, o experiență în trei etape

A pleca și a te întoarce sunt, de fapt, două jumătăți ale aceleiași experiențe. Plecarea înseamnă desprindere. Întoarcerea înseamnă verificarea desprinderii. Numai după ce ai văzut altceva poți privi diferit sau printr-o altă perspectivă locul din care ai venit. Poate de aceea literatura a făcut din întoarcerea acasă una dintre formele cele mai tulburătoare ale călătoriei.

Ulise visează la Ithaca, iar tocmai această dorință dă sens rătăcirilor sale. În tradiția occidentală a pelerinajului creștin, drumul spre Ierusalim, Roma sau Santiago nu valorează doar prin destinație, ci prin transformarea celui care merge. În creștinism, sensul călătoriei s-a deplasat de la simpla descriere a locurilor spre semnificația spirituală a drumului.

Drumul fără întoarcere

Dar există și călătoria fără întoarcere. Ea este forma cea mai austeră a metaforei, pentru că obligă omul să accepte că unele drumuri nu se mai închid în cerc. Moartea este, în această interpretare, ultima plecare, aceea pentru care nu există o hartă verificabilă și nici bilet de întoarcere. Literatura a inventat nenumărate geografii pentru această ultimă trecere tocmai fiindcă omul nu suportă ușor ideea unui teritoriu complet necunoscut. Uneori îl numește Infern, alteori Paradis, Hades, Duat sau un spațiu intermediar Limb sau Purgatoriu. Alteori îl mută înăuntrul psihicului. Schimbarea decorului spune, poate, mai puțin despre ceea ce există după moarte și mai mult despre ceea ce oamenii se tem, speră sau doresc să găsească acolo.

În acest sens, călătoria este și o metaforă a cunoașterii. Nu poți afla cine ești stând permanent în același punct. Călătoria te scoate din sistemul familiar de repere și te obligă să compari. Un peisaj nou schimbă măsura peisajului vechi. Un străin poate deveni un prilej de a te vedea pe tine însuți. Poți greși drumul, iar asta să-ți prrilejuiască o adevărată revelație, pe care drumul corect nu ar fi oferit-o niciodată. Poate că acesta este motivul pentru care aventura și autocunoașterea au fost atât de des legate în literatură. Drumul exterior devine astfel, treptat, în ritmul paginilor sau al pașilor, un drum interior.

Harta spre noi înșine

În lumea contemporană, călătoria are și o dimensiune paradoxală. Putem traversa continente în câteva ore, putem vedea prin satelit aproape orice loc, putem afla înainte de plecare temperatura, traficul și fotografiile străzii pe care vom ajunge. Și totuși, incertitudinea nu a dispărut, doar și-a schimbat forma și amplitudinea. Nu ne mai rătăcim neapărat pe drumuri necunoscute, dar ne putem rătăci în propria biografie. Avem hărți pentru orașe și foarte puține pentru schimbările din noi. Putem calcula traseul, dar nu putem calcula întotdeauna ce ne va face întâlnirea cu destinația, cu situația întâlnită ori cu oamenii implicați.

Aici literatura română are o sensibilitate aparte. În Baltagul, drumul Vitoriei Lipan către aflarea adevărului este și o călătorie de refacere a unei ordini morale. În Povestea lui Harap-Alb, plecarea din spațiul protector al casei este condiția maturizării. Nu ajunge împărat doar cel care parcurge distanța, ci cel care învață din încercări, alianțe și pierderi. În Toate pânzele sus!, călătoria înseamnă aventură, prietenie și depășirea necunoscutului. Iar în Amintiri din copilărie, drumurile, plecările și revenirile în sat compun o altă formă de călătorie, aceea prin rememorarea unei lumi dispărute.

Drumul cu dor

Cultura românească tradițională păstrează însă o imagine și mai profundă a drumului. În folclor, a pleca la drum nu înseamnă numai a schimba locul. Poate însemna a intra într-o altă stare a vieții. Doina, una dintre formele esențiale ale expresiei tradiționale românești, cuprinde teme precum singurătatea, dorul, iubirea, tristețea și conflictele. Această creație lirică spontană, asociată inclusiv muncii este legată intrinsec de călătoria interioară a omului și momentele de veghe sau de priveghere.

S-ar putea ca aici să găsim una dintre cheile mentalității tradiționale românești, căci drumul și dorul sunt aproape imposibil de despărțit. Dorul este ceea ce rămâne când cineva sau ceva se află departe. El transformă distanța geografică într-o experiență sufletească. Plecarea produce golul, iar golul produce dorul. De aceea, în cultura tradițională, întoarcerea este mai mult decât revenirea la o adresă, e încercarea de a reface legătura ruptă prin plecare.

Călătoria în literatura română

Aceeași tensiune apare, într-o formă sofisticată, și la Camil Petrescu, la Rebreanu sau la Blaga. Personajele pleacă uneori dintr-un loc, dar descoperă că adevărata lor călătorie se desfășoară în interior. La Blaga, noaptea și somnul pot suspenda lumea obișnuită și pot deschide o relație diferită cu misterul. La Eliade, ieșirea din timpul cotidian poate transforma experiența drumului într-o trecere către o altă ordine a existenței. La Cărtărescu, orașul și memoria devin labirinturi, iar călătoria nu mai are nevoie de kilometri pentru a fi vertiginoasă.

Există, poate, un sens și mai simplu, acela că o călătorie ne amintește că nimic nu rămâne pe loc. Nici omul, nici orașul, familia, epoca sau amintirile. Chiar și atunci când aparent stăm în același punct geografic, timpul ne transportă. Suntem călători și în fotoliu, și în tren, și în somn, și în amintire. Diferența vine doar din faptul că uneori știm că plecăm, iar alteori observăm abia târziu că am ajuns deja foarte departe, cu gândul, cu dorul.

Pretextul destinației

Sensul unei călătorii nu trebuie căutat exclusiv în destinație, uneori destinația este doar pretextul. Esențial este ceea ce drumul scoate la suprafață și cu care avem curajul să ne confruntăm. Temerile, nerăbdarea, oamenii de care ne-am apropiat, ce am pierdut și ce nu mai vrem să recuperăm, toate acestea trec prin mintea și sufltul nostru. Devenim nu călători, ci autostrăzi ale gândurilor noastre. Sau doar vehicule ale gândurilor, ale sentimentelor pe care am vrea să letrimitem în trecut ori departe, la kilometri de dor distanță. Între timp realizăm că am învățat despre noi atât de puțon și despre lume în aceeași măsură.

Poate cea mai frumoasă formulă pentru această idee rămâne aceeași, aproape banală și tocmai de aceea profundă. Oricum ar fi, străbătând distanțe în spațiu sau în gând, plecăm pentru a vedea lumea și ne întoarcem pentru a o vedea altfel.

Iar dacă există și călătorii fără întoarcere, ele nu anulează sensul drumului. Dimpotrivă, îl fac mai prețios. Tocmai faptul că timpul nostru este limitat transformă fiecare abatere, fiecare întâlnire, fiecare revenire și fiecare despărțire într-un eveniment irepetabil.

În fond, poate că omul nu călătorește pentru a ajunge undeva. Călătorește pentru ca, atunci când se va opri, să poată spune că nu a trecut pur și simplu prin lume. A lăsat lumea să treacă prin el.