Între noaptea lui Nicodim și lumina Crucii. Conștiința, credința și iubirea lui Dumnezeu

Dialogul dintre Nicodim și Iisus este unul dintre cele mai profunde texte despre transformarea interioară. Nicodim pornește de la ceea ce poate fi cunoscut prin rațiune, prin experiență și prin semnele pe care le vede, în timp ce Hristos îl conduce către o realitate care nu poate fi redusă la ceea ce omul controlează.

Îi vorbește despre nașterea de sus, despre apă și Duh, despre vântul care suflă unde voiește și despre taina unei vieți noi, care nu începe prin acumularea unor informații suplimentare, ci prin schimbarea omului însuși. Este o noapte în care omul începe să vadă. Nicodim devine astfel chipul omului care întreabă sincer, chiar atunci când nu înțelege răspunsul. Și poate că acesta este unul dintre primele adevăruri pe care această Evanghelie ni le pune înainte: credința nu începe întotdeauna cu certitudinea, ci poate începe cu o întrebare pe care avem curajul să o ducem până la capăt.

Nașterea de sus și trezirea conștiinței

Când Hristos îi spune lui Nicodim că omul trebuie să se nască de sus, nu îi oferă o formulă simplă pentru o problemă complicată. Îi schimbă perspectiva asupra propriei existențe. Omul nu este chemat doar să afle ceva despre Dumnezeu, ci să devină altfel în întâlnirea cu Dumnezeu. Această schimbare are o legătură profundă cu ceea ce numim conștiință. Conștiința este locul interior în care omul nu mai poate ascunde cu ușurință ceea ce este. În fața celorlalți putem construi imagini, putem găsi explicații și putem apăra aparențe. În fața propriei conștiințe, însă, adevărul are o altă putere.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre conștiință ca despre un judecător pe care omul nu îl poate mitui și nici reduce la tăcere prin mijloace exterioare. Într-o formulare devenită celebră, el spune: „Conștiința este judecător drept. N-o poți potoli nici cu parale, nici cu măguleli, nici cu nimic.” Imaginea este extraordinar de puternică, și asta tocmai pentru că nu descrie conștiința ca pe un dușman al omului. Ea arată mai curând existența unui spațiu lăuntric în care adevărul continuă să vorbească. O face chiar atunci când omul ar prefera să nu-l mai audă.

Conștiința este singurul judecător în fața căruia omul nu poate pleca pur și simplu din sală. De aceea, nașterea de sus despre care vorbește Hristos poate fi înțeleasă și ca o trezire a omului către adevărul propriei vieți. Nu este suficient să știm ce este binele. Trebuie să devenim capabili să-l iubim și să-l alegem.

Conștiința, între adevăr și frică

Există însă o mare diferență între conștiință și frică. Frica poate determina omul să evite o pedeapsă, în timp ce conștiința îl cheamă să înțeleagă adevărul despre propriile fapte. De aceea, o credință întemeiată exclusiv pe teamă riscă să rămână exterioară. Omul poate respecta reguli pentru că se teme, fără ca inima lui să se fi schimbat. Poate evita răul fără să fi învățat încă să iubească binele. Poate vorbi despre Dumnezeu fără să fi început cu adevărat să-L cunoască.

Evanghelia după Ioan merge într-o altă direcție. În centrul capitolului al treilea nu stă imaginea unui Dumnezeu care caută pretextul pentru a condamna, ci declarația despre iubirea Sa pentru lume: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea…” Aici se află una dintre cele mai importante răsturnări de perspectivă ale creștinismului. Dumnezeu nu este prezentat ca o putere care urmărește omul pentru a-i contabiliza greșelile. Este chiar Cel care Se apropie de lume pentru a o mântui. Hristos Însuși spune limpede că Fiul nu a fost trimis în lume pentru a o judeca, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El.

Această afirmație nu face răul lipsit de importanță. Dimpotrivă, îl pune într-o lumină în care omul este chemat să-l recunoască și să se desprindă de el. Dar schimbarea nu este provocată prin groază, ci prin întâlnirea cu iubirea. Frica poate obliga un om să asculte, dar numai iubirea îl poate convinge să se schimbe.

Credința nu este renunțarea la întrebare

Nicodim ne interesează tocmai pentru că nu este un om lipsit de întrebări. El vine la Hristos pentru că în interiorul cunoașterii sale s-a deschis un spațiu pe care explicațiile obișnuite nu îl mai pot umple. De aceea, credința nu trebuie confundată cu abandonarea rațiunii. Credința creștină nu cere omului să înceteze să gândească, ci îl invită să recunoască limitele unei cunoașteri care se închide numai în ceea ce poate măsura.

Sfântul Ioan Gură de Aur este prezentat în comentariile teologice ca insistând asupra faptului că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu nu poate rămâne doar o adeziune intelectuală, ci trebuie să se exprime într-o viață schimbată, în rugăciune și în fapte bune. Așadar, credința nu este o fugă din realitate. Este o altă manieră de a o privi. Credința nu ne cere să închidem ochii în fața lumii, ci să învățăm să privim lumea fără să ne pierdem sufletul. De aceea, omul credincios nu este neapărat cel care are răspunsuri pentru toate întrebările. Uneori este cel care știe ce întrebări trebuie păstrate vii și în fața cui trebuie așezate.

Șarpele din pustiu și taina Crucii

După ce vorbește despre nașterea de sus, Iisus îl conduce pe Nicodim către o imagine din Vechiul Testament. Este șarpele ridicat de Moise în pustiu. Evanghelia nu introduce această imagine întâmplător. Ea pregătește înțelegerea Crucii și a mântuirii.

În pustie, poporul lui Israel se confruntase cu urmările propriului drum și privea către semnul ridicat de Moise. Iisus folosește această imagine pentru a spune că Fiul Omului trebuie să fie înălțat, astfel încât omul care crede să aibă viață veșnică. Crucea apare, astfel, în interiorul Evangheliei lui Ioan nu ca o glorificare a suferinței, ci ca semnul unei iubiri care se dăruiește. Ea trebuie privită din perspectiva învierii, a vieții și a mântuirii, nu izolată într-o imagine a durerii.

Aceasta este și una dintre cheile pentru înțelegerea cuvântului despre Fiul pe care Dumnezeu Îl dă lumii. În teologia creștină, acest „dat” nu trebuie redus la imaginea unui Tată care Își abandonează Fiul în fața răului, ci trebuie înțeles în lumina întregii lucrări a lui Hristos. Fiul Se face om, intră în condiția noastră și Se dăruiește pentru viața lumii. Crucea este, în acest sens, forma extremă a dăruirii de sine. Nu întâmplător, comentariile sfinților părinți la această Evanghelie subliniază legătura dintre Hristos, Jertfă, Cruce și viața lumii.

Iubirea lui Dumnezeu nu începe cu condamnarea

Versetul 16 din capitolul al treilea al Evangheliei după Ioan este probabil unul dintre cele mai cunoscute texte ale creștinismului. Tocmai familiaritatea lui poate deveni, însă, un pericol. Cuvintele atât de des auzite riscă să nu ne mai surprindă. „Dumnezeu așa a iubit lumea” înseamnă că punctul de plecare al relației dintre Dumnezeu și om este iubirea. Nu frica, disprețul, și în niciun caz abandonarea. Iubirea este.

Aceasta nu este o iubire sentimentală, care trece indiferent peste bine și rău. Iubirea lui Dumnezeu este iubirea care caută salvarea omului și îi oferă posibilitatea unei vieți noi. Tocmai de aceea, ea poate deveni incomodă pentru omul care vrea să rămână neschimbat. Iubirea adevărată nu ne confirmă întotdeauna în ceea ce suntem. Uneori ne obligă să vedem ceea ce am prefera să ascundem.

Aici se întâlnesc iubirea lui Dumnezeu și conștiința. Aceasta ne spune unde am rănit adevărul, iar Hristos ne arată că rana nu este sfârșitul drumului. În acest sens, Evanghelia nu ne invită să fugim de propria conștiință, ci să o lăsăm să devină loc al întoarcerii. Iisus ne invită să-i iertăm pe cei care ne-au nedeptățit, asta însemnând să nu le căutăm rău, la rândul nostru, uitând fapta, Tot așa putem învăța să ne iertăm pe noi înșine, atunci când conștiința ne spune că am greșit. Și așa cum iertarea se obține recunoscând greșeala și îndreptând urmările ei, uitarea acelei greșeli va desăvârși iertarea. Iar dacă alții ne oferă a doua șansă, de ce n-am acorda-o și noi propriei conștiințe care a recunoscut dimensiunea faptei eronate. Se va putea bucura de aceeași dimensiune a iertării.

De ce spune Hristos că nu a venit să judece lumea?

Versetul 17 trebuie citit împreună cu versetele despre lumină care urmează. Iisus nu spune că binele și răul nu există. Spune că misiunea Fiului este mântuirea. Apoi Evanghelia vorbește despre lumină și întuneric și despre felul în care omul poate prefera întunericul atunci când faptele sale nu suportă lumina. Cel care lucrează pe coordonata adevărului și a dreptății vine către lumină. Imaginea este profundă deoarece mută problema din exterior în interior.

Nu Dumnezeu trebuie să descopere cine suntem. Noi trebuie să acceptăm să vedem cine suntem. Conștiința este tocmai această disponibilitate dureroasă și eliberatoare de a nu mai trăi în contradicție cu adevărul. De aceea, pocăința creștină nu este simpla enumerare a unor greșeli. Este întoarcerea omului către lumină. În această perspectivă, conștiința poate deveni începutul unei libertăți autentice. Ea nu ne condamnă la trecut, ci ne arată de unde trebuie să înceapă schimbarea și cu ce.

Instrumentalizarea fricii

Una dintre cele mai actuale întrebări pe care le putem pune glosând pe marginea acestui capitol este ce se întâmplă cu un om atunci când frica îi ocupă întregul spațiu interior. Un om speriat poate fi mai ușor convins că trebuie să aleagă între două extreme. Poate ajunge să creadă că orice întrebare este trădare, că orice îndoială este slăbiciune și orice voce diferită o amenințare.

Am văzut adesea la generația mai tânără o frică de a fi contraziși, act pe care îl percep ca pe o agresiune. Reacția vine din felul eronat în care au fost educați în afara concurenței. Toți copiii vin după primii ani de școală cu coroniță, deși știm bine că abia doi-trei dintr-o clasă o merită pe deplin.

Vine apoi rândul concursurilor școlare. Deși un concurs este, prin definiție, o competiție în urma căreia se aleg cei mai buni, toți elevii implicați sunt răsplătiți cu o diplomă de participare. Li se induce astfel ideea că simpla prezență e de ajuns. Efortul îi sperie, concurența li se pare o persecuție, și, în consecință, orice nu se aliniază dorințelor e o amenințare generatoare de frică. Fug de responsabilitate, de răspundere, convinți că în tabăra vecină e mai comod, mai simplu. Ei ajung astfel prizonierii unei imagine eronate despre sine, alimentată uneori de cei din jur, părinți, școală, prieteni.

Dar Evanghelia nu îl formează pe om pentru o asemenea captivitate interioară. Iistos îl cheamă către lumină, către adevăr, iar lumina presupune discernământ.

Ce este și ce nu este credința

Credința matură nu este credulitate, un o care alege calea mântuirii nu este unul orbit, cu educație precară și îngust ca perspectivă umană. Credința nu ne cere să acceptăm orice afirmație doar pentru că este însoțită de un limbaj solemn, religios sau moral. Și nici că se potrivește cu educația de acasă. Dimpotrivă, credința adevărată îl poate face pe om mai atent la adevăr, mai responsabil față de cuvânt și mai greu de manipulat prin frică.

Aici conștiința individuală devine importantă și pentru viața unei comunități. O societate nu are numai instituții, reguli și mecanisme de control. Are și o memorie morală, un simț al binelui și al răului, o capacitate de a recunoaște nedreptatea și de a refuza minciuna.

Putem vorbi, fără exagerare, despre o conștiință colectivă. Ea nu este o persoană și nu funcționează precum conștiința individuală, dar se poate manifesta prin felul în care o comunitate își amintește greșelile, își apără valorile și reacționează atunci când adevărul este relativizat. O comunitate care își pierde conștiința poate ajunge să considere normal ceea ce, altădată, ar fi recunoscut ca nedrept, și acceptabil, ceea ce fusese clasat drept greșit. De aceea, cultivarea conștiinței nu este doar o problemă privată. Este și o responsabilitate față de ceilalți.

Mirele, Mireasa și lecția smereniei

Capitolul al treilea din Evanghelia după Ioan nu se termină la versetul 17. După dialogul cu Nicodim și după cuvintele despre lumină, Evanghelia ajunge la o imagine de o frumusețe aparte. Ioan Botezătorul vorbește despre Hristos ca despre Mire, iar despre sine spune că bucuria lui este să audă glasul Mirelui. Apoi rostește cuvântul devenit emblematic: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.”

Aici apare, discret, și imaginea Bisericii ca Mireasă a lui Hristos, temă pe care am urmărit-o și în reflecția despre Nunta fiului de împărat. În această imagine, Biserica nu este doar o instituție care păstrează o tradiție, ci comunitatea chemată să trăiască relația vie cu Hristos. Mireasa Îl primește pe Mire, iar centrul vieții ei nu poate deveni propria glorie, ci a Lui. Cuvântul lui Ioan Botezătorul este, din acest punct de vedere, și o lecție pentru conștiința individuală. „Eu să mă micșorez” nu înseamnă anularea persoanei, ci renunțarea la orgoliul care vrea să ocupe tot spațiul. Omul începe să se vindece atunci când încetează să creadă că trebuie să fie centrul tuturor lucrurilor.

Între întrebarea lui Nicodim și răspunsul Crucii

Privit în întregime, capitolul al treilea al Evangheliei după Ioan seamănă cu un drum interior. Nicodim vine noaptea, Iisus îi vorbește despre nașterea de sus, apoi despre Duhul. Fără o traziție logică, precum o tăietură într-un film, Iisus îl conduce pe Nicodim în pledoaria sa în trecut, către imaginea șarpelui ridicat în pustiu și îi descoperă taina Fiului Omului. În centrul acestei taine, pune iubirea lui Dumnezeu pentru lume, ca un prim-plan esnțial. După aceea, Evanghelia vorbește despre lumină, despre adevăr și despre întoarcerea omului către ceea ce este adevărat, mutând atenția și cadrul direct asupra noastră.

La sfârșit, Ioan Botezătorul spune că Hristos trebuie să crească, în timp ce omul trebuie să învețe să se retragă din centrul propriei sale lumi. Cu greu am putea găsi o construcție mai coerentă despre transformarea interioară. Pentru om, ea începe printr-o întrebare și ajunge la lumină. Începe cu cunoașterea și descoperă că are nevoie de o renaștere. Uneori începe cu frica de necunoscut și dincolo de frică descoperă iubirea. Mai important dect toate este că începe prin a privi spre sine și apoi este chemat să privească spre Hristos.

O credință care nu se teme de lumină

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem primi din Evanghelia acestei duminici este că Dumnezeu nu ne cheamă la o existență dominată de frică, ci la una transformată de iubire. Apelul la conștiință ne cere adevăr. Credința ne deschide către ceea ce nu putem cuprinde numai prin puterile noastre.

Iubirea lui Dumnezeu ne arată că adevărul nu este rostit pentru a ne zdrobi, ci pentru a ne întoarce către viață. În această lumină, Crucea nu mai apare ca o imagine izolată, ci ca centrul unei logici a dăruirii. Hristos este Cel care vine de sus, Se face aproape de om și Se dăruiește pentru viața lumii. Comentariile asupra pericopei subliniază tocmai această legătură dintre Cruce, credință, iubire și viață veșnică.

Dacă omul privește Crucea numai cu ochii fricii, poate rata tocmai sensul pe care Evanghelia îl pune în centru. Crucea trebuie privită prin iubire. Iar iubirea trebuie primită în adevăr, fără trucuri, fără false promisiuni, fără scurtături sau farduri.

Lumina pe care o purtăm mai departe

În cele din urmă, Evanghelia lui Ioan nu ne lasă doar cu o doctrină despre Dumnezeu, ne lasă cu câteva întrebări despre noi. Ce facem atunci când conștiința ne spune că am greșit? Ce facem atunci când credința ne cere să trecem dincolo de ceea ce putem demonstra? Ce facem atunci când iubirea lui Dumnezeu ne arată că putem începe din nou?

Răspunsul creștin nu este fuga și nici disperarea, este întoarcerea. Omul se poate întoarce din întuneric către lumină, din teamă către încredere, din încrâncenare către discernământ și din orgoliu către smerenie. Aceasta este, poate, adevărata naștere de sus despre care Iisus îi vorbește lui Nicodim.

Noi nu devenim alți oameni pentru că uităm cine am fost, ci pentru că avem curajul să privim adevărul despre noi și să-l așezăm înaintea lui Dumnezeu. De aceea, conștiința nu trebuie redusă la glasul vinovăției. Ea poate deveni chiar glasul trezirii.

Credința nu trebuie redusă la repetarea unor formule. În fond, rugăciunea este în primul rând cu inima, cu gândul, ca un strigăt al conștiinței. Iisus ne-a învățat cum să ne rugăm, sfinții și alți oameni învățați au alcătuit rugăciuni care ne sunt ghizi. Dar discursul nostru cu divinitatea nu este constrâns la cuvintele altora. Rugăciunea individuală poate deveni puterea de a trăi cu adevărat ceea ce mărturisim prin cuvinte.

Iubirea lui Dumnezeu nu trebuie privită ca o idee frumoasă, repetată în biserică și uitată la ieșirea din ea. Ea este măsura în care învățăm să ne raportăm la Dumnezeu, la ceilalți și, în cele din urmă, la noi înșine.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune, într-o formulare care păstrează ceva din frumusețea acestei perspective: „conștiința curată arată sărbătoarea”. Acesta este locul în care întregul capitol al treilea din Evanghelia după Ioan se întâlnește cu viața noastră. Sărbătoarea nu începe neapărat atunci când lumea din jurul nostru devine liniștită. Poate începe atunci când în noi se face lumină.

Să faci din viața ta o celebrare a adevărului

Nicodim a venit noaptea, dar dialogul lui cu Hristos a rămas, pentru veacuri, una dintre marile pagini despre lumină. Și poate că fiecare om are, la un moment dat, o astfel de noapte în care trebuie să decidă dacă rămâne în siguranța propriilor explicații sau îndrăznește să întrebe. Evanghelia nu îi promite că va primi imediat toate răspunsurile. Îi promite ceva mai profund, căutarea lui poate deveni întâlnire.

Iar când această întâlnire se produce, conștiința nu mai este doar locul în care ne vedem greșelile, credința nu mai este doar ceea ce mărturisim cu buzele, iar iubirea lui Dumnezeu nu mai este doar un verset cunoscut. Toate trei devin drum către lumină, adevăr și viață.

Nicodim nu este un om ignorant, ci, dimpotrivă, unul dintre oamenii cultivați și influenți ai epocii sale, familiarizat cu Scripturile și cu tradiția religioasă, iar tocmai această pregătire face cu atât mai semnificativ faptul că vine la Iisus, pentru că înțelege că există întrebări la care erudiția nu mai poate răspunde singură. De fapt, știm din popor că, uneori, prea multă informație acoperă adevărurile simple. Se spune că nu vezi pădurea din pricina copacilor, dar și că unde-i minte-i și prostie.

Conștiința nu este dușmanul nostru, chiar dacă uneori ne tulbură tocmai pentru că refuză să ne lase să ne ascundem de adevărul despre noi înșine. Și precum un câine care latră noaptea despre perocole pe care noi nu le vedem, conștiința noastră ne strigă din amorțirea comodității, îndemnându-ne să vedem în lumina adevărului faptele noastre. O conștiință vie poate fi dureroasă, dar această durere este adesea semnul că sufletul nu și-a pierdut încă puterea de a deosebi binele de rău.