Casa dintre lumi (VIII). Noi facem papanași. Despre lucrurile pe care merită să le luăm cu noi în viitor

Ascultam conversația, care la un moment dat a ajuns la papanași. Au început glumele. Cine mai face papanași în ziua de azi? Cine i-ar mai pune într-un meniu când există deserturi ca acesta?

Am zâmbit și am tăcut. Pentru că noi chiar facem papanași. Îi avem în continuare în meniu și sunt foarte apreciați. Îi comandă românii și îi descoperă cu plăcere străinii. Este, de departe, desertul cel mai comandat la noi.

Facem și tiramisu, deserturi cu chia sau mousse de brânză și lime, mai ales când avem grupuri. Am schimbat multe de-a lungul anilor, inclusiv în bucătărie. Am încercat combinații noi, am adăugat preparate, am renunțat la altele. Papanașii au rămas și nu mi-a trecut vreodată prin cap să renunț la ei.

Zilele acestea mi-a revenit în minte acel moment și întrebarea pe care mi-am pus-o chiar și atunci: de ce am tăcut?

Gusturile pe care vreau să le regăsesc

Sunt din nou în Grecia. Știu deja, din călătoriile trecute, pentru că îmi place să încerc restaurante diferite, că meniurile seamănă destul de mult între ele. Aproape 80% dintre ele au cam aceleași preparate: salată grecească, salată cu sfeclă roșie, tzatziki, pește, caracatiță, calamari, moussaka, souvlaki.

Și, deși poate părea plictisitor, îmi place să regăsesc aceste preparate pentru că sunt ale lor. Iar la desert, aproape nelipsita portokalopita, prăjitura lor cu portocală. Este în aproape toate meniurile și nimeni nu pare preocupat de faptul că ar trebui înlocuită cu ceva mai modern. O comand și eu cu plăcere.

Și, culmea, nu mă întreb nicio clipă cine mai face portokalopita în ziua de azi. Preparatele pe care le regăsesc de la un restaurant la altul sunt, de fapt, rareori identice.  Gustul se schimbă, prezentarea se schimbă, uneori și combinațiile, dar regăsesc de fiecare dată ceva din zona în care sunt.

La un restaurant aflat mai sus, în munți, meniul este mai sofisticat. Combinațiile sunt mai elaborate, preparatele arată altfel, până și denumirile lor sunt reinterpretate. Și totuși, ingredientele rămân locale: brânzeturi grecești, ierburi aromatice, legume, ulei de măsline, iar aici, în munte, mai multă carne și mai puține fructe de mare.

Au schimbat felul în care le pun împreună, păstrând povestea locului.

Vorbim mult despre diferențiere, concepte noi, experiențe, reinventare. Toate au rostul lor. În același timp, diferențierea poate veni și din a ști foarte bine cine ești și din a face bine lucrurile care te reprezintă.

Îmi place să ajung într-o țară și să-i regăsesc gusturile, chiar dacă fiecare restaurant le interpretează diferit. Să simt, și prin ceea ce am în farfurie, ceva din identitatea ei. Și, inevitabil, mă întorc la papanași.

Ce văd ceilalți mai bine decât noi

În ultimii ani am întâlnit mulți oameni veniți din alte țări, unii dintre ei pentru prima dată în România. Când mă întreabă ce să vadă, unde să meargă sau ce să guste, îi îndrum aproape instinctiv către locurile în care pot descoperi ceva de aici.

I-am trimis și i-am dus de multe ori la un restaurant tradițional din Poiana Brașov, cunoscut de ani buni tocmai pentru bucătăria românească și foarte căutat de turiștii străini. Nu-mi amintesc să mă fi gândit vreodată că ar trebui să le recomand ceva mai sofisticat ca să le facă România o impresie bună.

Dimpotrivă. Îmi doresc să guste mâncarea noastră, să descopere locurile noastre și să plece cu senzația că au fost în România, nu într-un loc care ar fi putut fi oriunde. Mai sunt apoi brunch-urile din satele transilvănene. Le-am încercat și le recomand mai ales turiștilor străini.

Am ajuns de câteva ori în zona satelor săsești, acolo unde Regele Charles a ales să aibă o casă și unde vin astăzi oameni din toate colțurile lumii. La mesele acelea găsești lucruri aparent simple. Pâine făcută în sat, brânzeturi, legume din grădină, dulcețuri, plăcinte, preparate după rețetele locului. Multe dintre ingrediente vin de la câțiva kilometri distanță sau chiar din curtea în care stai.

Și totuși, deși preparatele par simple, experiența poate fi extrem de sofisticată. Sofisticarea vine din felul în care sunt alese și puse împreună, din locul în care le mănânci și din povestea pe care o spun. Stai la o masă într-o curte dintr-un sat transilvănean, mănânci ceva ce bunicile de acolo ar recunoaște fără probleme și, în jurul tău, sunt oameni veniți de la sute sau mii de kilometri pentru exact experiența aceasta.

Mi se pare fascinant. Într-o lume în care călătorim atât de ușor și putem găsi aproape aceleași lucruri la București, Londra sau Barcelona, mi se pare interesant că oamenii străbat distanțe mari tocmai pentru a descoperi ceea ce este diferit: gusturile, poveștile și felul de a trăi al celor de acolo.

Și nici măcar nu este vorba doar despre mâncare. Avem pălincă, vișinată de casă, afinată de casă, vinuri românești foarte bune. Iar la vilă am ales să avem în meniu doar vinuri românești sau din Moldova de peste Prut, cum îmi place mie să-i spun, pentru că avem și Moldova noastră.

Când un oaspete străin îmi cere o recomandare de vin, îmi place să-i vorbesc despre Șarbă, Fetească Neagră, Fetească Regală, Rară Neagră și Viorica. Vinurile franțuzești, italiene sau spaniole sunt extraordinare și le pot descoperi în multe alte locuri. Dacă au ajuns până aici, mi se pare mult mai interesant să guste și ceva de-al nostru. Să descopere încă o bucățică din locul în care au ajuns.

Și încep să mă întreb câte asemenea lucruri avem în jurul nostru pe care le privim cu prea multă obișnuință tocmai pentru că sunt ale noastre. Pare că străinii care ajung aici le văd mai bine decât noi. Vin pentru satul românesc, pentru casele și peisajele Transilvaniei. Unii vor să vadă urșii în habitatul lor natural, în excursii organizate și însoțiți de oameni care știu să facă asta în siguranță.

Caută tocmai lucrurile pe care le pot descoperi doar aici. Până la urmă, noi mergem la ei pentru fructele de mare, iar ei vin la noi pentru zacuscă. Și dacă ajung în Deltă, descoperă că la noi zacusca și peștele se întâlnesc de mult în aceeași farfurie. Cred că o parte din bucuria de a călători vine tocmai din întâlnirea cu lucrurile care fac o țară diferită de alta. Dacă peste tot am găsi aceleași gusturi, aceleași restaurante, aceleași case și aceleași experiențe, călătoriile și-ar pierde o parte din farmec.

Să evoluăm fără să ștergem

Globalizarea ne-a adus enorm de multe lucruri bune, în ospitalitate și nu numai. Putem mânca aproape orice, aproape oriunde, putem învăța unii de la alții și putem combina ingrediente, idei și experiențe care, cu o generație în urmă, poate nici nu s-ar fi întâlnit.

Putem evolua fără să ștergem tot ce a fost înainte. Putem folosi ceea ce avem deja ca bază pentru ceea ce construim mai departe și putem da o formă nouă lucrurilor care ne reprezintă, fără să le pierdem esența. Și poate că aici se află răspunsul meu la întrebarea de la început.

Pentru câteva secunde, la masa aceea, m-am întrebat dacă lucrurile pe care le știm de mult mai au loc într-o lume care caută mereu ceva nou. Un cheesecake extraordinar poate fi sofisticat. La fel poate fi o masă într-un sat transilvănean, cu o pâine bună, o brânză făcută la câteva case distanță și o rețetă transmisă de generații.

Valoarea nu vine întotdeauna din cât de mult transformăm un lucru. Vine și din cât de bine știm să alegem ce merită păstrat. Asta nu înseamnă să transformăm tradiția într-o piesă de muzeu. Evoluția înseamnă și reinterpretare, idei noi, influențe venite din alte părți, fără ca toate acestea să ne facă să pierdem ceea ce ne reprezintă.

Cred că adevărata provocare este să evoluăm fără să devenim atât de asemănători încât să uităm cine suntem. Iar dacă aș putea să mă întorc la masa aceea, probabil că aș face un singur lucru diferit. Aș mânca din nou cheesecake-ul acela extraordinar și l-aș aprecia la fel de mult, pentru că a fost divin, iar când conversația ar ajunge la papanași, de data aceasta aș spune:

— Noi facem papanași. Și sunt foarte apreciați.

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.