Nu e ușor, e Nicușor. Momentele-cheie în care președintele și-a dezamăgit propriii alegători

Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni cu un avantaj pe care puțini președinți români l-au avut la început de mandat. O parte importantă dintre alegătorii săi nu îi cereau spectacole politice. Îi cereau predictibilitate, instituții mai curate și distanță față de reflexele vechi ale sistemului.

De aici vine și problema. Cele mai mari dezamăgiri ale primului său an nu au fost produse de promisiuni imposibile sau de mari eșecuri externe. Au venit în momente foarte concrete, în care președintele a avut de ales între așteptările construite în campanie și logica instituțională de la Cotroceni.

Cel mai recent poartă numele Lucian Pahonțu.

„Domnul Pahonțu nu este în această situație”

Recorder a publicat documente potrivit cărora Lucian Pahonțu a fost ofițer în Trupele de Securitate între 1987 și 1990. În seara de 21 decembrie 1989, plutonul său a ajuns în dispozitivul din zona Universității, unde forțele regimului au reprimat manifestația împotriva lui Nicolae Ceaușescu. 

Pahonțu însuși a recunoscut într-o declarație din dosarul Revoluției că a intrat în dispozitiv, susținând însă că oamenii săi nu aveau muniție asupra lor și că nu au intrat în contact cu manifestanții. Investigația arată și că unitatea sa a fost implicată ulterior în operațiunile din Piața Universității din iunie 1990. 

Reacția lui Nicușor Dan a venit după mai bine de o zi de tăcere, de la Chișinău și a surprins tocmai prin vehemența ei.

Președintele a spus că orice persoană care a participat la reprimarea Revoluției sau a Mineriadei nu are, moral, ce căuta într-o funcție înaltă în stat. Apoi a tras concluzia: „Domnul Pahonțu nu este în această situație.” Despre investigație a spus că titlul nu i se pare justificat de conținut și a adăugat: „Nu știu care e scandalul.”

Președintele a recunoscut, în aceeași conferință, că nu făcuse o evaluare managerială individuală a lui Pahonțu. Evaluarea SPP a făcut-o, după cum chiar el a zis, „cu propriile simțuri”. Curată matematică.

Și apare inevitabil o întrebare: cine mai apără pe cine?

O reacție care s-a întors împotriva președintelui

Declarațiile de la Chișinău au produs o reacție neobișnuit de dură tocmai în zona de public din care Nicușor Dan și-a construit susținerea. Jurnaliști, reprezentanți ai societății civile și comentatori care l-au susținut de-a lungul timpului au criticat public apărarea lui Pahonțu și tonul cu care președintele a tratat dezvăluirile Recorder.

Reacția se vede și pe propria pagină a lui Nicușor Dan. În dimineața următoare declarațiilor, înregistrarea conferinței strânsese aproximativ 3.000 de reacții, dintre care peste jumătate erau de furie. Comentariile cu sute de aprecieri vorbesc despre „dezamăgire”, „rușine”, despre distanța dintre activistul de altădată și președintele de astăzi și îi reproșează că a ales să îl apere pe șeful SPP.

Criticile s-au multiplicat și în postări separate. Firul comun este aproape același: oameni care se revendică din zona civică și proeuropeană îi reproșează președintelui că a tratat cu suficiență întrebările despre trecutul lui Pahonțu și că a oferit un verdict înainte ca toate controversele ridicate de investigație să fie lămurite.

Pentru Nicușor Dan, episodul este cu atât mai sensibil cu cât nemulțumirea nu vine doar din opoziția politică. Vine și dintr-o parte a publicului care l-a susținut tocmai pentru promisiunea unei alte relații cu instituțiile statului. 

De la „directori civil” la „ne mai nuanțăm”

Pahonțu nu apare, de fapt, din senin în povestea mandatului. În vara lui 2025, Nicușor Dan vorbea despre nevoia unui director civil la SRI și despre evitarea interferențelor serviciilor „mai mult decât e cazul”. Spunea atunci că noii șefi nu ar trebui să provină nici din interiorul sistemului. 

Un an mai târziu, SRI încă nu are director plin, iar promisiunea a trecut prin mai multe etape: „până la finalul anului”, „relativ curând”, „analiză de oportunitate”. Întrebat dacă mai exclude oameni politici pentru conducerea serviciilor, președintele a oferit formula care începe să descrie tot mai bine mandatul: „Ne mai nuanțăm.”

Nu este singurul domeniu în care nuanțele au venit după promisiuni categorice.

Procurorii de care era „deloc mulțumit” au primit semnătura lui

Justiția fusese una dintre temele campaniei sale. Nicușor Dan spunea că este „deloc” mulțumit de activitatea lui Marius Voineag la DNA și a lui Alex Florența la Parchetul General.

Câteva luni mai târziu, ministrul PSD al Justiției, Radu Marinescu, i-a propus pe cei doi pentru alte funcții de conducere: Voineag ca adjunct la Parchetul General, iar Florența ca adjunct la DIICOT. 

Președintele i-a numit. Explicația a fost că nu își schimbase „absolut deloc” opinia, dar că experiența celor doi poate fi utilă din poziția de adjuncți. 

Controversa cea mai mare a venit însă odată cu Cristina Chiriac, numită procuror general. Chiriac primise aviz negativ de la Secția pentru procurori a CSM. În spațiul public existau întrebări despre felul în care gestionase, pe vremea când lucra la DNA Iași, probele din cazul fostului episcop de Huși, Corneliu Onilă. 

În 2017, Chiriac instrumenta un dosar de șantaj deschis după plângerea lui Onilă. La percheziții, DNA Iași a ridicat imagini despre care jurnaliștii au susținut ulterior că puteau indica posibile abuzuri sexuale, fără ca acestea să ajungă atunci la parchetul competent. Dosarul privind abuzurile a fost redeschis după o investigație, iar Onilă a fost condamnat definitiv în 2025 la opt ani de închisoare.

Întrebat despre asta, Nicușor Dan i-a luat public apărarea. „Nu e așa”, a răspuns când a fost întrebat despre acuzații. A spus că are „mare încredere” în Cristina Chiriac și a susținut că, în materialele din dosarul DNA, „nu au fost abuzuri” și „nu au fost minori”. 

Și aici apare același tipar care se va vedea mai târziu în cazul Pahonțu. O investigație de presă ridică întrebări despre o persoană dintr-o poziție-cheie. Nicușor Dan îl apără cu fermitate pe cel vizat.

Președintele a acceptat șapte dintre cele opt propuneri pentru conducerea marilor parchete trimise de ministrul PSD al Justiției. 

„Am de o sută de ori mai multe informații decât aveți dumneavoastră”

În martie, oameni din societatea civilă au venit la Cotroceni pentru a-i cere președintelui să nu valideze propunerile controversate pentru parchete. Printre organizațiile care au făcut apel la el se aflau Corupția Ucide, Declic și Inițiativa România. 

Era, în bună măsură, exact publicul de la care Nicușor Dan primise sprijin politic în ultimul deceniu.

Președintele a ieșit să vorbească cu protestatarii. La întrebările lor a răspuns cu o frază care a rămas: „Am de o sută de ori mai multe informații decât aveți dumneavoastră.” Apoi i-a asigurat că procurorii pe care îi va numi vor avea „girul” său. 

Replica a fost cu atât mai stranie pentru profilul politic pe care Nicușor Dan și-l construise. Ani întregi fusese omul societății civile care cerea explicații de la instituții. Odată ajuns în fruntea lor, argumentul devenise că instituția știe mai multe.

ONG-urile i-au răspuns ulterior aproape perfect: știau că președintele are mai multe informații. Tocmai asta le îngrijora. 

Episodul Pahonțu seamănă izbitor. Din nou, informațiile publice ridică întrebări. Din nou, președintele pare să aibă suficiente informații suplimentare încât să fie liniștit. Numai că publicul nu le are.

Bolojan, tot mai departe. PSD, tot mai aproape

O altă schimbare s-a produs și în raportarea la partide. În turul al doilea al prezidențialelor, Nicușor Dan îl prezentase pe Ilie Bolojan drept opțiunea sa pentru funcția de premier. Pentru mulți dintre alegătorii săi, formula Dan-Bolojan devenise aproape o ofertă politică la pachet: unul la Cotroceni, celălalt la Palatul Victoria.

După instalarea Guvernului și apariția măsurilor nepopulare pentru reducerea deficitului, președintele a început însă să păstreze o distanță tot mai mare față de premier.

Când conflictele dintre Bolojan și PSD au escaladat, Nicușor Dan s-a refugiat în rolul constituțional de mediator. Nu l-a susținut explicit pe premier în confruntările care amenințau Guvernul. După căderea Executivului, nici măcar nu a avut un mesaj public de mulțumire pentru omul pe care, cu un an înainte, îl oferea alegătorilor drept soluție pentru Palatul Victoria. 

În schimb, despre PSD tonul se schimbase deja.

„Eu am o relație foarte bună cu PSD”, spunea Nicușor Dan în noiembrie 2025. Și adăuga: „Nu cred că votanții mei vor să mă cert cu PSD.”

Probabil că votanții săi nu îl trimiseseră la Cotroceni pentru certuri. Dar nici asocierea politică din campanie cu Bolojan nu fusese întâmplătoare. Iar imaginea unui președinte foarte atent să nu rupă relația cu PSD și mult mai rezervat când premierul pe care îl promovase era atacat de același PSD a produs inevitabil frustrare în propria tabără.

Episodul Veștea și majoritatea care nu mai conta de unde venea

În iunie, după căderea Guvernului Bolojan și eșecul primei nominalizări de premier, Nicușor Dan l-a desemnat pe liberalul Adrian Veștea. Problema era că PNL nu îl propusese și nici nu fusese de acord cu nominalizarea. Conducerea partidului a decis ulterior să nu susțină Guvernul Veștea și i-a cerut propriului membru să-și depună mandatul. 

Președintele a mers înainte. A explicat că Veștea era, în evaluarea sa, candidatul cu cele mai mari șanse să strângă o majoritate. Veștea spunea la rândul său că fusese asigurat de Nicușor Dan că majoritatea există, deși nu el negociase voturile și PNL se opunea candidaturii sale. 

A apărut și întrebarea inevitabilă: din ce voturi urma să fie construită acea majoritate? În acel moment, delimitarea de AUR nu mai era la fel de categorică pentru președinte cum fusese până atunci. 

Experimentul s-a terminat simplu. Guvernul Veștea a primit doar 189 dintre cele 233 de voturi necesare și a picat în Parlament. 

Episodul a lăsat însă o imagine greu de împăcat cu discursul despre respectarea jocului partidelor: un președinte care a încercat să pună un liberal premier peste capul propriului partid și o majoritate imaginară care părea că nu mai contează din cine e formată.

Atacarea la CCR a Legii Vexler

Un alt moment care a surprins o parte din electoratul lui Nicușor Dan a venit odată cu legea inițiată de deputatul Silviu Vexler, care înăsprea sancțiunile pentru propaganda fascistă și legionară și pentru promovarea organizațiilor extremiste.

Ajunsă la Cotroceni, legea nu a fost promulgată. Nicușor Dan a sesizat Curtea Constituțională și, ulterior, a cerut Parlamentului să o reexamineze. Președintele a invocat lipsa de claritate a unor noțiuni precum „legionarism” sau „organizație cu caracter legionar” și riscul ca formulările prea largi să permită interpretări abuzive.

Argumentul său a mers însă mai departe. Nicușor Dan a vorbit explicit despre situațiile în care memoria rezistenței anticomuniste se intersectează cu biografiile unor persoane care au avut și legături cu Mișcarea Legionară, inclusiv în zona Făgărașului. Întâmplător, zona din care provine Nicușor Dan.

Poziția l-a așezat, cel puțin în această dezbatere, neobișnuit de aproape de argumente promovate și de zona suveranistă. AUR contestase la rândul său legea și votase împotriva ei. Pentru o parte dintre alegătorii care îl văzuseră pe Nicușor Dan drept una dintre barierele politice împotriva ascensiunii extremismului, suprapunerea a fost greu de ignorat.

Au urmat criticile organizațiilor civice și ale reprezentanților comunității evreiești. 

Finalul instituțional a fost și el relevant. CCR a declarat legea constituțională. Parlamentul a adoptat-o din nou în aceeași formă, iar Nicușor Dan a promulgat-o, nemaiavând de ales.

Pentru un mandat început sub presiunea ascensiunii AUR și a discursului radical, episodul a rămas unul dintre cele mai greu de explicat politic.

Promisiuni mari. Și cam atât

Nici numirile la servicii nu au venit. Nici ruptura promisă de oamenii din interiorul sistemului nu mai este atât de categorică. Iar când alegătorii au cerut explicații pentru numirile din Justiție, au aflat că președintele dispune de informații pe care ei nu le au.

Acum află și că, în cazul Pahonțu, „nu este scandal”.

Luate separat, fiecare dintre aceste episoade are o explicație instituțională. Un președinte trebuie să negocieze cu partidele. Nu poate schimba Justiția prin decret. Nu poate conduce un guvern și nici nu poate transforma orice investigație de presă într-o demitere.

Luate împreună, însă, conturează problema politică a lui Nicușor Dan. Așteptările pe care încearcă acum să le tempereze sunt chiar cele pe care și le-a construit singur.

A candidat ca omul din afara sistemului și a ajuns să ceară încredere în informațiile pe care sistemul i le oferă. A promis servicii conduse altfel și continuă să lucreze cu șeful SPP instalat în 2005 și să nu numească noi șefi la SRI și SIE. A criticat șefii parchetelor și apoi le-a semnat noile funcții. L-a prezentat pe Bolojan drept soluția pentru Guvern și, în momentul confruntării cu PSD, a ales distanța.

Pentru oamenii care l-au votat și au crezut în promisiunile lui, toate acestea încep să contureze o dezamăgire greu de ignorat. Și asta se vede și în spațiul public, în postări, în comentarii. Pentru că distanța dintre candidatul care cerea transparență și președintele care refuză să o ofere devine tot mai vizibilă.