Exclusiv. Cazul Dunării și neîncrederea în autorități. Bruno Ștefan: „Manipularea prinde mai ușor la cei aflați departe de eveniment”

Potrivit lui Bruno Ștefan, atunci când experții își pierd credibilitatea, locul lor este ocupat de „guru, mistici și vindecători”. În fiecare criză apare același tipar. Subiectul se schimbă. Mecanismul rămâne aproape identic.

În pandemie, rețelele sociale s-au umplut de epidemiologi ,,de Facebook”. Mulți contestau existența virusului, eficiența vaccinurilor sau recomandările medicilor. Explicațiile științifice erau înlocuite cu filmări scoase din context și mărturii imposibil de verificat.

Războiul din Ucraina a produs o nouă categorie de specialiști. Oameni fără pregătire militară au început să explice strategiile armatelor, tipurile de armament și intențiile liderilor mondiali. După incidentele cu drone din România, au circulat teorii potrivit cărora aparatele nu ar fi rusești sau totul ar fi fost o înscenare. Unele narațiuni au strâns sute de mii de vizualizări. 

Acum a venit rândul Dunării. Nivelul scăzut al fluviului a fost urmat de postări despre apa „furată” de Ucraina prin canalul Bîstroe. Alte mesaje susțin că „băieții deștepți” ar strânge apa în lacuri. Au apărut întrebări despre motivul pentru care bulgarii ar avea apă, iar România nu. Explicațiile specialiștilor au fost respinse din start de unii utilizatori. Formula folosită este deja cunoscută: „autoritățile ne mint”.

Situația Dunării a devenit astfel mai mult decât o problemă hidrologică. Ea arată cât de repede poate fi ocupat spațiul comunicațional lăsat liber de instituții. Orice întârziere în comunicare produce suspiciuni. Orice explicație complicată pierde în fața unei povești simple, cu un vinovat ușor de identificat.

De ce românii caută alte explicații

Bruno Ștefan spune că neîncrederea în experți nu este exclusiv românească. Știința nu oferă întotdeauna răspunsuri definitive. Cercetările au marje de eroare. Concluziile se pot schimba odată cu apariția unor date noi. Acest mecanism este firesc în lumea științifică. Pentru o parte a publicului, însă, schimbarea unei concluzii este însă interpretată drept dovadă că specialiștii au mințit.

Așa s-a întâmplat și în pandemie. Medicii au fost obligați să răspundă unei situații noi. Unele recomandări au fost ajustate. Pentru oamenii care așteptau certitudini absolute, aceste schimbări au alimentat suspiciunea. În România, problema are însă rădăcini mai vechi. 

„La noi, neîncrederea este dată de faptul că autoritățile au fost impuse întotdeauna cu forța, iar părerea oamenilor nu conta. Oamenii au spus că nu trebuie să ne împrumutăm, dar am ajuns să ne împrumutăm. Au spus că trebuie oprit fenomenul plecării din țară, iar autoritățile nu au ținut cont”, explică sociologul. 

Neîncrederea nu a apărut odată cu Facebook. Rețelele sociale au găsit un teren deja pregătit. Românii au trecut prin numeroase momente în care instituțiile au comunicat târziu sau contradictoriu. Au existat promisiuni încălcate, reforme amânate. Au existat situații în care cetățenii au simțit că deciziile se iau deasupra lor.

„Este firească neîncrederea cetățenilor în autorități, pentru că pare că autoritățile nu mai lucrează pentru cetățeni. Lucrează, dar într-o măsură mai mică. Odată ce ajung acolo, sunt parte a altor presiuni și jocuri, iar vocea cetățenilor are un rol mai mic”, afirmă Bruno Ștefan. 

Oamenii încep atunci să caute alte surse. Nu neapărat pentru că acestea sunt mai bine documentate. Ci pentru că le confirmă suspiciunile. Dacă cineva crede deja că statul îi ascunde informații, va accepta mai ușor o postare care îi spune exact acest lucru. Dovezile devin secundare. Contează senzația că autorul postării „spune ce alții nu au curaj să spună”.

De ce prind conspirațiile

Lipsa de încredere nu produce doar confuzie. Ea creează și o piață pentru manipulare. „În această magmă de neîncredere apar tot felul de pescuitori în ape tulburi, care plasează informații otrăvite”, spune sociologul. 

Unele informații sunt distribuite pentru audiență. Altele urmăresc câștiguri politice. Există și campanii coordonate, construite pentru a slăbi încrederea în Uniunea Europeană, NATO sau instituțiile statului.

Bruno Ștefan vorbește despre conturi și rețele care promovează constant asemenea mesaje. Acestea prezintă România ca pe victima permanentă a unui plan extern. Francezii, Bruxelles-ul, Ucraina sau alți actori sunt transformați pe rând în inamici.

Povestea are aproape întotdeauna aceeași structură. România ar fi o țară bogată, dar împiedicată să se dezvolte. Străinii i-ar lua resursele. Liderii români ar participa la plan. Presa și experții ar ascunde adevărul. Este o explicație simplă. Oferă un vinovat clar. Mai ales, îi confirmă omului că problemele sale nu au cauze complicate.

Sociologul avertizează însă că amploarea fenomenului poate părea mai mare decât este în realitate. Pentru un utilizator care deschide rețeaua socială, impresia poate fi copleșitoare. Pare că „toată lumea” vorbește despre conspirație. În realitate, numărul oamenilor convinși poate fi mult mai mic.

„Deși este o intoxicare mare și există conturi cunoscute, ferme de boți, în realitate sunt mai puțini cei care sunt convinși de aceste povești. Dar ele, cumulate, creează o stare de apatie și de indiferență. La un moment dat, una dintre ele ajunge să se rostogolească și să prindă în plasă mai mulți cetățeni”, afirmă Bruno Ștefan. 

Repetarea continuă a mesajelor produce totuși îndoială. Oamenii pot să nu creadă că Ucraina „fură” Dunărea. Ajung, însă, să creadă că adevărul este undeva la mijloc. Pot respinge conspirația, dar rămân cu senzația că autoritățile ascund totuși ceva. În timp, această stare erodează încrederea. Publicul nu mai știe ce sursă să considere credibilă. 

Opinia se formează în grup, nu doar pe internet

Rețelele sociale pot introduce o idee în spațiul public. Însă e nevoie de mai mult pentru ca aceasta să fie acceptată. Bruno Ștefan spune că oamenii își verifică opiniile în grupurile cărora le aparțin. Discută cu familia. Vorbesc cu vecinii. Își întreabă colegii. Pensionarii comentează informația în parc sau la coadă la magazine.

„Informațiile sunt discutate de oameni. Se întâlnesc la serviciu, stau pe o bancă în parc, vorbesc cu vecinii și își validează sau își invalidează părerile pe care tindeau să și le formeze. Opinia este întotdeauna, sociologic vorbind, o opinie de grup”, explică el. 

O postare nu devine credibilă doar fiindcă are multe distribuiri. Ea capătă greutate când este confirmată de cineva apropiat. Un om poate privi cu rezervă un videoclip necunoscut. Dacă aceeași idee este repetată de un prieten, un coleg sau o rudă, rezistența scade. Sursa inițială devine mai puțin importantă. Încrederea se transferă de la persoana apropiată către informație.

În comunități există însă și oameni care pot opri răspândirea zvonurilor. Sociologul îi numește „cenzori” locali. Sunt persoane care au suficientă autoritate pentru a contrazice o informație falsă. Pot fi profesorii, preoții sau jurnaliștii locali. Poate fi medicul cunoscut de comunitate. Poate fi primarul, atunci când are credibilitate.

Ei nu elimină toate teoriile, dar pot să le reducă impactul. O explicație oferită la timp de cineva cunoscut valorează uneori mai mult decât un comunicat publicat de o instituție centrală.

Manipularea prinde mai ușor departe de locul evenimentului

Una dintre cele mai interesante explicații când vorbim de manipulare oferite de Bruno Ștefan privește distanța față de eveniment. Oamenii care văd direct ce se întâmplă au mai multe repere. Pot compara informația online cu realitatea din jurul lor. Cei aflați la sute de kilometri depind aproape complet de relatările altora.

„Manipularea o susțin mai mult oamenii care sunt mai depărtați de focar, de sursa unde se întâmplă lucrurile. Când cercetam manipulările despre iradierile de la Centrala Nucleară Cernavodă, cei aflați în apropiere nu mai mușcau momeala la fel de mult precum cei aflați la 250 de kilometri depărtare”, spune sociologul. 

Același mecanism se poate aplica și în cazul Dunării. Un om care locuiește lângă fluviu vede nivelul apei. Vorbește cu pescarii. Cunoaște perioadele în care debitul a mai scăzut. Are acces la informații locale.

Un utilizator aflat departe de Dunăre nu are aceleași repere. Pentru el, fluviul există prin fotografii și filmări. O imagine dramatică poate fi prezentată drept dovada unui plan secret, căreia îi lipsește contextul.

Distanța nu este însă doar geografică. Poate fi și o distanță față de domeniu. Cei mai mulți oameni nu au pregătire în hidrologie. Nu știu cum se formează debitul Dunării. Nu cunosc influența precipitațiilor din întregul bazin hidrografic. Explicația tehnică devine greu de urmărit. Povestea cu „apa furată” este mult mai ușor de înțeles.

Vulnerabilitatea nu dispare automat odată cu educația. Pot fi convinse și persoane cu studii superioare. Contează subiectul, grupul de apartenență și încrederea în sursă. Un inginer poate identifica rapid o informație falsă din propriul domeniu. Același om poate fi vulnerabil la o teorie medicală sau militară. Diploma nu oferă imunitate în fața manipulării.

Ce se întâmplă când experții își pierd locul

Fondatorul Biroului de Cercetări Sociale spune că dispariția încrederii în specialiști nu lasă spațiul public gol. În locul lor apar alte figuri de autoritate.

„Când oamenii de știință nu mai au credibilitate, apare preotul. Apar misticii, yoghinii, vindecătorii și vracii. Ei ocupă locul specialiștilor. Un guru oarecare ajunge să își dea cu părerea despre apa din Dunăre, despre vaccin și despre absolut orice”, spune Bruno Ștefan. 

Acești noi „specialiști” au un avantaj important. Vorbesc simplu. Nu folosesc termeni tehnici. Nu își nuanțează concluziile. Expertul spune că un fenomen are mai multe cauze. Un ,,Guru” spune că știe cine este vinovat. Cercetătorul admite că există o marjă de eroare. ,,Influencerul” promite certitudine.

În spațiul online, siguranța cu care este rostită o afirmație poate conta mai mult decât dovezile. Mesajele categorice sunt mai ușor de distribuit. Explicațiile prudente par slabe. Bruno Ștefan spune că oamenii de știință nu trebuie să abandoneze spațiul public. Cercetările pot fi contestate. Unele concluzii vor fi invalidate. Acest lucru face parte din procesul științific.

Absența specialiștilor are însă un cost. Dacă ei nu explică, vor explica alții. Dacă instituțiile nu răspund, răspunsul va veni de la cineva care nu are nicio obligație să respecte adevărul.

Cum poate fi reconstruită încrederea

Încrederea nu se recâștigă printr-un nou comunicat de presă. Nici prin mustrarea oamenilor care au îndoieli. Pentru Bruno Ștefan, primul pas este performanța instituțiilor. Oamenii trebuie să vadă rezultate concrete.

„Când localitățile se dezvoltă, când cetățenii văd că trăiesc într-un loc mai bun, când nivelul lor de trai crește și beneficiile vin dintr-o bună guvernare, atunci oamenii încep să aibă încredere în autorități”, afirmă sociologul. 

Într-o localitate care se dezvoltă, primarul poate deveni o sursă credibilă. Într-o comunitate abandonată, fiecare mesaj oficial este primit cu suspiciune. Încrederea este legată și de responsabilitate. Oamenii au nevoie să știe cine răspunde pentru o decizie. Au nevoie de instituții apropiate și de mecanisme prin care vocea lor să conteze.

Al doilea pas este comunicarea. Aici, spune sociologul, specialiștii fac adesea o greșeală majoră. Cred că pregătirea profesională îi transformă automat și în buni comunicatori.

„Specialiștii trebuie să își ia specialiști în comunicare. Aceasta este cea mai mare problemă. Experții din orice domeniu cred că sunt buni și la comunicare. Nu sunt. Preferă să vorbească în limba lor de lemn științifică”, spune Bruno Ștefan. 

Un mesaj corect poate eșua dacă nimeni nu îl înțelege. Un tabel nu înlocuiește explicația. Un comunicat tehnic nu răspunde automat temerilor oamenilor. Instituțiile trebuie să comunice repede și trebuie să explice pe înțelesul publicului. Au nevoie să răspundă întrebărilor reale, inclusiv celor incomode. Mai ales, trebuie să accepte că încrederea nu poate fi impusă. Ea se câștigă.

Cazul Dunării va trece. Nivelul apei se va modifica, iar atenția rețelelor sociale se va muta spre următoarea criză. Problema de fond va rămâne, însă. În lipsa unor instituții credibile și a unor experți care știu să vorbească publicului, fiecare criză va produce același scenariu. Mai întâi apar faptele. Apoi explicațiile oficiale. Imediat după ele vin conspirațiile.

Ce e cert e că acolo unde autoritățile au pierdut încrederea, povestea cea mai simplă poate ajunge să pară mai credibilă decât realitatea.