Nea Costică, o arhivă vie, plină de amintiri despre un alt fel de ,,Jocurile foamei” și năravurile din fire ale oamenilor

Nea Costică Ionescu de la Piscu Nou este o arhivă sui generis. La cei 92 de ani împliniți în luna mai, el are o memorie surprinzătoare, iar amintirile sale nu par doar legate de câte un subiect. Sunt de-a dreptul bine așezate, acționate de o inteligență afectivă de invidiat. Nea Costică răspunde prompt, uneori cu un zâmbet în colțul gurii, ca și cum ar fi știut dinainte ce va fi întrebat.

Știam deja că Nea Costică este o arhivă vie, care se plimba de colo-colo pe bicicletă. Vârsta nu pare să fie un impediment. Pentru unii, poate fi un pretext pentru reducerea activității, dar pentru nea Costică, este un atu.

Greu de găsit

Am tot încercat vreo două săptămâni să mă întâlnesc cu nea Costică fără să apelez la intermedierea fiicei sale. Mi-a fost imposibil. Nu-i știam tabieturile pe ore, așa că am încercat varianta cu întâlnirea întâmplătoare. N-am stat prea mult prin preajma punctului destinat de primărie în centrul satului Piscu Nou. Poștașul împărțea pensiile, dar nea Costică nu era. Am ratat ieșirea la ziua de târg săptămânală a comunei.

Am decis să-i fac o vizită acasă. Mă gândeam să-l surpind, poate pe la bucătărie și să-i aflu secretele ciorbei sau a saramurii de pui. Nici vorbă. Nea Costică era de negăsit, nu-l văzuseră nici cei întrebați de mine. Așa că am apelat la fiica sa și mi-am dat întâlnire cu nea Costică la o cafea.

Am aflat că iese în fiecare dimineață în sat și își bea cafeaua la Neaua, cârciumioara sa favorită. Acolo, pe mica terasă, la adăpostul unui sălcii care amplifică umbra, am stat de vorbă din nou. Îi zărisem bicicleta proptită.

Galant, nea Costică mi-a oferit o cafea, a comandat-o înăuntru și în scurt timp a revenit zâmbitor. Alături de el stătea o femeie din sat, căreia i-a explicat mândru, dar în cuvinte puține, că a venit din nou doamna de la ziar, de la București.

Haiducii secolului XX

Cu gândul la arhive și la istorie, mi-a venit în minte faptul că Oltenia e patria haiducilor. L-am întrebat dacă în copilăria sa circulau astfel de povești cu haiduci. Nea Costică mi-a povestit despre un alt fel de haiduci, de hoții de cai din copilăria sa. Frica de hoți era cuvântul de ordine.

„Să închidem, spuneau bunicii, să băga în fiare caii, ca niște cătușe. Luai cheia și-o duceai în casă. Venea și fura, și de la boieri și de la oameni. Le era frică la oameni de ei. Cine era în legătură cu hoții de la Craiova și majoritatea, de la Cerăt? Secretarul primăriei. Când eram eu copil era mare nenorocire să ți se fure caii.

Se fura de toate, nu numai cai. Se fura produse, grâul din magazie, se fura țoale. Au fost trei cazuri de la Piscu Nou în care s-a furat țoale și dupe două luni de zile s-a dovedit în târg, la Cerăt. S-a găsit țoalele. Dar și legătura de aici.

Se fura și oi și viței, s-a și împușcat, și știu cine făcea lucrurile aștea” a spus nea Costică.

Catalogul hoților

Arhiva de povești a satului Piscu Nou, comuna Seaca de Câmp, județul Dolj, are și date concrete. Îi știe pe nume, și cum nu mai trăiesc, îl îndemn să-i spună. „Ion Dascălu, începe nea Costică să strige catalogul hoților. Ion Pîrvan, Poprică Ghenea, Florică Ghenea, Mangă Ion”. Nea Costică stă câteva clipe, ca și cum procesorul nevăzut din creierul său răsfoiește filă cu filă și fișier cu fișier, și un alt nume e rostit clar și răspicat. Florea Chiriță, zis Chiosa.

„I-auzi, împrejurul meu toți”, constată femeia care asista la dialogul nostru. Erau și pentru ea noutăți, de care n-ar fi aflat dacă nu-l provocam la povești pe nea Costică.

„Pătru Băluț, și mai mulți” încheie nea Costică, ușor rușinat, parcă, de realitatea vremurilor apuse. Dacă tot a pomenit de hoțul zis Chiosa, profit de ocazie să-l întreb de poreclele din sat.

„Gogoașă, Cioantă, Scurtu, Mucea, dar nu se supăra, că se glumea mult. Lumea era credincioasă, din cauza sărăciei” revine nea Costică, iar tema sărăciei din vremurile copilăriei și tinereții sale este recurentă în poveștile sale. Asta în ciuda faptului că ai lui nu fuseseră săraci, bunicul fiind fost pretor la Craiova. Poate comparația cu vremurile de abundență a bunurilor să îl facă să pomenească sărăcia. Poate scenele la care a asistat în copilărie, cu moldovenii fugiți în 1947 de foame după seceta cumplită.

Unde te duce gândul

Cu nea Costică nu știi niciodată unde te duce povestea. În mintea mea se derulau deja scene cinematografice, cu hoți care săreau gardurile și desprindeau caii de la iesle. Cum unii mai au pe acasă frumoasele țesături, altădată, mândria fiecărei casei, scena se colorează. E ușor să-i vezi, profitând de vreo nuntă în sat ori de bătrâni neputincioși, rămași în casa din care hoții ies cu brațele încărcate de macate, cu saci de grâu pe spinare, cu un vițel de funie.

„Acuma, toată lume s-a boierit și credința a dispărut, 90,9%. La biserică, noi copiii aveam scăunele și ascultam la preotul care slujea. Unii erea năzdrăvani, unii erea mai cuminți, dupe părinți, cei șapte ani. Cea mai grea perioadă, ăștia șapte ani. Dar, mai erea și dupe neam, mai erea și după sămânță, mă-nțelegi.

Dragostea trece prin pământ

„Înainte, venise timpul să mă-nsor, să merg în pețit”, zice nea Costică, punându-se pe sine în relatare, ca exemplu. Dar eu știam că povestea sa fusese una romantică și că n-a avut nevoie de argumente, căci s-a însurat cu vecina și colega sa de școală primară.

Îmi spune un dialog imaginar: «Păi, ce, o iau pe-a lu’ cutare? Păi e frumoasă. Da, da’ n-are pământ. O iau pe-a lu’ cutare, cât de urâtă să fi fost, da’ are patru pogoane, are două hectare de pământ. O iau pe aia».

Hunger games, jocurile foamei, și-au avut episoadele lor chiar și aici, la Piscu Nou. S-au consumat drame, au suferit tâlhării, au cumpărat pe câțiva pumni de făină, lucruri din căruțele refugiaților, s-au căsătorit pentru pământ, s-au despărțit din cauza pământului.

Totul în numele foamei. A celei biologice, care, nemiloasă, răscolea burțile goale ale celor săraci. A celei psihologice, care îi îndemna să calce peste sentimente și să țină cont de numărul pogoanelor. A celei obsedante, în goană după acumularea de bani în vistierie, de grâne în hambare, de tristețe și singurătate, de teamă dusă uneori până la sinucidere, mai ales printre boieri.

Pământul vindeca și rușinea

„Conta și pământul, da’ și neamul. Că păduche la păduche trăgea și banul la ban trăgea, mă-nțelegi? S-a mai întâmplat că s-a căsătorit unul bogat cu una săracă. Ochii s-au văzut și s-a plăcut și au rămas împreună.

Da’ care nu era fată mare, o punea pe grapă și o ducea acasă, ca să le dea un pogon de pământ în plus la zestre.

Dupe nuntă descoperea dacă erea fată mare sau nu. La două zile trebia să pună cearșaful pe gard. Acum nu se mai ține cont, nu se mai vorbește dacă ai pământ. Dar atunci conta pământul. Dacă nu voia părinții să dea un pogon în plus, soțul o gonea. Femeia pleca acasă. Da’, la unii s-a recuperat. Cu un pogon de pământ, a trecut, s-a uitat.

Dacă o domnișoară n-avea o mână și avea trei-patru hectare de pământ, pe aia o lua în căsătorie. Acum a venit timpul că se căsătorește o fată care are doi copii. E stricată lumea asta, nu mai ține cont”.

Încerc să argumentez că e important ca acei copii să aibă doi părinți alături.

„Da, dar depinde și de părinte, zice nea Costică. Nu mai e ce-a fost. Harababură”, închide el subiectul cu amărăciune.

Jocurile copilăriei

Pentru că tot a pomenit de copii, eram curioasă cum se jucau copiii la început de secol XX.

„Ne jucam în țărână, copilașii de până în zece ani. Făceam purceluși în mijlocul drumului, făceam pipi acolo și cu țărâna umezită, făceam grămăjoare. Le aruncam în sus și ziceam: „atâta să se facă grâul de mare!” Jocurile foamei pătrunseseră până în mințile celor mai mici și mai nevinovați. Să te joci, menind grâului să crească înalt, bogat, plin de boabe care să îndestuleze gurile flămânde, este cel mai emoționant exemplu de acțiune cu rol apotropaic. Un gest care, în sufletele curate, alungau răul manifestat prin lipsa hranei. Unul care atrăgea, fertilitatea, prosperitatea și bogăția.

Scena e hilară la suprafață, dar plină de simboluri la o cercetare amănunțită. Țărâna drumului e neroditoare, dar copiii îi dau viață, și astfel umezită, devine instrument pentru măsurarea fertilității, a doritelor roade pe care să le dea holdele.

Să fie și acesta unul dintre secretele agricole ale zonei? Cum să nu asculte Pământul bun și darnic de ruga în joacă a unor copii?

Țântar, Topca, Osul, Căprița, Ropceanu, Pitulușu

Jocurile copilăriei de altădată, și asta nu doar la început de secol XX, dar până prin deceniul opt, însemnau comunitate, grupuri, regulamente, voie bună, alergat în natură, strategie. De cele mai multe ori, era cu multă bucurie, dar se lăsa și cu plâns, cu furie, dezamăgire, oase frânte, arsuri, haine rupte și multe căderi în genunchi. dar eram împreună și joaca făcea parte din pregătirea pentru viață. Cu cât mai puține obiecte, cu atât mai bine, căci stimulau imaginația, memoria, organizarea. Leadershipul era atunci foarte concret, dar nimeni nu-i pusese denumiri complicate. Conducătorul se detașa imediat și arareori era contestat.

„Ne jucam în țântar”, zice nea Costică și explicându-mi, identific cu ceea ce în copilăria mea se numea Moară. E jocul acela cu trei pătrate concentrice și unite la mijlocul laturilor de 24 de intersecții.

„Ne jucam Topca. Luam o cârpă pe care o coseam frumos și ne jucam cu ea”. Era mingea de cârpe.

Ne jucam de-a Ropceanul. Te puneai la gard și dădeai cu topca. Dacă nu te nimerea unul, mergea el în locul tău. Ăsta era jocul nostru. Ne jucam de-a căprița, care nu era de-a Osul. La căprița, se punea un băiat într-o parte, o fată în cealaltă și puneau picior peste picior. Ceilalți trebuia să sară pe deasupra. Apoi ridica mai sus piciorul. Fel și fel de jocuri.

Ne jucam Pitulușu. Zicea cel care trebuia să caute: «Ana, Nicu și Marin găsiră un arici. Airici, arici-pogonici, cine naiba te-a adus aici? ». Uneori număra și pân la zece. Ne băgam pe sub pod, dupe casă. Dacă nu găsea, întreba «Unde ești, Chimiță?» ca să răspunzi și să te găsească mai ușor”.

Cu mai puțină carte, dar cu mai multă parte

„La școală puțină lume mergea. Dar acolo te omora cu bătaia. Păi, ce, era ca acum? Te lovea ca să înveți. Erau învățători aici, unul Băleanu, care cu șapte clase lucra deodată. Copiii se pișa pe ei de frică, te bătea cu nuia. Dacă învăța, nu îi bătea”.

L-am întrebat dacă a fost și dumnealui atins de nuiaua învățătorului. „Eu decât trei clase am învățat”, mi-a mărturisit fără sfială nea Costică. „N-a mai vrut tata. Aveam de toate și a zis că nu era cazul”.

Nea Costică are mai multă înțelepciune și cunoștințe despre viața adevărată, decât mulți deținători de doctorate. Cunoștințele sale l-au ajutat să supraviețuiască, să-și râdă de moartea care-l așteaptă pe paturi de spital, când el colindă mahalalele satului (străzile) și merge la târguri pe bicicletă.

Ceea ce știe nea Costică e valabil la modul universal, căci nu ține de condiționări exterioare. La o pană de curent, nea Costică nu intră în panică, arhiva sa nu are nevoie de conexiune wi-fi. Grădina, via, pomii, găinile, bucătăria, dar mai ales credința sunt reperele sale imuabile. Iar un om care trăiește fără spaime, fără condiționări, e unul puternic.

Ce înseamnă învățătura adevărată

Departe de a avea vreo problemă legată de anii de școală, nea Costică se mândrește cu educația fiicelor. Are și de ce.

„Dar am ieșit cu fetele deștepte. A semănat cu mumă-sa, ea erea deșteaptă. Înainte nu erea profesori, era doar învățători. Când pleca la cerc pedagogic, o lăsa pe nevastă-mea cu copiii. Îi zicea: pe cei care fac nerozii, să mi-i scrii. Dar, când venea și întreba, ea zicea că au fost toți cuminți”. Sămânța de informatori nu germinase în casa lui nea Costică.

De-a lungul dialogului, am înțeles cât de frumoasă poate fi viața, dacă nu ai proasta inspirație să te legi prin milioane de fire inutile. Faci din tine o marionetă și te lași manipulat de ideile altora, de mode, gura lumii, de mândria prostească. În același timp, rupi legăturile cu elementele naturii. Pământul e murdar și zonele verzi sunt pline de insecte. Betonul, asfaltul, sticla îți înconjoară existența. Creezi în jurul tău un mediu aseptic din care lipsește chiar viața. Chimia face parte din fiecare clipă a existenței. Hrana ta e ultra-procesată industrial, plină de conservanți care o fac să reziste cu anii prin depozite și pe rafturile magazinelor.

Viață, viață, legată cu ață

Pentru nea Costică, viața e viață. E cu pomi, flori și vie, cu păsări care cântă dimineața și seara. E cu animale și păsări de curte, cu legume în grădină, care devin materia primă în bucătărie. Nici nu e de mirare că un trup hrănit din roadele muncii a două brațe harnice, are o minte sprintenă, o memorie plină de informații și amintiri de la toate vârstele.

Ce folos de toate diplomele, hainele de firmă, concediile prin locuri exotice, gadgeturile de mii de euro, automobilele de fițe și de sofismele cu care ne justificăm trecerea atât de departe de esența vieții? Cu atâtea substitute, conservenți în alimente, în produsele de igienă, cu tot plasticul ce ne sufocă fiecare zi, nici după moarte nu vom ajunge să ne întoarcem în sânul naturii.

Până la un nou dialog cu nea Costică, pe care l-am iscodit despre câteva sărbători, voi rămâne cu zâmbetul din ochii săi când i-am promis să revin cu întrebări. Arhiva Costică e accesibilă și doldora de informații. Viața la țară poate fi extrem de interesantă, dacă știi pe ce buton să apeși. Altfel, ești precum o inteligență artificială, mută și inutilă, dacă nu-i pui o întrebare.

Propunerea noastră

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. 

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!