Excelsior a fost un adevărat cantonament cultural pentru o generație

Excelsior a fost mai mult decât o tabără pentru liceeni, a fost o breșă. Una prin care aerul proaspăt al culturii a intrat într-o generație. A fost o școală fără catalog, o academie fără ziduri și, pentru mulți dintre cei care au trecut prin ea, un prim loc în care talentul lor a fost privit nu ca o curiozitate adolescentină, ci ca o posibilitate de destin.

Semințe pentru o recoltă culturală de excepție

Cele patru ediții anuale ale taberi Excelsior, desfășurate în perioade 1986-1989,au fost un adevărat creuzet cultural. Ce era important acolo nu privea timpul liber, ci atmosfera din jurul invitaților principali. Conceptul taberelor a fost unul de mare inspirație. Elevi cu certe calități în creația literară, muzică și arte vizuale își petreceau zece zile alături de cei care le împărtășeau pasiunile și preocupările artistice.

Întâlnirea mentor-elev avea și un efect psihologic. Scriitorii prezenți erau, dincolo de tinerețea lor, deschiși dialogului. Niciun licean n-a simțit o privire condescendentă, iar comentarea creațiilor literare se defășura cu profesionalism, înțelegere din partea scriitorilor și cu multă susținere din partea lor.

Bătălia pentru premii și mai ales pentru trofeu se ducea pe tăcute. Fiecare elev care aspira la podium avea la activ ore lungi de lectură, mult peste programa școlară. Unii scriau poezie în stil clasic, așa că încercau să-și perfecționeze prozodia. Se întâmpla ca unii să scrie luați de val, instinctual, iar versurile lor să șchiopăteze ba la ritm, ba la rimă, ba la măsura versului. Nu o dată au fost ajutați chiar de ceilalți liceeni poeți.

La un moment dat se vorbea despre necesitatea unor școli pentru copii supradotați. Poate că există în alte țări. La noi, taberele Excelsior au fost construite cam în acest fel. Selecția a fost națională, organizarea itinerantă, iar dialogurile și schimbul liber de idei au configurat pentru noi un adevărat refugiu. Nu e de mirare că printre noi sunt scriitori premiați, plasticieni cu talent și muzicieni care au completat tabloul cultural al celor mai buni.

Lecția libertății prin literatură

Prima ediție, desfășurată la Victoria, în județul Brașov, în 1986, am ratat-o. Am avut însă șansa de a participa la următoarele trei ediții, iar experiența lor a rămas plină de amintiri care nu se estompează, ci se decantează. Cu timpul, am înțeles că nu am fost doar într-o tabără. Am fost, pentru câteva zile, în trei ani consecutiv, într-o alt fel de lume.

Am ajuns la Timișoara, în 1987, la ediția a doua a taberei. Primul șoc l-am avut văzând felul liber în care vorbeau și se mișcau liceenii din toată țara. La Excelsior am întâlnit pentru prima dată adolescenți care nu se temeau să gândească altfel, să vorbească liber, să pună întrebări, să ironizeze ceea ce trebuia tratat cu gravitate și, mai ales, să nu confunde autoritatea cu adevărul.

Pentru un adolescent crescut într-o societate în care libertatea de exprimare avea limite foarte precise, această descoperire putea fi tulburătoare. Am înțeles atunci că libertatea intelectuală nu este doar dreptul de a spune ceva. Este și curajul de a gândi cu propria minte.

Contextul politic al unei tabere inspirate

Știu că este la modă să critici vehement tot ce se întâmpla în România, înainte de 1989. Prefer o privire sine ira et studio, căci fundamentalismul n-a adus niciodată ceva bun. Să negăm o întreagă epocă în bloc, ar însemna să nu recunoaștem, de pildă, ingeniozitatea și eficiența sistemului automat de irigații care a făcut din zona de sud a țării, una extrem de eficientă, dincolo de rodnicia pământului. Și din acest sustem, un model la nivel mondial, apreviat inclusiv printr-un reportaj al BBC.

Polarizarea tot mai accentuată a societății îi îndeamnă pe mulți să privească perioada de dinainte de 1989 printr-un singur filtru. Să privești înapoi cu mânie pare a fi un ordin, la care se supun mulți pretinși intelectuali. Să elimini nuanțele și să te înregimentezi azi în corul criticilor absoluți, mă duce cu gândul exact la activiștii entuziaști din anii criticați de ei. Sau la colaboratorii, voluntari ori șantajați ai fostei Securități.

Se pare că cei care n-au slujit înainte sunt liberi azi să vadă ambele etape cu bune și cu mai puțin bune deopotrivă. Iar ascesta e nu doar un semn de libertate asumată, ci și de inteligență, până la urmă.

Sigur că aveam în tabără reprezentanți oficiali și neoficiali ai Securității. Sigur că erau și elevi provocatori, la fel cum sunt sigură că erau, precum în fiecare clasă de liceu din acea perioadă, elevi informatori. Nu ne-am confruntat însă, cu nicio situație neplăcută din partea acestora.

Timișoara, o Pădure verde plină de tineri creatori

În 1987, Excelsior ne-a adunat la Timișoara, la Liceul Silvic. Pentru adolescenții veniți din marile orașe, întâlnirea avea și o dimensiune firească. Mulți se cunoșteau deja de la concursurile naționale. Pentru mine, venită de la Șimleul Silvaniei, întâlnirea a fost însă un adevărat șoc cultural.

La concursurile naționale de profil, în anii aceia, promovarea elevilor din județul meu se făcea aproape exclusiv cu cei din Zalău, capitala județului. Era un mecanism care încerca să fixeze în conștiința publică o anumită geografie a valorii.

Tabăra de la Timișoara a însemnat întâlnirea cu Robert Șerban, cu Gabriel Grigore, cu Cătălina Novac și Fevronia Novac, Junona Tutunea și alții. Alături de mine venise Ioana Chituc, tot din Șimleu Silvaniei.

Zilele cu dialoguri și cenacluri alternau cu vizite în județ. Am văzut printre altele Lugojul, dar și herghelia impresionantă de cai de la Teremia Mare. O tentativă nereușită de trecere a frontierei din partea unor participanți la tabără, a făcut ca totul să devină ceva mai strict, dar nici pe departe cum am fi tentați să ne imaginăm azi. De fapt, noi nici n-am aflat decât după o zi sau două de acel eveniment.

Pentru cei mai mulți, întâlnirea cu regretatul Mircea Nedelciu a rămas una memorabilă. Deși scriam poezie, la Timișoara, eu una am asistat la cursul său de proză. Florin Manolescu coagulase tinerii critici.

Excelsior prin ochii lui Robert Șerban

Robert Șerban, poet, prozator, om de televiziune și președinte al filialei Timișoara a Un iunii Scriitorilor din România a relatat din atmoisfera taberei de la Timișoara în 2019, în Banatul azi. Evoca întâlnirea cu Mircea Nedelciu.

„Prin clasa a X-a, în 1987, cei de la U.T.C. Mehedinţi m-au anunţat că în vacanţa de vară urma să merg într-o tabără de creaţie literară, la Timişoara. Când s-a împlinit sorocul, am plecat însoţit de un simpatic activist şi de un geamantan uriaş, în care îndesasem un raft cu cărţi, un set de coli virgine şi un caiet studenţesc, neînceput. Plus un metru de stilouri, pixuri, creioane. Era „tabără de creaţie”, iar eu luasem titulatura de bună. Mai ales că venise pe linie de U.T.C.!

Tabăra era „ridicată” la Liceul Silvic de la Pădurea Verde şi la ea participa viitorimea literaturii române: liceeni din toată ţara, care se îndeletniceau cu ale scrisului. Eram cam 70–80 de oameni. Unii dintre ei se cunoşteau, pentru că prima ediţie a respectivei tabere se ţinuse în 1986, în oraşul Victoria.

Cât am stat acolo, 10 zile, nu am scris niciun rând, n-am dormit mai mult de 3 ore pe noapte, n-am citit nicio pagină din biblioteca pe care o plimbasem după mine. Au fost cele mai nebune zile din scurta mea viaţă de până atunci, a fost perioada care mi-a schimbat optica, dar mai ales lentilele prin care vedeam literatura. Fiind poet, cutreieram cursul lui Florin Iaru, intitulat „Poezia Hi-Fi”. Atunci am auzit pentru prima dată substantivele proprii Cărtărescu, Coşovei, Stratan, Vişniec, Danilov, dar şi substantivele comune post-modernism, textualism, metatextualism. La şcoală nu ne învăţaseră, iar mie îmi plăcea Nichita Stănescu. Tinerii criticii mergeau la cursul lui Mircea Martin, iar viitorii prozatori frecventau cursul lui Mircea Nedelciu” scria Robert Șerban.

De la Tinere condeie la Excelsior, cu Robert Șerban

L-am rugat să revadă încă o dată, cu ochii și inima trecute în alt deceniu, poate cel mai important eveniment literar din viața noastră. A făcut-o cu plăcere. Asta și pentru că, de câte ori ne întâlnim ne amintim ceva sau de cineva din acele tabere. Ni se întâmplă și nouă precum bărbaților care au făcut armată obligatorie. La un moment dat, vine vorba despre acea perioadă. Diferența este că noi am iubit Excelsiorul și atunci, și îl vom iubi până la sfârșit.

„Să trec din fața paginilor tipărite ale cărților – romane, opuri de poezie, volume de proze – în fața celor care le-au scris, să fiu alături de scriitori pe care îi citisem prin revistele literare sau despre care auzisem povești ori legende urbane a fost, pentru adolescentul care eram în anii ’80 și care citea cu fervoare încă din clasa a II-a, ca un miracol. Să scrii o carte, să o publici, ea să fie în librării, să ai cititori care să stea la coadă (la fel ca pentru alimentele de bază) ca să o cumpere, să se vorbească și să se scrie despre cartea ta era fantastic.

Visam să am și eu parte, la un moment dat, de toate acestea. Să devin scriitor era visul meu. Iar la 16-17 ani s-a conturat și mai clar, atunci când am participat, la Timișoara, la ediția a doua a Taberei Excelsior, după ce fusesem selectat în urma concursului Tinere condeie.

A fost momentul în care am întâlnit o mulțime de colegi de generație care, ca și mine, scriau și iubeau literatura. În plus, am participat la discuții dese, dense și intense despre literatura contemporană, ba chiar despre cea pe care o citeam noi în cenaclul taberei și care era puricată la greu. Întâlnirile și dialogurile de atunci cu Florin Iaru, Mircea Nedelciu și Șerban Foarță, iar în anul următor, când tabăra s-a ținut la Suceava, cu Mircea Cărtărescu și Ion Bogdan Lefter, din nou cu Nedelciu, dar și cu colegii mei (dintre care unii sunt astăzi scriitori cunoscuți și valoroși) mi-au grăbit coacerea și mi-au confirmat ceea ce știam: lumea literaturii este cea mai frumoasă dintre lumile cunoscute” a mărturisit în exclusivitate pentru News Edge, Robert Șerban..

Cum se desfășurau taberele

Diminețile aveau o oarecare structură și disciplină. Existau cursuri, întâlniri, discuții. Se vorbea despre poezie, despre proză și critica literară. Cursurile se axau în principal pe literatura contemporană și postmodernism. Dar, dincolo de materia propriu-zisă, se învăța ceva mai greu de predat într-o programă școlară. Eram învățați indirect cum să privim lumea cu ochii noștri.

După-amiezile coborau în atmosfera cenaclului. Textele adolescenților erau citite, discutate și jurizate. Pentru un tânăr care scria într-o cameră de licean, într-un oraș de provincie sau în capitală, faptul că un text al lui putea ajunge în fața unor scriitori adevărați era o experiență formativă de proporții.

Unii veneau din familii cu istoric creativ. Robert șerban este fiul lui Ion Șerban Drincea, poet din Drobeta Turnu Severin. Surorile Cătălina și Fevronia Novac sunt fiicele poetei vâlcene Elisavetei Novac. Din aceeași familie este și pictorul Sorin Novac.

Fără să fi participat la tabără, la Cluj-Napoca a apărut Alex Preda, fiul romancierului Marin Preda. Aflase că prietenul său, Silviu T. Căprariu, cu care cânta, înclusiv la Cântarea României, era în tabără acolo.

Însă pentru noi, cei din provincie, apartenența acestora la familii de artiști rămăsese necunoscută. Asta pentru că colo, nimeni nu își asuma meritele familiei.

Suceava, 1988

„Pe mine mă cheamă Florin Lupescu, sau don’Lupescu, sau „bă, Florine”, dar să nu vă aud cu «tovarășul Lupescu », vă trimit de unde-ați venit” ne-a spus el. Aceasta a fost prima frază rostită de regretatul nostru director la Suceava. Reușise să-l expediaze pe reprezentantul județean al U.T.C., cunoscând nerăbdarea unora de a începe un nou episod Excelsior.

Ediția a treia a taberei a fost marcată profund de mâncarea extrem de puțină și de slabă caloric. Din nefericire, pe Florin Lupescu, directorul taberelor, nu-l mai putem întreba despre finanțarea acestora. Cert este că la Suceava căutam surse secundar de a completa mesele sărace. În apropierea liceului unde se desfășura tabăra era un magazin Alimentara. N-am uitat rafturile goale, pe care se găsea apă minerală, bere și vin spumant.

Tot în zonă, băieții descoperiseră un local care prepara un soi de pizza. Doar că nici asta nu era nelimitată. Când am dat bir cu fugiții de la ultimul curs despre Postmodernism, ținut de Ion Bogdan Lefter, am împărțit vreo 5 pizza la cei 8-9 câți eram în grup.

Cum Florin Lupescu era nu doar directorul, ci și DJ-ul nostru, atmosfera era efervescentă. Venise cu două magnetofoane și multe benzi cu muzică internațională. Poate părea neverosimil, dar piesa taberei a fost Lady in red a lui Chris de Burg. Uneori, deșteptarea ni se dădea cu o boxă, scoasă pe coridor, din care se auzea această melodie.

De cele mai multe ori, însă, deșteptarea se petrecea în ritm natural. Ca dovadă că bucătăresele se plângeau că ajungem prea târziu la micul dejun. Iar ele nu apucau să prepare prânzul cel mult așteptat.

O ediție bogată

Mircea Cărtărescu a ținut atunci cursul de poezie. Mircea Nedelciu, care venise împreună cu fiul său, a ținut cursul Cum să nu scrii poezie. Era, evident, un curs de proză. Ion Bogdan Lefter ne-a vorbit despre Postmodernism, unde am participat și eu.

Vizitele în zonă au inclus celebrele mănăstiri moldovene Voroneț, Sucevița, Moldovița, Arbore, Gura Humorului. Incredibil, nu-i așa, pentru o tabără a tineretului comunist. Am ajuns în Botoșani, unde ne-am aprovizionat cu bunătăți de la o cofetărie. Orașul era net diferit, din acest punct de vedere, de Suceava. Am vizitat casa memorială Ion Creangă de la Humulești, Muzeul lemnului de la Câmpulung Moldovenesc, dar excursiile au depășit Moldova. Cea finală a inclus Bistrița și Moiseii cu grupul statuar al lui Vida Geza.

Rezultatele au apărut în presa literară a vremii. Câștigătorii de atunci păstrează cu mândrie articolul sau măcar fotografia care le consemnează performanța.

Ediția finală, Cluj-Napoca, 1989

După experiența mai puțin inspirată, alimentar vorbind, de la Suceava, Florin Lupescu a decis ca Excelsior 1989 să aibă loc la Cluj-Napoca. Altă viață și alt trai. Deși terminasem deja liceul, m-am înarmat cu niște sticle de pălincă. Le-am pus dop autentic, din cocean de porumb, câteva haine într-o geantă și-am plecat la Cluj.

Am așteptat întoarcerea autocarelor care i-au dus pe participanți în excursie la Alba Iulia. Florin Lupescu ne-a primit cu brațele deschise pe mine și pe Cristian Rusu, fiul actriței Melania Ursu, actualmente scenograf la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

Mircea Cărtărescu era din nou în mijlocul tinerilor. Florin Iaru își luase în serios rolul de membru al juriului și citea textele finaliștilor. Am urmat cursul său de poezie, în cadrul căruia ne-a vorbit printre altele, despre Mircea Dinescu și Petru Romoșanu. Bogdan Ghiu a fost noutatea taberei.

Am vizitat castelul lui Octavian Goga la Ciucea și ne-am bucurat de frumusețile naturale ale zonei montane a Clujului. Singurul impediment era că la Liceul Energetic, locul de desfășurare al taberei, spațiul pentru cenaclu era prea mic pentru dorința de participare. Astfel, eram nevoiți să ne organizăm propriile cenacluri, citindu-ne unii altora creațiile.

Concursurile de Miss de la Timișoara și Cluj, concursul de dans de la Suceava și carnavalul de la Cluj, cu momentele lor memorabile completează profilul acestor tabere.

O tabără în care se întâlneau valorile cu viitoarele valori

Adevărata miză a Excelsior-ului nu erau doar cursurile, cenaclul, excursiile, distracția sau chiar competiția. Acestea erau doar elementele componente plu un inerent decor. Miezul se afla în întâlnirea dintre tineri și creatorii pe care, până atunci, îi puteai cunoaște cel mult din cărți, reviste sau din relatările altora. Despre unii am auzit vorbindu-se la Cluj-Napoca, la Arizona.

Florin Lupescu a avut inteligența de a înțelege ceva esențial. Anume că un adolescent talentat nu trebuie lăsat singur cu talentul său. Trebuie pus în contact cu oameni care au trecut deja prin ceea ce el abia începe să descopere. Fusese, din câte am aflat, prieten cu Nicu Ceaușescu și Poliana Cristescu. Astfel a obținut, se pare, aprobarea pentru a organiza minunea care afost pentru noi Excelsior.

Și iată cum, în jurul elevilor au apărut scriitori și intelectuali importanți ai generației ’80. Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Șerban Foarță, Florin Manolescu, Daniel Vighi și alții au devenit, pentru acei adolescenți, profesori improvizați ai unei școli care nu semăna cu nicio școală obișnuită.

Florin Lupescu a folosit cadrul instituțional al taberei pentru a invita scriitori care puteau „tulbura” mințile adolescenților. În spatele formulei administrative de „instruire avansată” se afla, de fapt, o idee mult mai vie. Era aceea de a-i pune pe tineri față în față cu literatura contemporană și cu autorii ei.

Aici era adevărata performanță de la Excelsior

Forma taberei era oficială, dar fondul era viu. O cercetare academică dedicată ulterior lui Dan Lungu surprinde foarte bine această contradicție. Tabăra funcționa ca un fel de curs de creative writing avant la lettre, înainte ca termenul să fie uzual la noi și era considerată formidabilă în pofida regimului.

Seara, însă, Excelsior își schimba chipul. Muzică, dans, prietenii, bancuri, râsete, discuții prelungite. Florin Lupescu devenea DJ-ul nostru, cu două magnetofoane și cu benzile sale, iar adolescența își revendica dreptul de a fi adolescență.

La Cluj participase Cătălin Ștefănescu, un chitarist clasic desăvârșit. În taber se dormea puțin, nu ne permiteam să pierdem timpul prețios în inconștiența somnului. Într-o după-amiază, când ne învinsese oboseala surescitării, Cătălin Ștefănescu a venit în căminul fetelor, pe coridor. S-a așezat în penumbra cea răcoroasă, și cu partiturile în jur, a cântat dumnezeiește. Coridorul funcționa ca o cameră d erezonanță, iar efectul a fost magistral.

Terasa unde ne mai refugiam la câte un pahar de vorbă nu mai există. I se spunea Piulița și odată cu ea, ecourile acelor ani s-au stins. Dar nu și amintirile noastre.

Excelsior nu era o academie în sensul rigid al cuvântului. Era mai degrabă un ecosistem. O combinație rară de disciplină neimpusă, creație, libertate, competiție, prietenie și curiozitate.

Începând cu ediția de la Suceava, din 1988, universul artistic s-a lărgit. Elevii liceelor de muzică repetau și susțineau concerte, iar cei de la liceele de arte plastice lucrau și organizau expoziții. Literatura nu mai era singura formă de creație. Poezia intra în dialog cu muzica, pictura cu literatura, iar adolescenții descopereau că artele nu sunt insule separate, ci camere comunicante ale aceleiași case numite cultură.

În 1989, la Cluj-Napoca, s-a consumat a patra și ultima ediție a acestei povești

Oficial, formula taberei purta un nume auster: Programe Naționale de Instruire Avansată. Neoficial, pentru cei care au fost acolo, numele adevărat era Excelsior. Și numele acesta spune totul.

Excelsior însemna că excelența devine o direcție, înseamnă, în esență, mai sus. Dar „mai sus” nu înseamnă neapărat „mai bun decât ceilalți”. A fi cel mai bun nu este, în primul rând, o poziție pe podium. Este o relație cu propriile limite. Cel mai bun este cel care nu se mulțumește cu ceea ce știe deja. Este cel care își pune întrebări după ce ceilalți au încetat să mai întrebe. Poate fi și cel care acceptă că talentul fără muncă sau clipe de grație este doar o promisiune. E și cel ce înțelege că excelența nu se naște din aplauze, ci din întâlnirea dintre dar, har, disciplină, curiozitate și exigență.

Să afli cât de departe poți ajunge

Poate că acesta a fost mesajul cel mai profund al celor care au imaginat Excelsior. Nu să le spună unor adolescenți că sunt sau că pot deveni geniali, ci să le ofere șansa de a afla cât de departe pot ajunge. Iar pentru asta trebuia să-i scoată din cercul lor obișnuit. Astăzi eset utilizată expresia zonă de confort. Asta însemna să nu rămână cei mai buni poeți de pe strada lor sau din școala lor. Demersul presupunea să-i ducă într-un loc unde întâlneau alți tineri talentați. Mai mult, să-i așeze la aceeași masă cu scriitori, artiști și muzicieni, să le vorbească despre autori interziși, să le lărgească orizontul.

A mai trebuit să le asculte textele, să-i învețe cum se contestă la nevoie ideile. Au încurajat, au spus, uneori, că nu e suficient. Pentru că și acesta este rolul unui mentor. El nu doar te laudă, ci îți arată următorul prag, și poate, îți dă avântul necesar.

Talentul are nevoie de întâlniri

Există o mare nedreptate în felul în care vorbim despre talent. Ne place să credem că talentul se vede singur, ca o lumină care străpunge întunericul. În realitate, însă talentul poate fi extrem de discret. Poate muri ca o flacără în lipsa oxigenului. Uneori, harul este ascuns într-un copil timid. Alteori într-un adolescent care pare dezinteresat de școală, chiulește la bibliotecă, este obraznic și își contrazice profesorii. Dar desenează obsesiv, compune melodii, scrie poezii în caiete sau inventează lumi întregi.

De aceea, una dintre cele mai importante misiuni ale educației este identificarea aptitudinilor. Nu toți copiii trebuie să fie transformați în artiști. Dar fiecare copil merită să descopere ceea ce poate face cu o intensitate, o bucurie și o originalitate aparte. Iar după ce ai descoperit o aptitudine, trebuie să creezi întâlnirea.

Un copil care cântă extraordinar trebuie să-l audă pe un muzician adevărat. Un adolescent care scrie trebuie să stea de vorbă cu un scriitor, dincolo de întâlnirile cu literatura fundamentală. Cel care pictează trebuie să intre într-un atelier și să vadă cum gândește un artist.

Cel care construiește, inventează sau cercetează trebuie să întâlnească oameni care au dus acea pasiune până la performanță. Pentru că un model viu face ceva ce niciun manual nu poate face. El transformă posibilul în ceva imaginabil.

Un adolescent poate citi despre un mare scriitor și să-l considere o figură îndepărtată. Dar când scriitorul se așază lângă el, îi citește textul și îi spune unde este bun și unde mai are de lucrat, ce însemnaă o explicație, o redundanță, ce si cât să taie, profesia sau aptitudinea încetează să mai fie o abstracție. Ea devine chiar o posibilitate. Așa lucrează mentorul. Nu pune talentul în locul celui tânăr, ci îl ajută să-și vadă propria formă.

Fermenții excelenței

Mi se pare potrivit să numim asemenea întâlniri chiar fermenți ai excelenței. Iar cele patru ediții Excelsior chiar asta au fost. Fermentul nu este produsul finit. Nu el face drumul în locul celui care crește, dar declanșează un proces.

Un profesor pasionat poate fi un ferment. Un artist care își face timp pentru un adolescent poate fi un ferment. O carte, o tabără pot fi un ferment. O conversație de o oră cu un om excepțional poate deveni, uneori, începutul unei vieți profesionale.

Aceasta este una dintre marile lecții pe care le putem extrage din experiența Excelsior. Educația nu înseamnă numai transmitere de informație, ci și punere în contact cu oameni, idei și lumi la care copilul nu ar fi ajuns singur.

Informația este acum aproape nelimitată, și din acest punct de vedere, idee devine chiar mai importantă. Copiii și tinerii au acces la milioane de imagini, texte, filme și lecții. Ceea ce le lipsește adesea nu este informația, ci orientarea. Pe cine să creadă, ce să urmărească, cum să distingă valoarea de zgomot, cum să transforme curiozitatea în muncă. Mentorul poate fi această busolă.

De ce cultura nu este un lux

Există și o lecție mai largă aici. În școală, avem tendința de a măsura ceea ce este ușor de măsurat, rezultate, note, memorare, performanțe la teste. Cultura și arta lucrează însă și în zone mai greu cuantificabile. E sensibilitatea, imaginația, empatia, curajul de a experimenta, capacitatea de a privi o problemă din mai multe unghiuri.

Educația artistică este asociată cu dezvoltarea gândirii creative și critice, a motivației, a încrederii în sine și a capacității de comunicare și cooperare.

Mai recent, studiile au arătat că aptitudinile sociale și emoționale, printre care curiozitatea, creativitatea, empatia, perseverența și autocontrolul, sunt legate de rezultate educaționale și de perspective mai bune asupra vieții și carierei. Participarea la activități artistice extracurriculare este, de asemenea, asociată cu niveluri mai ridicate de creativitate și curiozitate.

Așadar, arta nu este „ce facem după ce terminăm lucrurile serioase”. Arta este una dintre formele prin care învățăm să devenim oameni întregi.

Când un copil scrie o poezie, el învață să aleagă. Când pictează, învață să observe. Când cântă într-o orchestră, învață să asculte. Când joacă teatru, învață să locuiască pentru câteva clipe în perspectiva altuia. Discuția pe marginea unui roman te învață că două adevăruri aparent opuse pot încăpea în aceeași conversație.

Atunci când toate acestea se întâlnesc, se formează ceva ce nici matematica, nici literatura, nici știința, luate separat, nu pot produce în totalitate. O inteligență capabilă să gândească și să simtă în același timp. Creativitatea poate fi cultivată și învățată, inclusiv în școală, iar cercetările leagă creativitatea de rezultate mai bune în lectură și arte și, în anumite contexte, de performanțe mai bune în matematică.

Copilul care poate deveni creatorul de mâine

Istoria culturii este plină de copii cărora cineva le-a observat darul și le-a creat condițiile pentru a-l dezvolta. Wolfgang Amadeus Mozart compunea încă de la cinci ani și, înainte de adolescență, susținea deja spectacole la curți europene. Pablo Picasso a realizat prima sa pictură în ulei cunoscută, The Little Yellow Picador, la vârsta de opt ani. Musée Picasso Paris subliniază preocuparea timpurie a copilului pentru desen și pentru reprezentarea lumii vizuale. Arthur Rimbaud și-a scris întreaga operă revoluționară între 15 și 19. Mary Shelley a scris romanul gotic Frankenstein la doar 18-19 ani, punând bazele genului science-fiction modern.

Saeed Rashed AlMheiri este deținătorul unui titlul oficial în Cartea Recordurilor.El este, deocamdată, cel mai tânăr autor din lume, care a publicat o carte de povești pentru copii la vârsta de 4 ani și 218 zile.

Dar poate că lecția acestor exemple nu este că trebuie să căutăm obsesiv genii. Dimpotrivă. Nu fiecare copil talentat va deveni Mozart. Nu orice adolescent care scrie bine va deveni un mare scriitor. Nu toți copiii care desenează vor deveni, precum Alexandra Nechita, mici Picasso.

Misiunea este mai modestă și, în același timp, mai importantă. Să nu lăsăm un talent să moară din lipsă de întâlniri, de încurajare și de exigență. Un copil nu trebuie să fie un geniu pentru a merita un mentor. El trebuie doar să aibă o scânteie. Iar educația adevărată ar trebui să știe să recunoască scânteile.

Ce a rămas după Excelsior

Printre adolescenții care au trecut prin acele tabere s-au aflat, între mulți alții, Robert Șerban, Bogdan Ovidiu Popescu, Dan Lungu, Cosmin Gheorghe, Gabriel Grigore, Ioan Buteanu, Cătălina Novac, Fevronia Novac, Costel Stancu, Mona Nicoară, Irina Florescu, Dan Mircea Cipariu, Cristian Rusu, Alice Valeria Micu, Dochița Moșoianu, Petruța Șerban, Stanca Maria Gănescu, Daniel Marian, Ionuț Cârjan, Carmen Ilie, Marius Stoian, Diana Krupensky, Virgil Pop, Dragoș Rouă, Radu Preda, Dorian Branea, Silviu T. Căprariu, Daniel Dumitru Dănilă, Valentin Naumescu, Bogdan Mureșanu, Dan Coroian-Vlad, Cătălin Tzetze Rădulescu, Teodor Cortizo, Andrea Atanasiu, Crina Atanasiu, Oana Oprescu, Emil Mika, Ioan Starciuc, Anamaria Costraș, F.S. Noaghiul, Junona Tutunea și mulți alții.

Listele de nume au, de obicei, ceva rece în ele. Dar în cazul Excelsior, fiecare nume este dovada că, la un moment dat, niște adolescenți au fost luați în serios.

Poate că aceasta este adevărata măsură a unei instituții educaționale, nu cât de spectaculoasă este în momentul în care există, ci ce fel de oameni pleacă din ea și ce duc mai departe.

Mai sus nu înseamnă mai departe de ceilalți

Astăzi, când vorbim atât de mult despre performanță, excelență și competiție, Excelsior ne poate aminti ceva esențial. Excelența nu trebuie să fie o scară pe care urci călcând pe ceilalți. A fi Excelsior înseamnă să cauți următorul nivel al propriei tale deveniri, mai multă rigoare, mai multă curiozitate. Presupune poate mai multă sensibilitate, mai multă libertate interioară. Cu siguranță, mai multă responsabilitate față de ceea ce creezi. Și, poate cel mai important, mai multă disponibilitate de a-i ajuta și pe ceilalți să urce.

Florin Lupescu a înțeles, într-o epocă în care libertatea intelectuală era sever limitată, că adolescenții nu au nevoie doar de instrucțiuni. Au nevoie de modele, au nevoie să vadă cum arată o minte liberă. Au nevoie să întâlnească oameni care să le insufle curajul de-a fi ei înșiși.

Aaceasta poate fi cea mai frumoasă definiție a educației. Să vezi în tânărul din fața ta nu doar prin ceea ce este, ci și prin ceea ce ar putea deveni. Să-i spui, fără să-i promiți gloria: „Ai aici o ușă. Intră, muncește, învață, inspiră-te, îndrăznește. Urcă.”

Excelsior, adică mai sus de tine însuți cel de azi. Nu pentru că trebuie să fim deasupra celorlalți. Ci pentru că, atât timp cât mai avem ceva de învățat, există întotdeauna un mai sus către care merită să privim.

Așa au fost, pentru mine, taberele Excelsior.