Cum înving oltenii moartea? Nea Costică din Piscu Nou, nonagenarul pe bicicletă

Nea Costică Ionescu, fiul lui George și al Elenei Ionescu, s-a născut la 22 mai 1934, la Piscu Nou. Așadar, se pregătește pentru aniversarea a 92 de ani. E un oltean hâtru, mereu cu o vorbă de duh la îndemână și zâmbetul pe buze. Îl poți întâlni în satul natal, Piscu Nou, comuna Seaca de Câmp, județul Dolj sau pe drum spre Băilești, dar nu într-o mașină, ci pe bicicletă. Și-a cumpărat prima bicicletă pe la vreo 20 de ani, imediat după căsătorie, și de atunci a schimbat câteva, dar nu se lasă de cele două roți, care-l duc oriunde își dorește. Primarul îi tot spune să se potolească. Dar nea Costică știe că așa se menține el, mergând pe bicicletă și lucrând. Nu ia medicamente, iar ochelarii îi folosește doar la citit.

Nea Costică e independent, e iubitor de societatea oamenilor și, bineînțeles, prima întrebare din partea celor care ajung să îl cunoască este legată de secretul longevității și vitalității.

Să vezi locurile cunoscute cu ochi de turist

Pentru unii locuitori, Piscu Nou e locul unde nu se întâmplă nimic. De fapt, așa li se pare, în general, celor mai mulți locuitori ai satelor noastre. Prinși în rutina activităților specifice, de la hrănirea și îngrijirea animalelor și păsărilor din gospodărie, care nu știu de sărbători, duminici, odihnă sau boala oamenilor, și munca în grădinile de legume ori pe ogoare, oamenii trec peste frumusețea intrinsecă a lucrurilor din jurul lor. Mecanismul e simplu și firesc. Ajungi să te obișnuiești, prin recurența imaginilor, de grația unui arc de boltă, cu parfumul tufelor de liliac, de soc, de salcâm ori caprifoi. Un stâlp de pridvor, zvelt, dar puternic, văzut zi de zi, nu te mai impresionează, deși susține pe umărul său echilibrul construcției.

Așa e și cu oamenii. Îi întâlnești adesea pe stradă, la târg, la primărie, și nu mai vezi întâmplarea, specificul, nota aceea de unicitate care să te facă să te oprești o clipă. Atunci când vii cu o perspectivă proaspătă, faci descoperir uluitoare, chiar și pentru cei care locuiesc acolo nu doar de o viață întreagă, ci de generații. Am reușit și eu o asemenea performanță, pe care mă grăbesc să v-o povestesc.

Așa se păcălește moartea

Am stat de vorbă cu nea Costică, nonagenarul. Oamenii îi spun și nea Ciocică. E privilegiul localnicului de a avea o poreclă, dar Ciocică nu e o simplă poreclă, după cum mi-a povestit simpaticul domn. Așa îl alinta cu drag tatăl său, pentru că la naștere i-au spus Costică. Li se păruse că e prea mititel pentru Constantin Ionescu, un nume de om în toată firea. Dar, la o vârstă fragedă, în jurul unui an, micul Costică, de acum 91 de ani, se îmbolnăvise grav și familia a crezut că îl vor pierde. Dincolo de remediile vremii, oltenii mai făceau ceva: încercau să păcălească moartea prin schimbarea numelui. Au făcut-o și în cazul său. Dar nu doar așa, formal. I-au schimbat și certificatul de naștere. Așa că, pe nea Costică îl cheamă, de fapt și în acte, Gheorghe. Nici sătenii nu știu că nea Costică e Gheorghe. Doar oficialitățile și cei de prin comisiile electorale.

Stratagema a reușit. Micul Ciocică s-a vindecat și s-a bucurat de copilărie, alături de două surori și fratele său. Le-au pierdut pe rând, apoi și pe mamă, în puterea maturității, când avea doar 45 de ani. După câțiva ani, tatăl s-a recăsătorit cu o femeie de la Poaiana Mare, a venit în casa lor și a fost bună cu cei doi orfani de mamă.

În satele transilvane, soluția pentru schimbarea destinului, și implicit pentru păcălirea morții, în caz de boală gravă la copii, era vânzarea lor simbolică. De obicei, o rudă apropiată sau o vecină, venea la casa cu copilul bolnav și îl cumpăra pe un bănuț. Mama îl dădea pe fereastră, și pe tot acolo își lua bănuțul. Copilul revenea la mamă, dar contractul avea efect și copilul se însănătoșea.

Cum să ajungi la 92 de ani

În familia sa, longevitatea pare să-i caracterizeze pe bărbați. Fratele său a trăit 91 de ani. Secretul longevității, după nea Costică, pe care-l cheamă de fapt, Gheorghe, stă în credință, în respectul față de Dumnezeu. „Să te închini și ziua și noaptea, să pupi pământul și nu târziu, când zici Of, m-am îmbolnăvit! Doamne, ajută-mi! Mai înainte trebuie să vii, să zici Doamne, îți mulțumesc și să-ți faci cruce. Că așa spune Iisus Hristos, «Vii acum la mine? Dar, până acum, unde-ai fost și ce-ai făcut? »”.

L-am zgândărit pe nea Costică și l-am întrebat de unde știe el că Iisus îl întreabă asta pe cel care vine spre El doar la necaz și dacă a simțit că a fost și el întrebat astfel. Mi-a spus că s-a simțit întrebat, căci a trecut prin cinci operații mari. „M-a încercat Dumnezeu, cu greutățile de la operații, să vadă dacă sunt de partea lui sau nu. La București m-au băgat într-o cameră. M-am închinat și am spus «Doamne, Tu m-ai adus aici, Tu să mă scoți, puterea la Tine e, Doamne». Și m-a încercat de multe ori. Dar, eu nu las ochii în jos, îi ridic și privesc la El. Am avut tot felul de piedici, dar nu m-am lăsat ispitit. «Doamne, sunt lângă Tine, am spus». Fără El nu se poate face nimic. El e și aici, la noi, e în fața noastră, dar nu s-arată. Toate elea de se face, cu puterea Lui se fac. El ne-a făcut pe Pământ”.

O poveste de iubire din clasele primare până moartea i-a despărțit și dincolo de ea

Căsătoria între doi colegi de liceu nu e una rară. Dar nea Costică s-a căsătorit cu iubita sa din clasa a II-a primară. Locuia la 300 metri de casa părintească. Acolo, în curtea casei tradiționale, cu stâlpi și arcade, azi frumos renovată, a avut loc și nunta lor.

Toată viața lui Nea Costică e legată de acel spațiu, acum transformat de fiica sa, profesoară și pasionată cultivatoare de flori, motiv de mândrie și de creștere intelectuală, după cum mi-a mărturisit domnia sa. Cele două fiice i-au fost un impuls să citească, să cunoască mai multe, să se dezvolte. Nu e de mirare, așadar, felul ager și spontan în care ducem dialogul. Nea Costică nu are nicio ezitare.

Admirând tufa imensă de soc ce-și trimitea parfumul peste curte, la concurență cu trandafirii, simpaticul meu interlocutor s-a oferit să urce cu scara și să-mi culeagă flori.

Schimbarea numelui e poveste veche

Pe nea Costică îl cheamă, așadar Gheorghe Ionescu. Dar și numele de familie e schimbat relativ recent. Bunicul său fusese pretor la Craiova. „Noi ne tragem, dupe bunic, din neamul d-ale Mitroi din Moțățăi. Bunicul a fost mutat la Piscu Vechi cu stările civile, că n-avea cine face asta pe timpurile de-atunci. Când s-a format satul Piscu Nou, s-a dat vetre și au venit oameni, iar el a venit aici. Bunicului i-a plăcut numele de Ionescu, așa că a schimbat numele de familie din Mitroi, în Ionescu. Aici e, că eu am multe nume, și moartea nu mă găsește curând” spune nea Costică, râzând.

Bunicul trăise 94 de ani. Avusese cireadă de bivolițe, fusese om cu greutate. În Calafat era un alt nepot de-al bunicului, mai în vîrstă decât el, tot Ion Ionescu, precum a devenit numele bunicului, care știa șapte-opt limbi străine. Le învățase în Franța, la Paris, acum un secol, unde își făcuse studiile universitare. „Neamul ăsta a lui Ionescu e un neam foarte deștept. La ora actuală, e cam în jumătate țara. E ocupată țara de neamul Ionescu” spune șugubăț, nea Costică. „Sunt doctori, ingineri, profesori, ingineri silvici, ofițeri. Ne mândrim cu neamul Ionescu. Mie mi-a plăcut agricultura”.

Credința e constantă în viața lungă

Nea Costică lucrează grădina de legume, via, gătește, își îngrijește păsările din curte. E activ în gospodărie, iar când sunt zile de târg, încalecă bicicleta și merge, căci acolo sunt oameni, e efervescență. Preferă târgul de la Băileștii, asta și pentru că acolo sunt șanse să-și întâlnească prietenii și rudele.

Optimismul nu este, însă, în repertoriul său, când e vorba de lume. Nu crede că dacă oamenii ar înțelege prezența lui Dumnezeu în lucrurile din jur, în viața cotidiană, și-ar schimba prea mult atitudinea. „Nu toți ai fi mai buni. Dacă ai făcut rele, Dumnezeu te vede, că El pe toate le vede și pe toate le scrie. Am analizat satul nostru, Piscu Nou: care a făcut rele, pulberea a rămas pe urma lor, câte și mai câte necazuri. Sunt două forțe, și al cu coarne și al cu aureolă, dar credința doboară orice pe pământ”.

S-a înrăit lumea

Din păcate, spune el, mai nou, fiecare casă are oaie cu șorici, adică, ne-am făcut al dracului, explică el. Dar, a văzut acest fapt în satul său încă de când s-a întors din armată. Și-a îndeplinit stagiul militar la direcția care se ocupa de construcții, azi denumită Domenii și Infrastructuri. Din cele trei locuri unde a fost, la Cobadin, Galați și Onești, a preferat Oneștiul, unde, spune el, erau oameni mai buni și mai înțelepți și hrana mai bună. Erau anii ’50, după război.

Asistase cu câțiva ani înainte, la exodul moldovenilor, care au ajuns, cu marea foamete din 1947 până în satul său, la celălalt capăt al țării. Mulți au și rămas la Băilești, la doar 18 km. ori au plecat spre alte sate doljene. Veniseră cu căruțele încărcate de lucruri din casă, pe care le vindeau pe o mână de făină.

Sfaturi de la nea Costică

Când vorbești cu un nonagenar, nu poți să nu-l întrebi ce sfaturi ar da celor mai tineri. Dacă oamenii sunt, în general, degrabă dăruitori de sfaturi, mai ales nesolicitate, nea Costică a stat puțin pe gânduri. Apoi mi-a povestit de cârciumioara de la Neaua, pe unde mai stă dumnealui de vorbă cu consătenii și ce le spune.

„Măi oameni, și săraci și bogați, toate vin de la Dumnezău. Fiți cu fața la El, că Dumnezău vă-nvață ce să faceți, așa le zic. Unii mă cred, unii nu mă cred. Sunt alții care habar n-au de credință. Îți prelungește viață, îți salvează viața. Eu am văzut puterea Lui. Și acum o văd. Poate am spor de treabă. De dimineață legai la vie, sap plătăgenii( tomatele n. red.), gătesc. Și fiica îmi aduce mâncare, dar eu fac de toate, în afară de pâine, și ciorbă, și saramură, și friptură” spune cu nedisimulată mândrie nea Costică.

Pentru piscanul care a păcălit moartea, toate încep și se termină cu respectul și credința în Dumnezeu. Axis mundi, motor, ajutor, însoțitor, recursul la spiritualitate nu e ostentativ. E ceva firesc, precum viața, care îi este lungă, precum memoria, plină de amintiri, de oamenii trecutului, și precum prezentul, cel luminat de fiice și de nepoți, de bucuria unei vieți trăită cu conștiință și împlinită.

Secretele alimentației pentru longevitate

Am încercat să aflu dacă viața lungă e condiționată de felul în care mănânci și mai ales ce. Nu de alta, dar bătrânul Hipocrate spunea că moartea stă în sistemul digestiv.

„În copilărie îmi plăceau cel mai mult zarzavaturile, că nu prea erea cărnărie. Pâine, la Paști și la Crăciun mâncam. Tot cam atunci se mai tăia câte-un tăuraș de bivol și duminica, peste an, tăiam o găină. Jumătate se mânca duminica, și jumătate, joia. Eu, la ora actuală, mănânc ciorba cu multe zarzavaturi și cu două-trei îmbucături de pâine. Cu așa aliment mă simt ca o mașină când i se schimbă uleiul”. Îl crezi, căci n-ai încotro, când îi simți agerimea minții și îi vezi sprinteneala cu care se suie pe bicicleta de damă. Într-adevăr, nu mai are puterea să se suie pe cea bărbătească.

Cum mălaiul era baza, deserul erau fructele, dar și cocârțăul în tigaie. Mămăliga era pisată peste o linguriță de untură, o întorceai pe cealaltă parte și se prăjea. Dacă aveai, puneai ceva dulce peste mămăliga prăjită, dacă nu, puneai sare. „Mai făcea mama mălai în țăst, amesteca făina de mălai cu cea de grâu, cu drojdie. Când era cald, se putea mânca, dar rece, îți zgâria gingiile.

În 1947 a fost așa o foamete, că nu s-a făcut abia o baniță de grâu la hectar. Bani nu erau. În Piscu Nou, dacă erau doi sau trei inși cu pensie, văduve din războiul din 1916. Ne duceam la Calafat, cu a lui Mitrică Nelcioiu cu porumb, să luăm și noi un ceas sau o pălărie” își amintește ca de ieri nea Costică.

Moșieri și comuniști

Dacă am ajuns la acea parte a istoriei noastre, l-am îndemnat să deschidă câteva pagini de atunci.

„Era timpuri grele, iarna erau zăpezi mari. Ne duceam la Dunăre după lemne, era pădure de salcâm. După ce-au venit comuniștii, nu mai puteam lua. Munceam pentru niște coji de lemne. A fost viață grea cu comuniștii, ne băteau, mai ales pe cei mai înstăriți, și ne luau tot ce recoltam. La câmp se ara cu boii, dacă ieșeau 50 de banițe de grâu la un pogon. Nu se pomenea de chimicale.

Cu moșierii a fost altfel. Ei luau două treimi din recoltă, iar nouă ne rămânea a treia parte din munca pe moșie. Până în comunism erea lumea credincioasă. Moșierii se purtau bine cu oamenii aici. Era Ion Drăgulescu aici, era un om foarte bun, a împăcat lumea. La el munceai un pogon în plus, și n-a murit lumea de foame. Erau rude și ci Pătru Trăistaru de la Poiana Mare, cu ale Marincu. Oameni mari. A fost mai bine pe timpul proprietarilor.

Războiul nu iartă pe nimeni

Tatăl meu a făcut armata la I Călărași cu Nicu Florescu, fratele lui Ion Florescu, moșierul de la Seaca de Câmp. Dar au fost canoniți când au venit comuniștii.

Lui Tache Roșca, moșierul de la Moțăței i-a venit ordin de concentrare în timpul războiului. El s-a dus și și-a pus gâtul la calea ferată. Dar avusese fabrică de bani la Moțăței. Când trecea trenul, la șapte și jumătate, atunci țăcănea fabrica și până la urmă s-a dovedit. A procopsit multă lume, dar erau falși. Am apucat și eu banii ăia. Ce nu avea, era o doamnă pe față și avea o toartă la ureche. Nu poți să faci bani la fel, o virgulă dacă nu iese, și se dovedește că erau falși. Acum au aparate. Roșca făcea și monede, dar mai mult bani de hârtie”. Deci, au fost și șmecheri.

Alexandru Ioan Cuza și sătenii de pe Valea Dunării

„Înainte, pământul era la mănăstiri. A rămas din bătrâni povestea că venea pe aici și mergea să vorbească cu oamenii care erau pe câmp și-i întreba cum e viața. „Greu, dar am auzit că e unu, Cuza Vodă, care ne va da pământ” au spus oamenii, fără să știe că acel Cuza era chiar în fața lor. Unde era omul la plug ori cu vacile, cu păcatele lui, se oprea și vorbea cu ei”.

Oameni spun că Alexandru Ioan Cuza venea la Poiana Mare, unde se întâlnea cu Maria Obrenovici, prințesă după căsătoria cu prințul sârb Miloși Obrenovici. Acesta avea printre altele, moșia Pruntul sau Poaiana pe teritoriul moșiei mari Seaca, alături de Zoe Brâncoveanu și Școala Obedeanu. Olteanca îl prinsese în mrejele ei, așa că Vodă profita de ocazie să afle mersul țării și starea oamenilor. Poate că și răspunsurile date în repetate rânduri de țăranii de la Dunăre să-l fi determinat să pună pe lista de reforme și secularizarea averilor mănăstirești.

Că Alexandru Ioan Cuza a trecut pe aici este dovedit și de o poreclă a unui neam din Piscu Vechi, cărora li se spune ale Cuza. Oricum, de Poiana Mare se leagă și intrarea României în războiul care îi va aduce independența, dar aceasta e o poveste pentru altă dată. Cert este că satul Piscu Nou s-a format s-a format prin roire, după împroprietăririle decretate de Cuza la 1864.

Când crezi că le-ai auzit pe toate

Nea Costică Ionescu, Gheorghe Ionescu în buletin, dar, pe care, ar fi trebuit să-l cheme Constantin Mitroi, dacă bunicul nu schimba numele de familie și tatăl nu-i schimba prenumele, e mândru de memoria sa. „Rădăcina nu putrezește, dac-o uzi la vreme, ce samini, aia răsare” spune el, încurajat și de admirația celor din jur, care se miră că știe și acum replici din armată, întâmplări din copilărie, povești din alte vremuri.

Dar, la finalul discuției, nea Costică îmi spune că recordul de longevitate al familiei e deținut de un văr de-al său, carre locuiește la Moțăței, la 32 de km. Gogu lui Zbrandei, zis Mitroi a depășit suta de ani, e la fel de lucid și de sănătos, merge și el pe bicicletă, are chiar și un motoscuter. Acum se deplasează doar în localitate cu el, dar mersese la Calafat, pe când avea 91 de ani. Poliția i-a interzis să mai iasă, de atunci, pe un drum național. Are și el grădină, gătește, e la fel de activ și de vioi.

Adevărul trebuie spus

„Ale Mitroi din Moțăței suntem neam mare, că noi Ionescu, de acolo ne tragem, v-am spus. Cunoștinața face mult, și respectul și numele. E și dupe neam. Nu toate muștele fac miere. Eu, cu omul stau la masă și când adresează cuvântul către mine, îl cunosc ce poamă e.

E și după experiența de viață, dar cine credeți că mi-a data așa o știință? Am stat cu oameni deștepți la ședință, dar pe-a cui bază? A copiilor. Am două fete, una a făcut liceul, una și facultatea. Eu, de la fete m-am ridicat. Cuvintele lor și învățătura s-a înregistrat și la mine. Unii oameni se prostesc de pe urma copiilor, iar la unii e inverș, copiii îi ridică pe părinți. Așa a fost și la mine. Eu m-am deșteptat. Domnul Ionescu are fata premiantă. Când auzeam asta, creștea inima în mine”.

Aceasta e lecția de fericire de la nea Costică Ionescu. Multe povești s-au deschis din dialogul cu el, pe care vă promit că le vom depăna împreună în curând.