Campionatul Binelui și Răului. Tu în ce echipă joci? Despre demonii de ieri, oamenii de azi și alegerile cotidiene

Campionatul acesta nu se joacă pe gazon și nu are finale cu trofee ridicate deasupra capului sub artificii. Binele și Răul se înfruntă în fiecare zi, pe terenul fiecărei vieți de om. O fac în deciziile pe care le luăm, în felul în care îi tratăm pe cei vulnerabili, în ce alegem să ignorăm și în ce alegem să facem.

Evanghelia duminicii din 5 iulie 2026 ne aduce în fața uneia dintre cele mai tulburătoare scene din Noul Testament. Doi oameni eliberați din stăpânirea demonilor, o turmă de porci aruncată în mare și o cetate întreagă care, în loc să se bucure, îl roagă pe Hristos să plece. Este o scenă care, dacă o citești cu atenție, îți arată exact cum funcționează mecanismul prin care oamenii obișnuiți, fără să fie personaje malefice, aleg totuși echipa greșită.

Dacă n-ai crescut cu Evanghelia și nu frecventezi biserica duminica, această scenă poate părea, la prima vedere, material pentru un film de groază. Vedem doi oameni ieșind din morminte, demoni care vorbesc, o turmă de porci aruncându-se în mare. Și totuși, dacă treci de suprafața spectaculoasă și cinematografică a textului, găsești ceva care nu are nevoie de credință pentru a te atinge. Este o radiografie a felului în care funcționează răul, a felului în care îl recunoaștem, sau refuzăm să-l recunoaștem, și a prețului pe care îl plătim când alegem turma de porci în locul omului.

Campionatul care a început la Facerea Lumii

Există un campionat care nu a mai cunoscut pauză de când există lumea. Nu se joacă o dată la patru ani, nu are gazde oficiale și nu poate fi urmărit pe niciun ecran. Se joacă simultan pe miliarde de terenuri. Fiecare om este, fără excepție, titular. Cele două echipe nu poartă tricouri colorate. Le recunoști după urmele pe care le lasă, căci una construiește, luminează, protejează viața; cealaltă distruge, întunecă și consumă, grăbind moartea.

Dacă ești dintre cei care cred că răul e o invenție a Bisericii sau o poveste pentru copiii fricoși, încearcă un experiment simplu. Urmărește știrile timp de o săptămână. Violența, minciuna, exploatarea celui slab, corupția sistematică, indiferența față de suferință, toate poartă aceeași uniformă, chiar dacă numele de pe spate diferă. Cel mai eficient truc al echipei întunericului, îi poți spune Necuratul, diavolul, sau, dacă preferi terminologia neutră, principiul distrugerii, este tocmai acesta. Să te convingă că nu există. Un atacant nevăzut este de două ori mai periculos.

Iar paradoxul culturii contemporane este că îl reprezentăm obsesiv. Sunt zeci și sute de filme, serii, jocuri cu tematică demonică, și noi pretindem că nu există. Îl numim, îl vizualizăm, îl comercializăm și, totodată, îl negăm. Este ca și cum ai nega existența adversarului chiar în timp ce primești goluri de la el.

Binele și Răul nu sunt concepte abstracte. Sunt echipe. Și fiecare zi e un meci.

Terenul de joc, ținutul Gadarenilor

Evanghelia după Matei, capitolul 8, versetele 28-34, ne plasează direct în mijlocul unui meci cu miză maximă. Hristos tocmai traversase Marea Tiberiadei, odihnindu-se în corabie în timp ce ucenicii se îngrozeau de furtună, dovedind că Cel care a făcut cerul știe cum se termină furtuna, și acum pășea pe celălalt mal, în ținutul Gadarenilor.

Doi oameni îi ies în întâmpinare. Nu voluntar, ei ieșeau din morminte, locuiau printre morți, erau atât de violenți încât nimeni nu mai putea trece pe acel drum. Mormintele nu sunt doar un detaliu geografic, sunt un simbol a ceea ce face răul cu omul pe care îl stăpânește. Îl izolează, îl scoate din comunitate, îl face periculos pentru cei din jur și de nerecunoscut pentru el însuși.

Demonii care vorbesc prin ei spun imediat ceva esențial: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Nu întreabă cine ești, știu. În campionatul acesta, echipa adversă nu are nicio îndoială despre cine este Hristos. Teama lor este reală, imediată și totală.

Acesta este detaliul care ar trebui să ne rețină atenția. În lumea întunericului, Hristos este cunoscut și temut fără echivoc. Noi, oamenii, avem luxul îndoielii, demonii nu.

Binele și Răul față în față. Ce știe echipa adversă

Evanghelia duminicii trecute ne arăta cum Petru, cel mai apropiat ucenic, a recunoscut în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, nu prin deducție logică, ci printr-o descoperire primită în inimă. Același Petru va spune de trei ori că nu Îl cunoaște, în noaptea arestării.

Demonii din Gadara, în schimb, nu au nevoie de revelație. Ei Îl recunosc fără să ezite, Îl numesc exact și știu precis că soarta lor este pecetluită. Ironia profundă a textului este că cei care Îl combat cel mai înverșunat sunt și cei care Îl cunosc cel mai bine.

Auzim și astăzi această logică la cei care urlă că prezența lui Hristos în viața publică îi deranjează. Cei ce scriu cu zel demolator la adresa Bisericii, sunt, în fond, suma celor care cred. Ei propovăduiesc relativismul moral cu o convingere care ar face invidios oricărui preot. Demonii din textul mateian cer să fie trimiși în turma de porci. Duhurile din lumea noastră preferă să instige oamenii împotriva lui Hristos. Strategia e aceeași, dacă nu pot să Îl biruiască, măcar să Îl alunge.

Și oamenii care țin la porci (citește aici afaceri, interese personale, confort, poziție socială) mai mult decât la oameni, îl alungă pe Hristos din cetatea lor. Este un sindrom acesta prin care frica de a nu pierde în plan material se manifestă cu prețul ratării asumate în plan spiritual.

Turma de porci și contabilitatea cetății

Demonii negociază, ei cer să fie trimiși în turma de porci care păștea în apropiere, iar Hristos acceptă. Poate că libertatea voinței, chiar și a celei pervertite, face parte din regulile jocului. Ce urmează este previzibil și totuși șocant, căci turma se aruncă în mare și piere.

Fermierii și păzitorii aleargă în cetate, și cetatea întreagă iese. Dar nu ca să Îl primească pe Cel care tocmai eliberase doi oameni din captivitate demonică, ci să Îl roage să plece.

Gadarenii au făcut un calcul simplu și dezastruos. Au confruntat două vieți omenești și o turmă de porci, iar turma a câștigat la puncte. Sau, mai exact, pierderea turmei a cântărit mai mult decât câștigarea a două suflete.

Nu e o poveste despre oameni răi. E o poveste despre oameni obișnuiți care au ales, în fața neașteptatului, confortul calculului material. Cât de des facem același lucru? Cât de des trecem peste oameni și sentimentele lor, peste viețile lor, pentru a nu pierde ceva cuantificabil? Și cât de des ne amintim că nimic din ce am acumulat nu ne va fi de folos în clipa finală?

Pe care țărm de Tiberiadă stăm? Unde contează și slujitorul cel mai modest sau acolo unde porcii sunt mai importanți decât oamenii? Aceasta este întrebarea pe care Evanghelia ne-o pune direct, ca un reflector întors spre fața noastră. Nu victimizându-ne, că la judecată nu ține, ci obiectiv, cât mai aproape de adevăr.

Câte feluri de a alunga binele există

„Toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi L-au rugat să treacă din hotarele lor.” Sunt cuvinte care descriu un mecanism pe care îl vedem zilnic, alungarea binelui din propriile vieți.

Nu e nevoie să fii personaj malefic pentru a deveni, fără să vrei, cetățean al Gadarenilor. O facem de câte ori comportamentul nostru față de cei vulnerabili nu este protector. O facem prin omisiunea de a face un gest, când știm că cineva are nevoie și alegem să nu vedem. Omisiunea de a face binele nu este neutralitate. Este o formă de complicitate cu răul, aproape la fel de eficientă precum agresiunea directă.

Nu vorbim despre sensibilitățile exacerbate ale unor vremuri confuze, în care orice refuz e catalogat drept agresiune. Nu vorbim despre eșec, despre competiție sănătoasă sau despre exigența față de tine însuți. Vorbim despre acțiunea voită, conștientă de a face rău, sau de a refuza să faci binele atunci când poți. Aceasta este granița dintre cetatea Gadarenilor și restul lumii.

Și dacă nu îți place pe ce țărm stai, drumul spre celălalt nu e în furtună niciodată.

Exorcismul. Când echipa adversă are nevoie de evacuare

Cuvântul exorcism, din grecescul ἐξορκισµός, înseamnă, la origine, a conjura, a lega printr-un jurământ în numele Domnului, a scoate în afară, prin forța Numelui, ceea ce nu are drept să rămână înăuntru. Nu este un ritual de coșmar hollywoodian. Este, în esența lui teologică, o restaurare a libertății omului.

Practica exorcismului a însoțit creștinismul de la primele decenii. Apostolii înșiși primiseră această putere: „Iată v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma” (Luca 10, 19). Tertulian, Iustin Martirul, Origen, Ioan Gură de Aur, toți mărturisesc că numele lui Iisus era invocat cu efect real în alungarea duhurilor necurate. Iustin Martirul scria, în secolul al III-lea, că exorcismele „se întemeiază pe puterea Numelui lui Iisus, de care și demonii tremură”.

În primele secole, exorcismul era practicat public, de clerici și laici deopotrivă, ca harismă a Duhului Sfânt. Pe măsură ce Biserica s-a structurat instituțional, practica s-a rafinat și reglementat.

Exorcismul în Ortodoxie. Molitfele, nu filmele

În tradiția Bisericii Ortodoxe, exorcismul nu poartă același chip senzaționalist pe care cinematografia i l-a construit. Arhimandritul Nichifor Horia, în teza sa doctorală Practica exorcizării în Biserica Ortodoxă (Editura Doxologia, Iași, 2020), documentează exhaustiv că termenul grecesc ἐξορκίζω nu înseamnă a blestema, cum a fost adesea tradus în textele liturgice românești, ci „a jura pe Dumnezeu”. Este o invocare a autorității divine, nu o imprecație omenească.

Molitfele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt incluse în Molitfelnicul românesc din primele ediții ale Mitropolitului Antim Ivireanul (1706, 1713). Acestea constituie rugăciunile prin care Biserica Ortodoxă practică exorcismul până astăzi. Ele nu sunt disponibile oricând și oricui. Preotul care le citește trebuie să postească în zi de post negru cu o zi înainte, să se spovedească și să slujească Liturghia; și cel care le solicită, împreună cu familia sa sunt spovediți și asistă la Sf. Liturghie.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în prima sa molitfă, invocă: „Dumnezeule cel veşnic, Care ai izbăvit neamul omenesc din robia diavolului, izbăveşte şi pe robul Tău de toată lucrarea duhurilor necurate… să fuga, pentru numele Tău cel sfânt şi al Unuia-Născut Fiului Tău şi al Făcătorului de viaţă Duhului Tău, de la zidirea mâinilor Tale.” Nu este o formulă magică. Este o rugăciune de mijlocire, echipa luminii cerând evacuarea unui jucător al întunericului care a intrat ilegal pe teren.

Campionatul. Ce se întâmplă când echipa adversă a intrat ilegal pe teren

Arhimandritul Nichifor Horia descrie, pe baza unor surse liturgice, medicale și patristice extinse, că posedarea demonică reală se distinge de bolile psihice printr-o serie de semne specifice: aversiunea violentă față de tot ce este sfințit — cruce, icoane, agheasmă, care dispare instantaneu la îndepărtarea de acestea; glosolalie (vorbirea în limbi necunoscute anterior); forță fizică disproporționată față de vârstă și condiție; cunoașterea unor taine despre persoane prezente la slujbă, pe care cel în cauză nu le-ar fi putut afla în mod obișnuit.

Concluzia prudentă a cercetătorului este că între bolile psihice și posedarea demonică nu există o graniță absolută, deci o colaborare e necesară între medicul psihiatru și preotul exorcist. „Deși exorciștii și medicii lucrează cu metode diferite și la niveluri diferite, colaborarea dintre ei nu este doar posibilă, ci și necesară”, scrie Nichifor Horia. Preotul Gabriele Amorth, cel mai cunoscut exorcist al Vaticanului din secolul XX, confirma din propria experiență că „cei care erau posedați se vindecau, iar cei care erau bolnavi rămâneau bolnavi”, ca dovadă a unei distincții reale, chiar dacă uneori greu de trasat.

Tragicul caz de la Mănăstirea Tanacu din 2005, în urma căruia BOR a impus reguli stricte și a caterisit preoții implicați, arată că și în interiorul echipei luminii există posibilitatea erorilor, și tocmai de aceea regulile există: post, spovedanie, binecuvântarea episcopului, excluderea izolării forțate.

Binele și Răul. Cum recrutează fiecare echipă

Cele două echipe au metode de recrutare radical diferite. Echipa întunericului oferă putere imediată, bani, poziție socială, validare, plăceri fără consecințe aparente, senzația că ești deasupra regulilor. Recrutarea se face prin tentație, prin ispită, prin momeli calculate să exploateze exact punctul slab al fiecăruia. Atractivitatea ofertei este reală, altfel nu ar funcționa.

Echipa luminii oferă altceva: sens, comunitate, capacitatea de a privi în ochii celuilalt fără să te ferești, pacea care nu depinde de circumstanțe, iubirea care rămâne și când nu mai ești util. Recrutarea se face prin libertatea de a alege, prin exemplu, prin consecvența între ceea ce crezi și ceea ce faci.

Diferența e esențială. Oferta echipei întunericului are un preț final pe care nu ți-l comunică la semnarea contractului. Oamenii posedați din Gadara locuiau în morminte, erau violenți și izolați, erau de nerecunoscut pentru cei care îi iubiseră. Aceasta este imaginea finală a omului care a acceptat complet oferta echipei adverse, nu un campion, ci un captiv.

Echipa binelui nu promite că nu vei pierde meciuri. Îți promite că nu vei pierde meciul care contează.

Ce înseamnă să fii un bun jucător în echipa luminii

Să alegi echipa binelui nu înseamnă să fii fără greșeală. Petru însuși, piatra pe care Hristos Și-a zidit Biserica, L-a negat de trei ori. Înseamnă să știi că greșeala nu este ultimul cuvânt și să te întorci. Drumul înapoi e mereu deschis, „nu e în furtună niciodată”, cum spune un comentariu patristic contemporan la această Evanghelie.

Concret, în campionatul zilnic al binelui și răului, să fii jucător al echipei luminii înseamnă mai multe.

Să știi că răul există, se manifestă, recrutează prin ispită și momeală de putere, bani și poziție, și să fii conștient de mecanismele lui, nu paranoic, ci lucid. Să trăiești moral, în iubire față de aproapele, cu compasiune față de cei vulnerabili, cu implicare activă în binele comunității din care faci parte, fără să te lauzi cu asta, căci lauda publică a faptei bune este primul pas spre echipa cealaltă.

Și să înțelegi că între faptele care susțin viața, lumina, iubirea, nădejdea și credința, și cele care clădesc răul, întunericul și moartea, nu există zone gri permanente. Există decizii. Fiecare decizie e o pasă spre una din cele două porți. Nu poți fi titular în ambele echipe simultan. Regulamentul campionatului este în această privință fără echivoc.

O propunere pentru tine, cititorule

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. 

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!