„Marxismul cultural”, teoria conspirației care continuă să influențeze dreapta americană

Potrivit celor care credeau în această idee, „marxismul cultural” era pretutindeni. Pat Buchanan considera că fenomenul era atât de puternic încât ar putea „decreștina” America, în timp ce William S. Lind, fost director al Free Congress Foundation, susținea că transforma universitățile în „Corei de Nord acoperite de iederă”, potrivit unui articol publicat de New York Magazine-Intelligencer.

SPLC avertiza că narațiunea despre „marxismul cultural” promova și afirmații antisemite false despre existența unei conspirații conduse de intelectuali evrei, descriși drept „distrugători comuniști” ai modului de viață american.

Ani mai târziu, „marxismul cultural” continuă să apară în dezbaterea publică din Statele Unite. Jordan Peterson i-a acuzat în repetate rânduri pe așa-numiții marxişti culturali că au corupt universitățile occidentale. În 2022, Heritage Foundation a publicat un raport în care avertiza că marxiştii culturali ar putea în curând să transforme „Statele Unite într-o ideologie totalitară care distruge sufletul”.

Mike Gonzalez, cercetător principal al Heritage Foundation, și Katharine Gorka, fost director al organizației pentru societate civilă și dialog american, au identificat presupusul „marxism cultural” în fenomene care merg de la ascensiunea noii stângi în anii 1960 până la teme mai recente, precum „ideologia de gen”, ESG, politicile de mediu, sociale și de guvernanță corporativă – și ceea ce ei consideră a fi transformarea progresistă a francizelor Star Wars și Star Trek.

O idee similară apare și în lucrările lui Christopher Rufo, care a asociat la un moment dat o presupusă „schimbare ideologică” la New York Times cu teoriile politice ale filosofului Herbert Marcuse.

Ce este, de fapt, „marxismul cultural”?

Dar ce este „marxismul cultural” și de ce a devenit o idee atât de influentă? Așa cum este definit în mod obișnuit de dreapta americană, conceptul reprezintă o teorie a conspirației complicată și relativ ezoterică.

Susținătorii ei cred că un grup de academicieni de stânga ar fi conceput, încă din anii 1930, „o nouă strategie de subversiune comunistă”, scrie istoricul britanic A.J.A. Woods în noua sa carte, The Cultural Marxism Conspiracy: Why the Right Blames the Frankfurt School for the Decline of the West. În această perspectivă, explică Woods, cercetătorii asociați cu Școala de la Frankfurt ar fi infiltrat „aparatul cultural” al societății occidentale pentru a promova „pretențiile capricioase ale diferitelor grupuri minoritare”, inclusiv ale feministelor și activiștilor pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare.

Scopul ar fi fost construirea unei „utopii marxiste egalitare” pe „ruinele” capitalismului și culturii occidentale. Woods susține că ideologia „marxismului cultural” prezintă această presupusă influență ca fiind străină Occidentului, infiltrarea fiind facilitată de concepte precum „corectitudinea politică” și, mai recent, „wokeness”.

Școala de la Frankfurt a existat. Conspirația, însă, s-a schimbat

Școala de la Frankfurt a fost o realitate istorică, însă „marxismul cultural” este un concept mult mai schimbător. Woods susține că nu este vorba despre „o teorie generică a conspirației”, ci despre „o combinație aflată într-o continuă schimbare” de narațiuni, al căror scop și înțeles se modifică în timp.

În general, conceptul este folosit de conservatori pentru a-și discredita criticii, în special în mediul universitar. Christopher Rufo a contribuit la îndepărtarea unor profesori și angajați considerați problematici din punct de vedere ideologic de la New College of Florida.

Departamentul american al Educației investighează Smith College pentru admiterea unor femei transgender, în timp ce soluționarea unor cazuri de hărțuire rasială și sexuală a fost amânată. Rezultatul acestor acțiuni ar putea avea efecte la fel de importante precum cele pe care dreapta americană le-a atribuit „marxismului cultural”.

De ce este considerat „marxismul cultural” o teorie a conspirației?

A.J.A. Woods explică faptul că privește istoria intelectuală dintr-o perspectivă marxistă. În opinia sa, atunci când vorbește despre „marxismul cultural” ca despre un ansamblu schimbător de elemente narative, atrage atenția asupra faptului că acesta nu a avut același înțeles de-a lungul istoriei.

Eticheta „teoria conspirației marxismului cultural” face să pară că este vorba despre un singur concept, transmis de la o persoană la alta. Woods preferă să se concentreze asupra oamenilor care au creat aceste idei și asupra proiectelor politice mai largi din care acestea fac parte.

El spune că există niveluri diferite de activitate intelectuală în jurul conceptului, de la articole publicate în reviste asociate unor grupări politice până la activitatea desfășurată pentru organizații conservatoare și think tank-uri de dreapta.

Cum se diferențiază de teoriile antisemite mai vechi?

Woods face diferența între „marxismul cultural” și alte teorii conspiraționiste mai vechi, precum „iudeo-bolșevismul” sau „bolșevismul cultural”. „Iudeo-bolșevismul” era narațiunea potrivit căreia Revoluția Rusă fusese pusă la cale de evrei pentru a distruge creștinătatea. Ideea își avea originile în Protocoalele Înțelepților Sionului, un fals antisemit.

O altă narațiune era cea a „bolșevismului cultural”, promovată în special de intelectualul nazist Alfred Rosenberg și de Adolf Hitler. Aceștia susțineau că evreii ar fi predispuși genetic să creeze o artă degenerată, menită să demoralizeze rasa ariană. Soluția propusă era înlocuirea acestei arte cu arta europeană clasică, despre care credeau că ar fi ridicat moralul populației.

„Marxismul cultural” este însă o narațiune apărută după anii 1960. În această versiune, mișcarea studențească ar fi fost manipulată sau inspirată de Școala de la Frankfurt pentru a susține cauze precum emanciparea persoanelor de culoare, drepturile femeilor și drepturile persoanelor gay.

Luptele împotriva unor forme de opresiune, de la protestele împotriva războiului din Vietnam până la mișcarea pentru drepturi civile, ar fi fost, potrivit acestei teorii, construite artificial.

Susținătorii ideii consideră că Școala de la Frankfurt i-ar fi făcut pe activiști să creadă că aceste forme de opresiune existau pentru a pune în aplicare un plan mai amplu și mai periculos.

Ideea trădării, esențială pentru narațiune

Potrivit lui Woods, tema trădării apare în mod repetat în istoria „marxismului cultural”. Primele versiuni ale narațiunii împotriva Școlii de la Frankfurt au fost promovate de gruparea LaRouche, care se formase inițial în zona stângii politice în anii 1960.

Membrii grupării considerau că alte organizații din mișcarea studențească trădaseră adevăratele obiective ale stângii americane. Ei credeau că aceste grupuri fuseseră compromise sau manipulate de o conspirație fascistă secretă ascunsă în spatele establishmentului liberal. În anii 1990, William S. Lind și Paul Weyrich considerau că dreapta americană, în special neoconservatorii, îi trădase în ceea ce privește problemele culturale.

În opinia lor, războiul cultural fusese pierdut, iar civilizația occidentală se prăbușea deoarece dreapta americană cedase teren în fața marxiştilor culturali de stânga. Astfel de narațiuni pornesc de la ideea că cineva lucrează în secret pentru a submina o persoană sau chiar populația unei țări.

Woods consideră că această perspectivă a devenit mult mai prezentă în discursul și politicile dreptei americane în ultimii ani.

De ce Școala de la Frankfurt a devenit un „dușman” al dreptei?

Unul dintre lucrurile care îl surprind pe Woods este faptul că Școala de la Frankfurt a rămas un adversar atât de prezent în imaginarul dreptei americane. Gânditori precum Theodor Adorno și Herbert Marcuse au ajuns să fie prezentați drept principalii adversari ai narațiunii despre „marxismul cultural”.

Potrivit lui Woods, motivul ține în parte de contextul istoric. Gruparea LaRouche a intrat în conflict cu fiii vitregi ai lui Marcuse, care studiau la Columbia, iar de aici a apărut o întreagă narațiune despre ceea ce membrii grupării considerau a fi forma greșită de activism studențesc și de politică de stânga.

De-a lungul deceniilor, această idee s-a transformat într-o viziune mult mai amplă, potrivit căreia Școala de la Frankfurt ar fi responsabilă pentru distrugerea culturii americane și occidentale. Numele unor membri ai Școlii de la Frankfurt au contribuit, de asemenea, la imaginea lor de „străini”, spune Woods.

În plus, lucrările lor pot fi caricaturizate sau distorsionate relativ ușor pentru a părea mai amenințătoare decât sunt în realitate. Aceștia pot fi prezentați drept intelectuali care atacă normele morale tradiționale. Pentru publicul conservator poate fi atractivă și imaginea unui activist de dreapta care pătrunde în cercurile stângii și revine cu informații „furate” de acolo.

Lyndon LaRouche și originile unei teorii

Lyndon LaRouche a încercat să construiască o strategie pentru o revoluție socialistă în Statele Unite. El considera că organizațiile socialiste trebuiau să recruteze o elită intelectuală revoluționară. La vârsta de aproximativ 40 de ani, LaRouche a început să predea la o școală din New York frecventată de activiști studenți implicați în mai multe grupări radicale.

Era o figură carismatică, iar prelegerile sale durau adesea ore întregi. În jurul său s-a format un grup de adepți care a stat la baza unei organizații numite National Caucus of Labor Committees. Membrii mișcării LaRouche se considerau adevărata stângă revoluționară.

Ei aveau conflicte puternice cu alți activiști și considerau că anumite forme de activism de stânga puteau servi, de fapt, intereselor elitelor. Pe măsură ce conflictele cu alte grupări de stânga s-au intensificat, narațiunea despre rolul Școlii de la Frankfurt a devenit tot mai importantă.

În anii 1970, mișcarea LaRouche a început să se deplaseze de la stânga spre dreapta. După ce au fost excluși din organizații de stânga, membrii mișcării au început să dezvolte legături cu Partidul Republican și cu organizații și mai conservatoare.

În anii 1970 și 1980, mișcarea LaRouche a ajuns să se considere o elită intelectuală care lupta împotriva unei elite secrete rivale, în care Școala de la Frankfurt ocupa un loc central. Membrii acesteia erau acuzați că ar fi orchestrat contracultura, de la muzica folk și rock până la telenovele.

Școala de la Frankfurt era prezentată aproape ca un laborator folosit de o conspirație mai amplă pentru a produce o cultură populară menită să demoralizeze populația. LaRouche considera că soluția pentru crizele capitalismului era reindustrializarea masivă.