Reportaj. Ganguri de prin București, în „cuvinte potrivite”. Orașul lui Arghezi, al lui Eminescu și al hanurilor, astăzi mai puțin văzut în spatele fațadelor 

Dincolo de ea poate începe o altă poveste. Una mai liniștită, mai întunecată și, uneori, mai greu de citit. Sunt ganguri care duc către curți interioare, către scări de bloc, birouri, cabinete, mici afaceri, depozite sau locuințe. Unele au fost îngrijite și adaptate vieții de astăzi. Altele au rămas cu ornamentele vechi, cu porți ruginite și ziduri peste care timpul a trecut fără să le mai repare nimeni. Aceste culoare de acces pentru a ajunge în spatele zidurilor sunt fragmente dintr-un oraș construit în straturi, în care trecutul și prezentul continuă să locuiască, uneori la câțiva metri unul de celălalt.

Un gang închis într-un oraș deschis

Pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu, la numărul 30, la intrare, un afiș anunță că accesul către cabinetul stomatologic se face „prin gang”. Numai că gangul este închis. Dincolo de poartă se vede însă suficient pentru a înțelege povestea locului. Printre zăbrele se vede totuși destul. În spate nu e nimic renovat, nimic amenajat, doar un spațiu care așteaptă de multă vreme. În stânga și în dreapta nu este, de asemenea, multă activitate. Un minimarket pare abandonat, iar o croitorie din apropiere a avut și ea zile mai bune. Totuși, intrarea atrage atenția prin detalii decorative, forme și ornamente.

Clădirea de la numărul 30 datează din 1922. Este un imobil multifamilial alcătuit din două corpuri, unul de patru etaje și mansardă, celălalt de două etaje și mansardă, iar destinația sa principală este de locuință. În 2026, clădirea a fost inclusă în rândul imobilelor pentru care municipalitatea a anunțat licitații pentru documentații tehnico-economice de consolidare seismică.

Ce sunt aceste ganguri?

În Bucureștiul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, loturile urbane au devenit tot mai dens construite. În multe imobile, construcția de la stradă era doar partea vizibilă a proprietății. În spate existau corpuri secundare, curți, scări și galerii, iar legătura dintre stradă și această lume interioară se făcea printr-un gang.

Arhitectura spațiilor permitea folosirea eficientă a unei parcele înguste și adânci. Gangul făcea posibil accesul către ceea ce se afla în spatele fațadei. Pe acea vreme, în zona respectivă, dar nu numai, mici negustori își desfășurau activitatea la stradă, la vederea trecătorilor, iar locuința o aveau în spate. De aici și ideea aceasta de gang, de trecere de la viața economică, la diverse activități, la o viață privată, intimă, în spatele porților și zidurilor. Iar pe Kogălniceanu 30, mecanismul urban de atunci încă există. Doar că, în loc să ducă într-un spațiu prosper și bine întreținut, poarta separă bulevardul viu de un peisaj dezolant.

Un lift îngust

La câteva numere distanță, imaginea se schimbă. Tot pe Bulevardul Mihail Kogălniceanu, de data aceasta la numărul 12, gangul este traversat de oameni. Se întâmplă lucruri. Doi locatari verifică împreună contoarele de electricitate. Doamna în cauză privește cifrele și spune, nemulțumită: „Eu vă zic că trebuie făcut ceva cu el. Arată numere aiurea. Nu mai înțeleg nimic din el. Înainte avea un sens”. Domnul de o însoțea nu răspunde. Scrie pe telefon și are o expresie îngrijorată.

La adresă funcționează mai multe firme. Intră și ies oameni cu treburi diverse. Câțiva copii par să meargă către un centru educațional aflat la un etaj al clădirii. Un grup de patru-cinci tineri așteaptă în fața liftului. Este un lift îngust, în care probabil încape doar o persoană sau două, care a supraviețuit unei alte epoci. 

„Cuvinte potrivite”

Pe pereți și în jurul intrării se păstrează detalii decorative, inclusiv ornamente cu forme rotunde și elegante. Dar ceea ce atrage atenția cel mai mult sunt plăcuțele. Unele sunt noi, clare și ușor de citit. Sunt cele ale companiilor care funcționează astăzi în clădire.

Altele aproape au dispărut. Printre ele se află o placă memorială dedicată lui Tudor Arghezi, poetul care a locuit și a scris în București în mai multe case de-a lungul vieții. Artistul a locuit în clădire între 1912 și 1930. În acea perioadă a scris „Cuvinte potrivite”, „Icoane de lemn” și „Poarta neagră” și a redactat prima serie a revistei „Bilete de papagal”.

Dar cum placa pe care apare numele artistului nu iese atât de mult în evidență, este poate chiar ignorată, memoria orașului nu este întotdeauna la fel de vizibilă ca activitatea lui prezentă. Plăcuțele firmelor sunt noi. Se văd. Ele trebuie să fie văzute. Plăcuța memorială este veche. Se șterge. Devine aproape invizibilă. Poate că trecem zilnic pe lângă astfel de clădiri. Poate chiar intrăm în ele. Lucrăm acolo, locuim acolo, mergem la un cabinet sau așteptăm un lift. 

Self check-in

Pe Bulevardul Regina Elisabeta, la numărul 30, se prezintă un gang mai întunecat. Deasupra intrării se află un afiș care indică activitatea unei societăți de notari. O femeie iese dintr-o încăpere cu mai mulți saci de gunoi și îi aruncă în tomberoane diferite. Vorbește la telefon. „Și eu ce să-ți fac, măi mamă, dacă ești neatentă și n-ai grijă?”, spune ea cu fața căzută. Dar își vede în continuare de treabă, cu gândurile ei.

La intrare sunt și mici compartimente pentru chei, dintre cele folosite în sistemele de self check-in ale apartamentelor închiriate în regim hotelier. Pentru turiștii care ajung aici, orașul începe chiar de la această poartă, de la acest gang întunecat și neprietenos. Prima imagine pe care o văd este una mai puțin spectaculoasă, este una a prafului, a gunoiului și a șantierelor.

Bulevardul Regina Elisabeta, un „Broadway bucureștean”

Bulevardul Regina Elisabeta a fost, cândva, una dintre scenele cele mai strălucitoare ale Bucureștiului. Artera a fost trasată în perioada modernizării orașului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a devenit, în perioada interbelică, una dintre principalele zone de promenadă și divertisment ale Capitalei. În apropiere se aflau hoteluri importante, instituții, restaurante și o adevărată salbă de cinematografe, un fel de „Broadway bucureștean”. Înainte de 1990, pe bulevard funcționau cinematografe precum Trianon, Splendid, Capitol, Lumina, Central, Republica, Bulevard și altele. Multe dintre clădirile fostelor cinematografe au ajuns ulterior în stare de degradare sau și-au schimbat funcțiunea.

La intersecția cu Calea Victoriei se află Hotelul Bulevard, ridicat în 1885 după planurile lui Alexandru Orăscu, unul dintre hotelurile care au dat prestigiul zonei. Bulevardul a fost și unul al instituțiilor importante precum Eforia Spitalelor Civile, Ministerul Lucrărilor Publice și Liceul „Gheorghe Lazăr”. Un turist care intră astăzi într-o clădire de pe Regina Elisabeta pentru a se caza poate păși printr-un spațiu care, în urmă cu un secol, făcea parte dintr-un cu totul alt oraș. Bulevardul a rămas. Clădirile au rămas. Funcțiunile s-au schimbat. S-a instalat praful și rugina.

Lipscani 19 și gangul lui Eminescu

Câteva străzi mai departe, pe Lipscani, la numărul 19, gangul este mai animat. În stânga se vând prăjituri și se prepară burgeri. În dreapta se face pizza. Reclamele și logo-urile contemporane acoperă mare parte din imagine. Dar printre ele se vede un chip cunoscut, cel al lui Mihai Eminescu. Placa memorială marchează locul în care s-a aflat redacția ziarului „Timpul”, iar poetul a lucrat aici ca redactor în perioada 1877–1879. Imobilul este înscris și astăzi în lista monumentelor istorice ca ansamblu de case cu prăvălii de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Placa este încă acolo, dar este aproape înghițită de orașul comercial din jur.

În interior, gangul duce către curtea clădirii. Pe lângă spațiile comerciale se află o altă plăcuță, legată de un cabinet al unui doctor de familie. Mai departe, curtea devine un fel de backstage al afacerilor din jur. Oamenii se mișcă între spațiile comerciale, intră și ies, duc lucruri, își văd de treabă.

În mijlocul curții, există o fântână decorativă care nu mai funcționează. A rămas acolo. Doar că funcția ei s-a pierdut. Curțile interioare bucureștene au fost, mult timp, spații importante pentru viața imobilelor. Clădirile erau construite pe parcele adânci, curtea permitea accesul către corpurile din spate, asigura lumină și aerisire și putea concentra în jurul ei activități comerciale, meșteșugărești și de locuire. Curtea interioară nu a fost un spațiu „din spatele” clădirii. În cazul multor dintre construcțiile vechi ale Bucureștiului, ea era chiar centrul funcționării lor, comparativ cu situația din prezent.

Hanul cu Tei, unde timpul a intrat prin ambele porți

Apoi vine Blănari. Aici gangul este de altă natură, căci reprezintă un ansamblu istoric construit în jurul ideii de curte și de circulație interioară. Astăzi este cunoscut ca „Hanul cu Tei”. Ridicat între 1833 și 1835 de negustorii Atanasie Hagi, Gheorghe Polizu și Ștefan Popovici, hanul se află între străzile Lipscani și Blănari și are două intrări. Numele vine de la teii care umbreau curtea. Inițial, ansamblul avea 28 de prăvălii și patru magazii, iar cei doi proprietari și-au împărțit practic spațiul în două părți egale.

Astăzi, Hanul cu Tei păstrează această structură. Dar atmosfera este alta. La câțiva metri, Centrul Vechi este mișunat de oameni. Pe străzile principale se aud terasele, turiștii, muzica și vocile celor care se plimbă.

În curtea Hanului cu Tei este mult mai liniște. Se aud doar discuțiile vânzătorilor. Într-un magazin de vechituri sunt bijuterii, tablouri, obiecte de colecție, ziare vechi și tot felul de lucruri care par să fi venit din alte case și din alte timpuri. „Cât e ea de mică, prinde engleza aia foarte bine, n-ai văzut așa ceva”, spune o femeie colegului său. „Eu am înțeles că cei mici din ziua de azi sunt preocupați să învețe, pe lângă engleză, limbi asiatice… coreeană, japoneză”, îi răspunde el. Viața continuă în tihnă, într-un ritm diferit față de gălăgia de pe cealaltă parte a porții. Este un exemplu că orașul este unul stratificat.

Curțile care au devenit spatele orașului

La Splaiul Independenței nr. 9, la câțiva pași de centrul istoric și în apropierea Palatului de Justiție, un alt gang arată cât de diferit poate ajunge un asemenea spațiu.

Degradarea este greu de ignorat. În spatele porții pare să se fi format un refugiu pentru oameni care nu mai au unde să locuiască. Un gang aflat lângă centrul orașului, lângă instanțe, lângă instituții și monumente, a ajuns un spațiu al abandonului.

Bucureștiul oficial este la câțiva metri.

Orașul construit în jurul curților

Bucureștiul contemporan i-a obișnuit pe oameni să privească clădirile din față. Fațada este ceea ce vede orașul. Gangul este ceea ce ascunde orașul.

Casele și imobilele erau construite în funcție de parcelele pe care se aflau. În multe cazuri, clădirea de la stradă era legată de corpuri secundare. Accesul către ele se făcea printr-un gang. Curtea interioară asigura circulația, lumina, accesul către scări și către încăperile din spate. La unele clădiri existau galerii exterioare la etaj, iar în alte cazuri acestea erau închise cu geamuri.

Când intri într-un gang, nu mai ești chiar pe stradă, dar nici nu ai ajuns complet într-un spațiu privat. Ești între două lumi. Unele au fost salvate. Altele supraviețuiesc cu greu.