Cazanul de rachiu din sediul sfatului popular. O poveste demnă de „Secretul lui Bachus”, descoperită în arhivele lui Ceaușescu

O rețea locală de fraudă, construită în jurul sfatului popular raional Gurahonț, a ajuns, în 1968, pe masa Secretariatului CC al PCR. Cazul este documentat pe larg în cartea „Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu”, scrisă de istoricul Cosmin Popa. Lucrarea are la bază documente păstrate în Arhivele Naționale Istorice Centrale, în fondul Comitetului Central al PCR.

Episodul de la Gurahonț oferă o imagine detaliată a modului în care funcționau, la nivel local, rețelele de corupție din perioada comunistă. Totodată, se observă şi felul în care conducerea partidului decidea, de la caz la caz, dacă astfel de practici meritau pedepsite sau doar trecute cu vederea, în funcție exclusiv de riscul politic asociat fiecărui caz în parte.

Doi oameni, în centrul întregii scheme

La Gurahonț, Alexandru Dragoș, președinte al sfatului popular raional din 1962, a organizat, împreună cu vicepreședinții săi, o adevărată schemă de devalizare și delapidare. Rețeaua funcționa cu știința prim-secretarului comitetului raional de partid, Alexandru Spiac, potrivit cărții lui Cosmin Popa.

Cei doi controlau, practic, toate pârghiile administrative și de partid ale raionului. Ceea ce le-a permis să extindă schema mult dincolo de simpla falsificare a unor documente contabile.

Schema folosea un întreg circuit de falsificare a actelor, de la statele de plată, până la rapoartele controalelor financiare.

„Indivizii în cauză cointeresau, «lămureau» sau constrângeau diverse persoane să semneze evidențe de plată falsificate pentru anumite sume, pe care și le însușeau, organizând în zonă un adevărat lanț de aprovizionare și traficare a bunurilor și produselor, cu implicarea conducerii întreprinderilor locale”, scrie istoricul Cosmin Popa, în carte.

Produse agricole, materiale de construcție și mobilier, luate pe nimic

Rețeaua de la Gurahonț atrăgea în jurul ei aproape toate resursele locale disponibile. Produsele agricole veneau cu participarea președinților de gospodării cooperatiste. Materialele de construcție erau furnizate cu sprijinul întreprinderii locale de profil. Mobilierul era procurat cu ajutorul cooperativei meșteșugărești din zonă.

Reparațiile auto reale se amestecau cu decontări false pentru reparații inexistente, acoperite din banii sfatului popular. Serviciile de ospitalitate gratuite veneau de la conducerea stațiunii de odihnă din regiune. Iar de ele beneficiau activiștii locali și regionali, sosiți în vizite de lucru sau chiar în controale.

 „Cei mai mulți dintre beneficiarii rețelei, evident aleși «pe sprânceană», acceptau contra unor prețuri modice, la care se adăuga falsificarea grosolană a actelor”, notează Cosmin Popa.

Porci de 135 de kilograme, cumpărați pe nimic

Modul în care angajații obișnuiți semnau state de plată pentru sume modificate ulterior, de obicei prin adăugarea de cifre, se regăsea și în felul în care funcționa aprovizionarea directă cu carne.

 „Așa cum angajații obișnuiți semnau state de plată pentru sume modificate ulterior, de obicei prin adăugarea de cifre, așa și «aprovizionarea» directă cu carne se făcea la prețuri modice, spre exemplu, porcii de 135 de kilograme erau cumpărați cu 4-6 lei kilogramul de carne”, se arată în carte.

Prețul din magazin al unui kilogram de carne de porc era, la acea vreme, de 12 lei.

Toți membrii importanți ai „rețelei” și diverși activiști regionali beneficiaseră de cantități importante de materiale de construcție, furnizate cu titlu gratuit. Ei primeau şi ajutorul meșterilor de la cooperativele din zonă, pentru construcția caselor proprietate personală.

Un cazan de rachiu, chiar în sediul sfatului popular

Nevoia de alcool în zonă era atât de mare, iar petrecerile și „plocoanele” duse de cei de la Gurahonț în diverse locuri erau atât de dese, încât în sediul sfatului popular raional funcționa un cazan de rachiu.

 „Pentru producerea diverselor băuturi alcoolice, întreprinzătorii activiști nu se sfiau să prelucreze astfel o parte din cota de spirt destinată dispensarelor din raion”, scrie Cosmin Popa, citând documente din arhiva fostului CC al PCR.

O bătaie cu pui fripți, surprinsă într-o fotografie

Pe Ceaușescu nu-l enervase doar o fotografie colectivă care „sfida” noua politică a partidului. La una dintre desele petreceri organizate la cabanele din zonă, activiștii locali fuseseră fotografiați, probabil de un securist, în timp ce, beți fiind, începuseră să se bată între ei cu pui fripți.

În perioada 1962-1968, pe la Gurahonț trecuseră, în vizite și controale, vicepreședinții sfatului popular regional, condus atunci de Traian Gîrba. Veniseră și membri ai biroului regional de partid, condus de Teodor Haș. Ambii au fost chemați la dezbaterea cazului, în ședința Secretariatului CC al PCR din septembrie 1968. Este vorba de ședința care avea să stabilească nu doar soarta celor direct implicați la Gurahonț, ci și pe cea a superiorilor lor din fosta structură regională.

Toți cei implicați participaseră la petrecerile organizate de Alexandru Dragoș și Alexandru Spiac, alături de „notabilitățile” locale. Atunci când „oaspeții” veneau în control de partid sau financiar, erau cazați și „tratați” la stațiunea balneoclimaterică Moneasa.

„Vizitele se terminau invariabil cu referate unde se afirma că nu se petrecuse nicio ilegalitate majoră”, potrivit cărții.

 „La rugămintea unui tovarăș”

Conexiunile rețelei erau destul de vaste. Atunci când cazul a fost discutat în Secretariatul CC al PCR, Vasile Patilineț a simțit nevoia să explice o audiență acordată directorului Stațiunii Stâna de Vale.

 „La rugămintea unui tovarăș, l-a primit în audiență pe «unul Barna», directorul Stațiunii Stâna de Vale, care a început să mi se plângă că organele de miliție îl tot tracasează de 6-7 luni de zile, că după părerea lui și a altor tovarăși ar vrea să-i pună într-o situație penibilă pe tovarășii din fosta regiune”, a declarat Vasile Patilineț, potrivit reconstituirii lui Cosmin Popa, pe baza documentelor de arhivă.

„Tabloul care sfidează”, invocat în autocritică

Fostul secretar de partid regional, Teodor Haș, a intuit imediat că Ceaușescu nu luase încă o decizie în privința sa. Materialul comisiei de anchetă propunea ca soarta lui Haș și a fostului președinte al consiliului regional, Traian Gîrba, să fie hotărâtă „în funcție de poziția adoptată”.

De aceea, în autocritica făcută în fața lui Ceaușescu, cei doi au invocat, în repetate rânduri, „tabloul care sfidează”. Ei ştiau că liderul PCR nu tolerează nicio formă de frondă. Gîrba a fost cu atât mai umil, cu cât raportul anchetei arăta că un anume Ion Leordeanu, prim-secretar raional la Gurahonț pentru o scurtă perioadă, în 1964, îl informase cu privire la ilegalitățile lui Alexandru Dragoș, fără să ia nicio măsură.

„Protector” al potentaților din zonă

Alexandru Spiac rezistase mai mult în postul de prim-secretar de partid la Gurahonț, „colaborând” excelent cu „partida” sfatului popular. Comisia de anchetă arăta că acesta se transformase într-un adevărat protector al potentaților din zonă, intrați în atenția Miliției. Protecția era extinsă atât asupra membrilor sfatului popular, cât și asupra altor persoane apropiate rețelei.

Printre cei protejați de Spiac se număra și doctorul Gheorghe Abrudan, de la spitalul Gurahonț, care ar fi condiționat tratamentul medical de primirea unor sume de bani. Deși medicul nu era membru de partid, Miliția ceruse aprobarea prim-secretarului pentru a-l aresta, însă solicitarea fusese respinsă. Spiac reușise, în schimb, să-l excludă din partid pe șeful de post al comunei Pleșcuț. Motiul invocat era agresarea unui suspect, după ce acesta îl trimisese în judecată pe unul dintre protejații lui Spiac, prins că furase 50 de pomi fructiferi din CAP-ul local. Cele două cazuri, tratate diferit de același om, arată cât de selectivă putea fi aplicarea legii într-un sistem controlat local de o singură persoană.

Un prejudiciu mult sub realitate

Controlul de partid de la Gurahonț, interesat mai degrabă de modul de funcționare a rețelei locale decât de amploarea reală a pagubelor, a estimat prejudiciul creat prin acțiuni ilegale la 506.748 de lei. Este o sumă considerabilă pentru finalul anilor 1960.

Suma era însă foarte departe de adevăr. Ea se referea doar la banii însușiți prin falsificarea documentelor de plată, la contravaloarea aproximativă a unora dintre celebrele mese organizate la diverse cabane și restaurante, la spirtul furat, la materialele sustrase din gestiunea sfatului popular și la o mică parte din notele false de decont pentru diverse activități și prestații.

Pagubele produse cooperativelor meșteșugărești și cooperativelor agricole din zonă, prin „aprovizionare directă” la prețuri subevaluate, sau prin confecționarea de mobilier și folosirea muncitorilor la construcția caselor activiștilor de partid locali, nu au fost evaluate de comisia de control.

„Cu siguranță, nu a avut interesul să-și extindă cercetările pentru a afla în amănunt cine și cum, dintre foștii conducători ai regiunii, i-au sprijinit pe cei din Gurahonț”, scrie Cosmin Popa.

Cu alte cuvinte, ancheta oficială s-a oprit exact acolo unde ar fi trebuit să înceapă investigarea rețelelor de protecție de la nivel regional.

Alte cazuri similare, în alte județe ale țării

Ceaușescu nu dorea să zguduie partidul cu astfel de cazuri. Liderul comunist percepea corupția aparatului de partid drept un fenomen normal. Totul era în regulă, atâta vreme cât nu era asociată cu efecte politice care să-l neliniștească sau cu ipostaze care să-l scandalizeze.

Discuția pe marginea grupului de la Gurahonț, din Secretariatul CC al PCR, a scos la iveală că mai existau, în cercetare, o serie de cazuri similare, în câteva județe ale țării. Principalele nereguli identificate în alte zone vizau cumpărarea de autoturisme și revânzarea acestora, cu preț mai mare. Se identificase și atribuirea unor locuințe pentru activiștii de partid, fără să aibă însă amploarea necesară pentru o dezbatere în înaltul for al partidului.

Aceste cazuri paralele arată că fenomenul de la Gurahonț nu era, de fapt, o excepție. Era mai degrabă o variantă extremă a unor practici răspândite în întreaga administrație locală de partid.

Gurahonț, un semnal politic pentru viitor

În cel mai rău caz, cei vinovați de astfel de practici curente riscau doar „trimiterea în producție”, o măsură cu rol punitiv. Partidul deferea justiției comuniste activiștii doar în cazurile extreme.

Pentru Nicolae Ceaușescu, cazul Gurahonț a devenit, potrivit lui Cosmin Popa, semnalul trimis foștilor prim-secretari de regiuni și clientelei acestora.

„Formarea de rețele locale și clientelei avea să fie privită, de acum înainte, ca un delict politic”, se arată în carte.

Cazul rămâne, astfel, unul dintre exemplele documentate ale modului în care mecanismele de corupție din administrația comunistă erau tolerate de conducerea partidului. Se închideau ochii atâta vreme cât nu deveneau vizibile public și nu afectau imaginea liderului de la vârful statului.

Documentele analizate de Cosmin Popa arată, de altfel, că astfel de rețele locale existau, în forme asemănătoare, în mai multe zone ale țării. Gurahonț a fost doar cazul ales pentru a transmite un mesaj disciplinar întregului aparat de partid, la începutul erei Ceaușescu.