Grădina roditoare și hambarele sufletului. Bogăția, succesul și măsura de a fi om

Grădina roditoare și hambarele sufletului. Bogăția, succesul și măsura de a fi om
Imagine „Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” Parabola bogatului nebun, pictură de Rembrandt. Sursa foto: Facebook
Pilda bogatului căruia pământul i-a rodit peste măsură ne invită să reflectăm asupra bogăției, succesului și rostului vieții. Viața însăși este un dar roditor, iar sănătatea, priceperea, puterea de muncă, iubirea și familia sunt printre cele mai prețioase roade ale sale. Dar ce se întâmplă când dorința de a avea mai mult ne face să uităm să trăim și să dăruim? Pornind de la avertismentul Mântuitorului despre lăcomie și de la cuvintele „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”, explorăm iluzia că timpul și bogăția ne aparțin, povara succesului, responsabilitatea față de ceilalți și diferența dintre ceea ce avem și ceea ce suntem.

Cuvintele „Unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” ne conduc spre întrebarea esențială: ce adunăm cu adevărat în suflet și ce lăsăm în urma noastră?

Pilda bogatului căruia țarina i-a rodit peste măsură ne vorbește despre mai mult decât acumularea averilor. Viața însăși este o grădină roditoare, iar sănătatea, priceperea, iubirea și puterea de muncă sunt roadele ei. Dar ce se întâmplă când primim mai mult decât știm să purtăm? Despre iluzia norocului, povara succesului, lăcomia ascunsă în nevoile moderne și diferența dintre ceea ce avem și ceea ce suntem.

Grădina vieții și roadele ei

Bogăția nu începe în hambare, în conturi bancare sau în proprietăți. Ea începe în viața însăși. În puterea de a munci, în sănătatea care ne îngăduie să ne bucurăm de fiecare zi, în priceperea de a construi și în iubirea care ne leagă de ceilalți. Acestea sunt adevăratele roade ale unei grădini pe care nu am semănat-o aproape niciodată singuri.

Pilda din Evanghelia după Luca (12, 16-21) ne prezintă un om căruia pământul i-a rodit din belșug. Nu aflăm că ar fi fost neapărat necinstit sau că și-ar fi dobândit averea prin nedreptate. Problema începe atunci când recolta devine singura lui preocupare. În loc să se întrebe ce poate face cu prisosul, se gândește cum să-l păstreze numai pentru sine. Viața îi oferise roade, însă el nu mai vedea decât hambarele prea mici. Avea din ce trăi, însă nu mai știa pentru ce trăiește. Își pregătea ani de odihnă fără să înțeleagă fragilitatea unei singure nopți. Uitase ori încă u aflase că nu tot ce putem aduna ne este și de folos. Că nu tot ce putem păstra merită să ne ocupe viața. Viața este țarina, grădina roditoare, dar felul în care împărțim roadele îi dă cu adevărat sens.

Norocul de peste noapte și povara succesului

Uneori, roadele nu vin după o muncă îndelungată. Apar câștiguri neașteptate, ocazii nesperate sau succese care par să schimbe totul într-o clipă. Le spunem noroc. Ne gândim la loterie, la premii, la averi dobândite peste noapte și la celebrități care ajung în vârful lumii fără o pregătire pe măsura succesului. Tunuri și țepe. Dar suntem oare pregătiți să purtăm ceea ce ne dorim atât de mult?

Un câștig financiar nu aduce automat înțelepciune, măsură sau discernământ. Acestea se formează în timp, prin muncă, experiență și greșeli asumate. Ceea ce nu învățăm construind cu răbdare putem pierde atunci când primim totul deodată.

În jocurile de noroc, câștigul unuia presupune pierderea altora. Dincolo de această realitate, există și câștiguri obținute prin nedreptate, exploatare sau suferința cuiva. Ele pot umple hambarele, dar pot lăsa sufletul fără liniște. Un câștig clădit pe durerea altuia nu este o binecuvântare fără urmări.

Succesul este o responsabilitate. Uneori, povara lui poate fi mai greu de dus decât lipsurile. Vedem oameni care se pierd după ce devin celebri. Nu pentru că succesul ar fi rău, ci pentru că nu au avut sprijinul și echilibrul necesare pentru a-l gestiona. Căci nu este suficient să ajungi în vârf. Trebuie să știi și cum să cobori, iar asta au spus-o alții cu mult înaintea noastră.

Piscul gloriei și drumul înapoi

Să ne imaginăm un alpinist care ajunge pe un pisc abrupt. A urcat prin efort, antrenament și perseverență. Dar atingerea vârfului nu înseamnă încheierea drumului. Urmează coborârea, care cere la fel de multă atenție și pregătire. Mai ales că acolo, în vârf ești singur, iar ca să împărtășești succesul ascensiunii trebuie să cobori printre cei care nu-l vor atinge.

Așa este și cu succesul. Putem munci o viață pentru a ajunge într-o poziție privilegiată. Putem deveni bogați, apreciați sau influenți. Dar nu putem rămâne veșnic pe piscul gloriei. Se schimbă vremurile, se schimbă puterile, se schimbă oamenii și împrejurările. Ceea ce ne ajută să coborâm în siguranță este ceea ce am construit dincolo de avere și faimă: caracterul, prieteniile adevărate, respectul câștigat, familia și binele făcut fără a aștepta răsplată.

Sunt oamenii care ne întind mâna atunci când nu mai avem nimic de oferit. Sunt cei care ne respectă nu pentru funcție, ci pentru felul în care i-am tratat. Și sunt faptele care rămân după ce aplauzele se sting. De aceea, adevărata măsură a succesului nu este numai cât de sus am ajuns. Este și câți oameni au putut urca alături de noi și câți ne vor fi aproape la coborâre. Caracterul este echipamentul cu care coborâm în siguranță din vârful succesului.

Unde se termină nevoia și începe prisosul?

Înaintea pildei, Evanghelistul Luca notează un avertisment esențial al Mântuitorului: „Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale” (Luca 12, 15). Merită să ne oprim asupra acestui verset.

Ce înseamnă, de fapt, prisosul avuției? Cine hotărăște unde se termină nevoia și unde începe ceea ce este mai mult decât necesar pentru a trăi? Nu există un răspuns universal. Nevoile diferă în funcție de vârstă, familie, sănătate, profesie și responsabilități. O casă mai mare poate însemna confort pentru o familie numeroasă. Economiile pot însemna siguranță pentru anii bătrâneții. Rezervele pot însemna protecție în fața unor situații neprevăzute.

Prisosul nu este neapărat ceea ce depășește strictul necesar. Poate fi ceea ce acumulăm fără rost, în detrimentul vieții pe care ar trebui să o trăim. Devine problematic atunci când dorința de a avea mai mult ne consumă timpul, sănătatea și relațiile.

Societatea modernă știe să inventeze nevoi. Ne convinge că avem nevoie de încă un obiect, încă o proprietate, încă o sursă de venit. Ajungem să acceptăm ore suplimentare, să renunțăm la timpul familiei și să amânăm bucuriile simple. Muncim pentru o viață mai bună, dar uităm să mai trăim viața pe care o avem.

Când câștigăm bani pierzându-ne timpul, trebuie să ne întrebăm ce anume câștigăm și ce anume pierdem. Prisosul începe uneori acolo unde sacrificăm ceea ce nu poate fi cumpărat.

Ce avem și ce suntem?

Ne întrebăm adesea cine suntem, dar mai rar ne întrebăm ce suntem. Ne definim prin profesii, funcții, titluri, roluri, relaii, proprietăți și conturi bancare. Uneori ne identificăm cu defectele, limitele sau dizabilitățile noastre. Alteori ne măsurăm valoarea prin oamenii pe care îi conducem sau prin poziția pe care o ocupăm.

Dar niciuna dintre acestea nu cuprinde întregul adevăr despre noi. Suntem oameni. Unii luptători, alții visători. Unii conducători, alții supuși sau rebeli. Unii avem puteri și posibilități mai mari, alții ducem poveri pe care nu le vedem întotdeauna. Dar toți suntem făcuți din aceeași țărână și avem aceeași nevoie de iubire, demnitate și înțelegere.

În perspectiva credinței, viața nu este o proprietate absolută, ci un dar încredințat nouă. Nu alegem noi condițiile în care ne naștem. Nu avem aceleași daruri și nici aceleași șanse. Avem însă responsabilitatea de a folosi ceea ce am primit fără să uităm de ceilalți. Bbunica mea, Hortensia, fiică de preot, rămasă orfană de ambii părinți în copilărie, spunea că salutăm cu pălăria pe care o avem.

Aici se află și diferența dintre bogăția materială și îmbogățirea în Dumnezeu. Prima poate fi măsurată în bunuri. A doua se vede în felul în care iubim, iertăm, ajutăm și ne asumăm responsabilitățile. Nu trebuie să fim săraci pentru a fi buni și nici bogați pentru a fi generoși. Trebuie doar să nu confundăm valoarea omului cu valoarea lucrurilor pe care le deține.

Am cunoscut o femeie care nu a avut de dăruit bisericii pentru sfințirea caselor, ea locuind într-o cameră a dispensarului medical, decât o cutie de chibrituri. Cu acelea au fost aprinse lumânările de la altar, și darul ei a fost cu atât mai prețios, cu cât era nu din prisosul, ci din lipsurile ei. Nu suntem ceea ce stăpânim, ci ceea ce devenim prin felul în care folosim darurile primite.

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” sursa foto: Doxologia

Hambarele care nu pot cuprinde veșnicia

Bogatul din pildă nu greșește doar pentru că își mărește hambarele. Greșește pentru că își imaginează că a rezolvat problema vieții prin acumulare. Își promite ani mulți, odihnă și desfătare, fără să înțeleagă că timpul nu îi aparține.

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Cuvintele acestea nu sunt doar o mustrare. Sunt o trezire la realitate. În fața morții, toate socotelile noastre materiale își dezvăluie limitele.

Întrebarea lui Dumnezeu rămâne: „Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Nu ni se cere să renunțăm la muncă, la planuri sau la dorința de a progresa. Ni se cere să nu le transformăm în singurul rost al existenței. Să avem grijă de noi și de cei dragi. Să ne bucurăm de roadele muncii, dar să nu uităm de cei a cărora recolta le-a fost mai săracă.

Poate că adevărata bogăție înseamnă să avem destul pentru a trăi demn și suficientă înțelepciune pentru a nu dori totul. Să putem împărți fără teamă și să primim fără să ne socotim superiori.

Grădina vieții rodește în fiecare dintre noi. Nu putem hotărî întotdeauna cât vom culege, dar putem hotărî ce vom face cu recolta. Iar când va veni vremea să lăsăm în urmă hambarele, nu averea va spune cine am fost, ci urmele pe care le-am lăsat în sufletele oamenilor. Să nu ne petrecem viața construind hambare pentru roadele ei, uitând să ne îngrijim de sufletul care le-a primit. Aceasta ar putea fi cea mai importantă lecție a pildei: să ne îmbogățim în Dumnezeu, nu doar în lucrurile pe care le putem număra.

Despre moarte, comoară și iluzia că suntem stăpânii vieții

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău.” Cred că acest verset merită un comentariu separat și amplu. Este, poate, momentul cel mai tulburător al pildei. Până aici, bogatul vorbește singur, își face planuri, își măsoară recolta și își organizează viitorul. Este convins că are totul sub control. Apoi intervine Dumnezeu și, printr-o singură întrebare, răstoarnă întreaga lui socoteală.

Aș propune să nu citim cuvântul „Nebune!” doar ca pe o condamnare a unui om bogat. În limbajul biblic, nebunia are și un sens spiritual. Îi dăm și noi, în limbajul colocvial o semnificație, dincolo de sensul patologic. Este incapacitatea de a vedea adevărul dincolo de aparențe, de a înțelege rostul vieții și de a recunoaște limitele propriei puteri. Mai mult, trebuie să observăm că Dumnezeu nu îi spune că a muncit prea mult, că a strâns prea multe roade sau că și-a dorit o viață îmbelșugată. Îi arată că a construit un viitor fără să ia în calcul singura certitudine care îi putea schimba toate planurile, faptul că viața nu îi aparține în mod absolut.

Pentru a aprofunda această idee, merită să privim textul prin mai multe tradiții de interpretare creștină, răsăriteană și apuseană, și să punem în legătură acest verset cu alte cuvinte ale Mântuitorului din același capitol: „Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12, 34).

 „Nebune!” – când omul își pierde măsura și rostul

Un prim lucru care merită observat este că bogatul nu este numit nebun pentru că a avut o recoltă bogată. Nici pentru că a dorit să-și construiască hambare mai încăpătoare. Este numit astfel pentru felul în care își înțelege propria existență.

În comentariul Evangheliei după Luca, Sfântul Chiril al Alexandriei atrage atenția, bogatul vorbește despre „roadele mele”, „grâul meu”, „bunătățile mele”, ca și cum toate ar proveni exclusiv din puterea și priceperea lui. Uită că recolta depinde și de darurile primite de la Dumnezeu. Omul poate lucra pământul, dar nu poate porunci ploii, soarelui sau rodniciei. Nu poate nici să-și garanteze anii în care se va bucura de recoltă.

Sfântul Chiril identifică o formă de nerecunoștință și de autosuficiență. Bogatul își atribuie întreaga izbândă, dar nu își asumă nicio responsabilitate față de cei care ar putea avea nevoie de roadele sale. Această interpretare este importantă pentru că mută discuția dinspre cantitatea averii spre atitudinea omului față de ceea ce primește.

În tradiția răsăriteană, Sfântul Vasile cel Mare merge chiar mai departe. În Omilia a VI-a, el pune o întrebare incomodă celui care își revendică toate bunurile: ce anume este cu adevărat al tău și de unde ai primit ceea ce ai?

Sfântul Vasile vorbește despre hambarele bogatului ca despre locuri care ar fi putut adăposti hrana celor sărmani. Nu îi cere omului să renunțe la orice rezervă, ci îl confruntă cu nedreptatea de a considera exclusiv proprietatea sa ceea ce ar putea susține viața altora. În această perspectivă, bunurile materiale sunt și o responsabilitate socială.

Așadar, nebunia bogatului nu este lipsa inteligenței practice. Știe să calculeze, să planifice și să construiască. Îi lipsește însă inteligența morală, nu înțelege că viața nu se reduce la ceea ce poate acumula. Poți avea hambare pline și o înțelegere săracă a rostului vieții.

În această noapte”, iluzia timpului care ne aparține

Există un contrast extraordinar între ceea ce își promite bogatul și ceea ce îi spune Dumnezeu. El vorbește despre „mulți ani”. Dumnezeu îi vorbește despre „această noapte”. Omul își proiectează viitorul ca și cum timpul ar fi o proprietate personală. Își împarte anii, își planifică odihna și își pregătește desfătările. Dar nu poate cumpăra nici măcar o singură noapte în plus.

În comentariul transmis de Sf. Toma d’Aquino prin Catena Aurea, Sfântul Atanasie cel Mare pune în contrast această siguranță înșelătoare cu atitudinea celui care trăiește conștient de caracterul trecător al vieții. A-ți aminti că poți muri nu înseamnă să trăiești în frică. Înseamnă să nu amâni la nesfârșit ceea ce este cu adevărat important.

Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei în secolul al V-lea, dezvoltă aceeași idee într-o predică, Sermonul 90. El avertizează că zilele vieții sunt scurte, iar durata lor nesigură. Înțelept este omul care nu permite ca moartea să-l găsească nepregătit.

Aici apare o diferență fundamentală între cele două personaje ale pildei. Bogatul se pregătește pentru anii pe care îi presupune, dar nu pentru întâlnirea cu veșnicia.

Nu ni se spune că ar fi fost greșit să-și dorească odihnă după muncă. Odihna este necesară, iar bucuria unei vieți împlinite nu este un păcat. Greșeala este să creadă că poate amâna la nesfârșit iubirea, recunoștința, generozitatea și apropierea de Dumnezeu.

De câte ori nu procedăm la fel? Spunem că vom avea timp pentru familie după ce terminăm un proiect. Că vom ajuta când vom câștiga mai mult. Că ne vom ocupa de suflet când vom avea mai puține griji. Că ne vom bucura de viață după ce vom atinge următorul obiectiv. Dar acel moment poate să nu vină niciodată. Nu timpul ne lipsește întotdeauna, ci înțelepciunea de a-l folosi înainte să devină trecut.

„Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele.” (Psalmi, cap. 33)

„Vor cere de la tine sufletul tău”. Ce înseamnă această despărțire?

Aceasta este partea cea mai dificilă a versetului. În traducerea românească, formularea „vor cere de la tine sufletul tău” are un înțeles care merită cercetat.

Sfântul Teofilact al Ohridei, unul dintre marii comentatori bizantini ai Evangheliei, observă că Mântuitorul nu spune simplu „Eu îți voi cere sufletul”, ci folosește forma „vor cere”. În interpretarea sa, aceasta trimite la puterile îngerești care însoțesc momentul despărțirii sufletului de trup. El descrie, în limbajul spiritual al epocii, această despărțire ca pe o confruntare cu propriile alegeri și cu întunericul în care omul s-a lăsat prins.

Teofilact face și o distincție sugestivă. Sufletul dreptului se încredințează lui Dumnezeu cu bucurie, pe când sufletul celui care s-a legat exclusiv de cele materiale se desparte cu greutate de trup și de bunurile sale.

O imagine asemănătoare apare în comentariul transmis de Sfântul Ioan Gură de Aur prin Catena Aurea. El vorbește despre sufletul care, la ieșirea din trup și trecerea spre viața viitoare, are nevoie de călăuzire, așa cum un călător are nevoie de un însoțitor pe un drum necunoscut.

Binele se face prin oameni, lucruri și lucrări

În tradiția catolică, Sfântul Ambrozie al Milanului pune accentul pe ceea ce poate însoți omul dincolo de moarte. În comentariul său la Luca, păstrat și în Catena Aurea a Sfântului Toma de Aquino, spune că averea pe care nu o putem lua cu noi nu ne aparține în sensul deplin al cuvântului. Virtutea ne însoțește, iar milostenia dobândește pentru noi o locuință veșnică. Căci nu putem lua cu noi lucrurile pe care le-am strâns, dar putem lăsa în urmă binele pe care l-am făcut cu ajutorul lor.

În aceeași direcție, Sfântul Ciprian al Cartaginei, în tratatul Despre fapte bune și milostenie, amintește de bogatul din Evanghelie pentru a arăta cât de înșelătoare poate fi siguranța oferită de avere. Omul se bucură de recolta sa tocmai în momentul în care viața îi este pe sfârșite. Ciprian pune în opoziție această acumulare cu bogăția celui care își împarte bunurile cu săracii și își pregătește o comoară în cer.

Aici se întâlnesc foarte bine cele două tradiții creștine. Moartea nu este doar pierderea bunurilor materiale. Este momentul în care se dezvăluie ce anume a devenit omul prin felul în care a trăit.

„Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”, întrebarea moștenirii

Această întrebare poate fi citită în mai multe feluri. La nivelul cel mai apropiat de text, Dumnezeu îi amintește bogatului că toate bunurile vor rămâne în urmă. Vor ajunge în posesia altora, poate a moștenitorilor, poate a unor oameni pe care nici nu îi cunoaște. Nu are nicio garanție că aceștia le vor folosi înțelept sau că vor continua ceea ce a început el.

Sfântul Chiril al Alexandriei observă tocmai această fragilitate. Roadele vor trece repede la alții, uneori chiar la necunoscuți sau la cei care nu au nicio legătură cu proprietarul lor. Bogatul a muncit, a strâns și a pregătit, dar nu poate decide cine se va bucura de toate acestea.

Sfântul Ambrozie adaugă o observație socială importantă în lucrarea Despre îndatoririle clerului. Îl compară pe bogatul egoist cu Iosif din Egipt, care a deschis hambarele pentru oameni în timpul foametei. Unul strânge pentru sine, celălalt organizează rezervele pentru a salva vieți. Ambii înțeleg importanța depozitării hranei, dar numai unul înțelege rostul ei. Această comparație este foarte potrivită pentru perspectiva noastră. Nu hambarul este problema, ci destinația roadelor. Nu economisirea este condamnată, ci egoismul care transformă acumularea în scopul întregii existențe.

Întrebarea „ale cui vor fi?” ne privește și pe noi. Ce lăsăm în urmă? O avere? O casă, o afacere? Sau și o familie care a învățat să iubească, oameni pe care i-am sprijinit, o comunitate căreia i-am fost de folos, o moștenire morală?

Putem lăsa urmașilor o avere considerabilă și o viață sufletească săracă. Putem lăsa mai puține bunuri, dar o educație, o cultură a muncii, respectul față de oameni și capacitatea de a distinge între nevoie și lăcomie. Cea mai importantă moștenire nu este ceea ce le lăsăm urmașilor în proprietate, ci ceea ce le lăsăm în conștiință.

„Unde este comoara voastră, acolo este inima voastră”, continuarea firească a pildei

Deși nu face parte din fragmentul liturgic al pildei, el se află în același capitol, iar legătura lui cu întâmplarea bogatului este profundă. Să urmărim succesiunea Evangheliei după Luca. În versetele 16–21, Mântuitorul vorbește despre omul care își strânge comori pentru sine. În versetele 22–31, îi îndeamnă pe ucenici să nu trăiască dominați de grija hranei și a îmbrăcămintei. În versetele 32–34, le vorbește despre comoara cerească, despre milostenie și despre locul în care trebuie să fie îndreptată inima. Apoi, în versetele 35–40, îi îndeamnă să fie pregătiți și veghetori.

Nu este o simplă alăturare de învățături. Este un întreg parcurs spiritual, de la acumulare la dăruire, de la teamă la încredere, de la preocuparea pentru cele trecătoare la pregătirea pentru veșnicie.

Sfântul Chiril al Alexandriei, , explică foarte frumos această trecere. Mântuitorul nu le cere oamenilor să trăiască în nesiguranță și să se teamă pentru ziua de mâine. Le amintește că Tatăl ceresc știe de ce au nevoie și că împărăția lui Dumnezeu este un dar cu mult mai prețios decât orice bogăție pământească.

în Omilia a XCI la Luca, Sfântul Chiril interpretează porunca de a vinde bunurile și de a da milostenie ca pe o cale de a transforma bogăția trecătoare într-o comoară care nu poate fi distrusă. Ceea ce dăruim pentru binele altora nu este pierdut. Devine o investiție spirituală, o comoară așezată în cer.

Sfântul Petru Hrisologul, episcop al Ravennei în secolul al V-lea, formulează o imagine extraordinară în comentariul său la versetul 34. Prin milostenie, comoara ridică inima omului spre cer, iar prin lăcomie o îngroapă în pământ. El ne îndeamnă, într-o metaforă foarte sugestivă, să trimitem comoara înainte, acolo unde dorim să ajungă și inima noastră.

Sfântul Augustin dezvoltă o idee complementară într-o scrisoare adresată lui Hesichius. Dacă nu avem bogății pământești, nu trebuie să încercăm să le dobândim prin fapte rele. Dacă le avem, trebuie să le depozităm în cer prin fapte bune. Creștinul nu ar trebui nici să fie copleșit de bucurie când dobândește averi, nici să fie zdrobit când le pierde.

Unde ne este comoara

Dar una dintre cele mai interesante interpretări vine de la Sfântul Beda Venerabilul, călugăr și teolog apusean din secolul al VIII-lea. El extinde sensul cuvântului comoară dincolo de bani și proprietăți. Spune că versetul trebuie înțeles în legătură cu toate patimile omului. Pentru cel lacom, comoara este averea. Pentru cel pătimaș de plăceri, sunt desfătările. Pentru cel dominat de pofte, acestea devin comoara lui. Fiecare își așază inima acolo unde se află lucrul de care este stăpânit.

Această observație deschide o perspectivă foarte actuală. Nu numai banii ne pot robi. Putem deveni prizonierii funcției, ai prestigiului, ai succesului, ai admirației celorlalți sau ai dorinței de a demonstra permanent că suntem mai buni decât ei.

Conturile bancare modeste nu exclud o inimă lacomă. Putem avea averi considerabile și o inimă generoasă. Nu suma din cont stabilește unde ne este comoara, ci ceea ce iubim atât de mult încât suntem dispuși să sacrificăm orice pentru a păstra acel lucru. Inima nu locuiește acolo unde avem bunurile, ci acolo unde ne-am așezat dorințele.

0 comentarii Comentarii