Călătoriiile în literatură sunt parcurse în kilometri fizici și sufletești

Călătoria inițiatică și marea călătorie a vieții se împletesc în fiecare poveste pe care omenirea a simțit nevoia să o spună. Călătoria nu este doar străbaterea unui drum, este, de fapt, o metaforă a vieții.

Din Mesopotamia antică până în satul românesc, drumul eroului urmează un tipar recognoscibil. Protagonistul pornește la drum, cu un scop măreț. De obicei, întâmpină încercări de-a lungul a mai mulți ani sau chiar într-o mare parte a vieții. Primește ajutor neașteptat,  e uneori păcălit, iar scopul lui inițial e adesea periclitat, nuanțat, dar aproape întotdeauna atins, până la urmă. Prețul plătit e uneori aspru. Alteori, izbânda îl face pe erou să privească înainte, ușor, fără poveri.

Experiența nu atârnă ca un sac de pietre. Se așază în el, mai degrabă, ca o comoară de învățăminte. Vă propun să trecem prin marile epopei ale lumii vechi, prin basmele populare românești, prin proza română de călătorie și, în cele din urmă, prin felul în care omul antic și cel creștin s-au pregătit pentru marea călătorie a sufletului, dincolo de moarte.

Călătorii în literatura antică și medievală

Desigur, marile călătorii nu s-au oprit la literatura antică sau medievală. Dar așa cum fiecare drum, oricât de lung și anevoios, începe cu primul pas, sper ca pofta de lectură să vă conducă pe cărarea spre marea literatură. E una care, după epoca medievală, cea a epopeilor și cântecelor eroice, se multiplică într-o rețea fascinantă.

Infrastructura literaturii universale, din care face parte și cea română, vă asigură o splendidă rătăcire, printre romane și nuvele, povestiri și poeme, piese de teatru fermecătoare sau unele care vor sădi spaima cea plină de învățăminte. Aproape fiecare conține o călătorie. Din toate vă veți întoarce victorioși, câștigători, îmbogățiți, împliniți, însetați de a deschide un alt volum și a porni într-o nouă călătorie. Vă vor însoți personaje memorabile, care vă vor dărui, preț de o carte și câteva file, viața lor și poate, câteva replici de neuitat.

Călătoria inițiatică în câteva din marile epopei ale lumii

Odiseea lui Homer deschide drumul de zece ani al lui Ulise înapoi spre Itaca. Trece printre Ciclopi, sirene și coboară chiar în Hades. Totul pentru a ajunge înapoi acasă, la iubita Penelopa, cea greu încercată.

Eneida lui Vergiliu duce fuga din Troia spre întemeierea Romei. Iubirea Didonei e sacrificată; Infernul îi arată lui Enea profeția neamului său.

Ghilgameș caută, după moartea lui Enkidu, planta nemuririi. Pornește spre insula fericiților, unde îl va întreba pe Utnapiștim, cel ce fusese însărcinat de Enki să-și abandoneze bunurile sale lumești și să construiască o navă gigantică. Era un felk de arcă, avea să fie numită Păstrătoarea Vieții. Mitul diluvian al lui Noe este, așadar, mult mai vechi. Ghilgameș, regele din Uruk găsește buruiana nemiririi într-o fântână, dar îi e furată înainte de a pune mâna pe ea, și se întoarce acasă din această călătorie cu înțelepciunea limitelor umane. El acceptă condiția muritoare, înțelegând că nemurirea reală stă în ceea ce lași în urmă.

Mahabharata trimite Pandavii în exil și, la final, într-o ultimă urcare spre munte și cer.

Epoca medievală, cea modernă și celebrele lor călătorii

Don Quijote transformă mori de vânt în balauri. Eșecul lui practic devine o victorie a idealului, dar călătoriile sale ar rămas memorabile.

 În Viteazul în piele de tigru, epopeea națională georgiană, scrisă în secolul al XII-lea de Șota Rustaveli, Avtandil pornește în căutarea misteriosului cavaler îmbrăcat în piele de tigru, Tariel, pentru a-și ține promisiunea făcută iubitei sale Tinatina. Povestea urmărește prietenia dintre cei doi eroi și încercarea lor comună de a o găsi pe Nestan-Darejan, iubita răpită a lui Tariel. Drumul devine o probă a loialității, a prieteniei bărbătești și a iubirii curtenești dusă până la capăt.

Cântecul Nibelungilor, Cântecul Cidului și Beowulf leagă drumul de onoare, de reabilitare și de fatalitate. Siegfried cucerește o comoară care aduce ruina. Cidul își recâștigă demnitatea prin exil. Beowulf luptă cu monștri la tinerețe și cu un dragon la bătrânețe.

Lusiadele lui Camões urmăresc corăbiile lui Vasco da Gama spre India, sub priviri divine potrivnice sau ocrotitoare.

Epopeea lui Manas adună un popor întreg în jurul drumului unui singur erou.

În Călătorie spre Apus, călugărul Tang Sanzang și Sun Wukong transformă fiecare demon întâlnit într-o treaptă de purificare.

Basmele românești, drumul spre alte împărății, drumul spre tărâmul de dincolo

Basmele mută adesea călătoria inițiatică dincolo de granițele timpului obișnuit. În Povestea lui Harap-Alb, fiul craiului pleacă la Împăratul Roș. Spânul, ipostază a răului șiret, îi fură identitatea pe drum. Ajutat de Sfânta Duminică și de calul năzdrăvan, eroul își recâștigă numele prin răbdare, nu prin forță.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte îl trimite pe Făt-Frumos într-un tărâm unde vremea curge altfel. Dorul de acasă îl aduce înapoi exact la granița dintre lumi, unde Moartea îl așteaptă răbdătoare.

Prâslea din basmul Prâslea cel Voinic și merele de aur coboară printr-o fântână în tărâmul de dincolo, pentru a salva fetele de împărat. Trădat de frații lui, revine totuși, ca după o înviere simbolică.

Greuceanu din basmul omonim pornește să recupereze soarele și luna, furate de zmei, redând lumina lumii întregi.

Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu se naște dintr-o lacrimă și pleacă să o elibereze pe Ileana Cosânzeana, face pace cu fiul din împărăția vecină și îi salvează și acestuia iubita, trecând prin întâmplări.

În baladele populare, precum Monastirea Argeșului nu e ilustrat un drum fizic, ci unul creator. Manole și meșterii lui urcă spre o operă care să dăinuie, cu prețul unei jertfe supreme. În toate aceste povești, ajutoarele, fie cai măiaștri, babe înțelepte care sunt, de fapt, zilele sfinte ale săptămânii ori animalele, insectele sau păsările, arată că eroul nu izbutește niciodată singur.

Călătoriile eroilor din literatură nu sunt solitare, căci mesajul trebuie să fie cel al vieții în comunitate, fie și doar cu necuvântătoarele.

Literatura română cultă. Drumul ca formă a destinului

Literatura cultă păstrează aceeași structură a călătoriei inițiatice, coborâtă în istorie reală. Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran urmărește goeleta Speranța, condusă de Anton Lupan. Pornește în 1881, în căutarea prietenului dispărut, Pierre Vaillant, tocmai până în Țara de Foc. Furtuni, pirați și un echipaj memorabil — Ismail, Mihu, Gherasim, Ieremia, Haralamb — conturează un bildungsroman al mării. Maturizarea vine, aici, din experiență, nu din vârstă.

Pentru nativii digitali, poate părea absurdă această succesiune de călătorii în căutarea prietenului. Dar, ca de fiecare dată, nu atingerea obiectivului, ci căutarea contează. Iar dacă e să-i acordăm credit lui Antonio Machado, drumul nici nu există. Sunt doar pașii călătorului.

Europolis al lui Jean Bart adună, în portul din Delta Dunării, destine venite din toată lumea. Călătoria fluvială devine metaforă a marginalității și a căutării unui sens, la o graniță de civilizații.

Hronicul și cântecul vârstelor al lui Lucian Blaga portretizează o călătorie interioară, prin copilăria și adolescența transilvană. Drumul nu duce spre un loc anume, ci spre descoperirea propriei vocații.

Jurnalele de călătorie ale lui Geo Bogza, precum Țări de piatră, de foc și de pământ, transformă reportajul despre minerii din Valea Jiului, de exemplu, într-o epopee a cunoașterii umane. Confruntarea cu natura brută devine, la Bogza, o formă de demnitate scrisă.

Ceea ce rămâne din fiecare călătorie

Există câte un moment în fiecare călătorie, în fiecare etapă a vieții, care nu dispare odată cu celelalte, rămâne cu tine, rămâne în tine. Uneori simți nevoia acelor clipe unice, vrei să le retrăiești, și e mai degrabă o întoarcere la tine, decât o călătorie în timp, căci nu revizitezi momentul, ci pe tine și starea ta de-atunci.

Fiecare drum lasă tatuaje invizibile pe suflet, semne pe care doar tu știi să le citești. Nu toate cicatricile dor; unele luminează, ca niște felinare aprinse în amintire. Oamenii pe care îi întâlnim pe drum nu sunt întâmplători, chiar dacă așa par la prima vedere. Unii ne arată o cale. Alții ne ispitesc să o părăsim. Rolul lor rămâne limpede abia mai târziu, când timpul așază lucrurile potrivit. Un străin de-o clipă poate schimba, fără să știe, cursul întregii vieți.

Nu învățăm totul din ce trăim. Unele lecții rămân neterminate, agățate de un și dacă. Alte întâmplări par fără sens, până se dovedesc, ani mai târziu, trepte ascunse. Marea călătorie e chiar viața noastră, iar micile călătorii sunt popasurile ei obligatorii. Fiecare port atins ne modifică puțin busola, chiar dacă direcția pare aceeași. La final, nu distanța parcursă contează, ci felul în care ai făcut-o. Un drum bine trăit nu se termină niciodată cu adevărat. Continuă să meargă în tine.

Marea călătorie, eroii antici și locul printre zei

Marea călătorie, cea a sufletului spre eternitate, are rădăcini adânci în antichitate. Ghilgameș rămâne exemplul cel mai limpede. Caută explicit nemurirea, o ține în mână o clipă, apoi o pierde în fața unui șarpe. Se întoarce la Uruk cu o singură certitudine: locul printre zei nu e pentru muritori, doar memoria faptelor rămâne. Alți eroi antici obțin, totuși, acel loc, prin fapte ieșite din comun.

Heracles încheie cele douăsprezece munci și e primit pe Olimp, unde se căsătorește cu Hebe. Romulus dispare într-o furtună, după ce întemeiază Roma, și e recunoscut drept zeul Quirinus. Enea, purtat de pietatea față de zei și de neam, primește, potrivit legendei romane, statutul postum de Jupiter Indiges. Ahile alege, conștient, gloria scurtă și eternă în locul unei vieți lungi și obscure. Nu se alătură zeilor propriu-zis, dar își cumpără nemurirea prin faima veșnică. În toate aceste povești, lumea zeilor nu e separată de lumea oamenilor, ci imersată în ea. Fapta mare deschide, pentru o clipă, o punte între cele două.

Marea călătorie, pregătirea creștină pentru veșnicie

În literatura creștină, marea călătorie devine adesea alegorie explicită a sufletului. Pilgrimul lui John Bunyan din Călătoria pelerinului (The Pilgrim’s Progress), portretizează drumul creștinului Christian spre Cetatea Cerească. Prin Mlaștina Disperării, personajul leapădă povara păcatului la fiecare popas.

Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer transformă pelerinajul în realitate concretă. Călătorii merg fizic spre mormântul Sfântului Thomas Becket, act de penitență și căutare a iertării.

În povestirea lui Tolstoi, Dumnezeu vede adevărul, dar așteaptă, arată un om nedreptățit. Ani mai târziu, îl recunoaște pe adevăratul vinovat și îl iartă, refuză răzbunarea și moare împăcat.

În Frații Karamazov ai lui Dostoievski, bătrânul stareț Zosima moare senin, după o viață de iubire activă, lăsând ucenicilor învățătura iertării. Drumul lui Dmitri spre regenerare morală trece prin suferință asumată, nu evitată.

Spiritualitatea populară românească păstrează, la rândul ei, un obicei documentat etnografic. Este pregătirea concretă pentru moarte, prin pomeni, danii și împăcarea cu vrăjmașii, legată de credința în vămile văzduhului, drumul sufletului prin praguri succesive, înainte de judecată. Marea călătorie, în toate variantele ei, cere aceleași condiții, fapte bune, iertare și împăcare înainte de plecare.