Apa e sufletul nevăzut al lumii românești. O călătorie prin universul ritual al apei în cultura tradițională românească

În cosmogonia românească, înainte de orice altceva, a fost apa. Cercetători precum Tudor Pamfile, Simion Florea Marian, Ion Aureliu Candrea, Elena N. Voronca, Romulus Vulcănescu și Marcel Olinescu au studiat miturile cosmogonice care vorbesc despre apă ca materia primară, fundamentală din care a apărut universul și viața.

Apa primordială. Cosmogonie și simbol ambivalent

Pentru români și strămoșii lor geto-daci, apa a fost și este unul dintre cele mai importante patru elemente din care s-a clădit lumea. Indiferent de provincia unde trăiau sau de perioada istorică, apa a fost un simbol al materiei prime, al curăţeniei şi castităţii, al elementelor regenerării şi purificării, chiar al izvorului vieţii. Pentru strămoşii noştri, apa era un preţuit simbol ambivalent. Era dătătoare de viață și de moarte în același timp, blândă și năprasnică, vindecătoare și ucigătoare.

Dualitatea aceasta este cel mai frumos ilustrată în basmul românesc Harap-Alb, prin cele două ape miraculoase, Apa Vie și Apa Moartă. Modelul reînvierii eroului, care, în urma unei morți năprasnice, este scăldat în două ape, una vie și una moartă, ilustrează cunoașterea inițiaților din aceste plaiuri. Moartea nu se opune vieții, ci o completează și o condiționează.

După Romulus Vulcănescu, apele mirifice sunt Apa Duminicii și Apa Sâmbetei: „Apa Duminicii izvorăște din Paradis, dă deviere Cerurilor în spirală și coboară pe pământ, ca o apă fastă, benefică”, o apă curată şi sfântă, uneori sub chip de rouă. Apa Sâmbetei,  dă și ea ocol Pământului, dar poartă obiectele pierdute şi se scuge pe Celălalt Tărâmul. De aici expresia despre risipă.

Apa și nașterea, primul ritual al vieții

În cultura tradițională românească, apa nu este niciodată neutră. Ea este întotdeauna investită cu semnificații, fiind asociată cu viața, fertilitatea, purificarea și protecția. Fântâna din mijlocul satului nu era doar o resursă hidrologică, era un loc sacru, un punct de contact cu lumea de dedesubt, un altar lângă care se rosteau descântece, se lăsau ofrande și se citea viitorul.

Înainte ca pruncul să fie adus la cristelniță, apa intra în viața lui chiar din prima zi. Există obiceiul de a binecuvânta apa în care va fi scăldat pruncul nou-născut. Moaşa obişnuia să aducă la biserică un vas cu apă care urma să fie binecuvântată. Pruncului i se dădea să bea puţin, apoi era stropit şi spălat cu această apă, ca o primă formă de binecuvântare a pruncului, înainte de Botez.

Prima baie, premergătoare Botezului

Prima baie era un ritual complet, nu o simplă igienă. Se punea în apa de scăldat busuioc, pentru mireasmă și sănătate, monede de argint sau aur pentru bogăție viitoare, și se rosteau descântece de deochi și de sănătate. Apa în care fusese scăldat pruncul nu se arunca oriunde, exista un loc anume, de obicei la rădăcina unui pom roditor sau lângă un izvor, pentru că și apa atinsă de un trup nou venea de pe lume trebuia întoarsă cu grijă pământului.

Botezul creștin a suprapus și a adâncit toate aceste semnificații. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat leacul mântuirii: „Cine nu se va naște din Duh și din Apă nu va intra în Împărăția Cerurilor”. Tradiția creștină pune la dispoziție apa dătătoare de viață, realizată la slujbele de sfințire a apei. Agheasma Mare și Agheasma obișnuită. Scufundarea în apă, schimbarea identității prin primirea numelui, toate trimit la ideea de purificare, de anulare a vechii ființe. Episodul este privit ca o moarte simbolică, o moarte ritualică urmată de o înviere, deci o formă de purificare.

Apa în riturile funerare

Deși tema legată de utilizarea apei în riturile de trecere își va găsi un spațiu mai amplu, trebuie să amintim rolul ei. Odată cu constatarea morții, decedatul e pregătit pentru marea călătorie. În primul rând este spălat, iar operațiunea e una delicată. Mai ales accolo unde încă se apelează la descântece, apa care a spălat un mort poate fi furată, dacă nu e supravegheat accesul, până la aruncarea ei. Se spune că cele mai puternice ritualuri de magie care să producă răul asupra cuiva, se fac cu acest fel de apă.

Înainte de acoperirea unui mormânt, acesta este sigilat. Ritualul constă din despriderea unei mici cantirăți de pământ cu ajutorul unei cazmale, stropirea cu apă sfințită și, uneori, aruncarea în groapă a recipientului care a conținut apa sfințită utilizată. Operațiunile sunt efectuate de către preotul oficiant.

Dacă în Transilvania, aceasta este ultima apă de care are parte un om, cu totul altfel este în alte regiuni. Acolo se udă mormântul, iar acesta este un alt subiect la care ne vom opri ulterior. Apa ritualică este atât de plină de semnificații și valențe, încât merită a fi tratate separat.

Apa sfințită, de la Bobotează la stropitul holdelor

Dacă botezul este sacramentul fundamental al apei în viața omului, Boboteaza, Teofania, Botezul Domnului, este sărbătoarea ei cosmică. Momentul central al sărbătorii este sfințirea apei și stropirea creștinilo și a gospodăriilor cu agheasmă mare. Preotul intră în fiecare casă, cântând troparul „În Iordan, botezându-te, Tu, Doamne”, iar gazdele sărută crucea și sunt stropite cu apă sfințită, considerată tămăduitoare și aducătoare de noroc. Agheasma este păstrată tot anul și folosită pentru vindecarea bolilor, alungarea răului și protejarea casei.

Sfeștocul, mănunchiul de busuioc uscat, frumos împodobit și legat, este folosit de preoți la săvârșirea slujbei de sfințire a apei, iar cu el preotul stropește oamenii, bisericile, icoanele ori alte obiecte liturgice, dar și casele, mai nou mașinile, fântânile, viile, livezile sau gospodăriile credincioșilor. Tradiția folosirii busuiocului la sfințirea apei a fost preluată din ritualul bizantin, o filieră care leagă satul românesc de creștinătatea răsăriteană printr-un fir neîntrerupt de veacuri.

Apa sfințită ajunge acasă și înapoi, în natură

Apa sfințită nu rămâne doar în casă. Credincioșii pot stropi cu agheasmă lucrurile din gospodărie, hainele, celelalte obiecte. Dar și animalele și holdele și chiar mașinile și utilajele, cerând astfel ajutorul lui Dumnezeu ca să le păzească de orice rău, de stricăciune, de accidente. Există și rânduiala ce se face la țarini (holde), la vii și la grădini, când se întâmplă să fie stricate de sălbăticiuni sau de alt fel de vietăți. Se face stropirea cu agheasmă de la Botezul Domnului și untdelemn din candele de la icoanele sfinților protectori ai holdelor, viilor și grădinilor.

În Transilvania se săvărșește Sfințirea mare a Apei și de Rusalii, iar acolo unde este râvnă, rânduiala se petrece la marginea hildelor, spre care credincioșii s-au îndreptat cu curce și prapori.

Ramurile de salcie sfințite de Florii, nucul, spicele de Rusalii, toate intră în același circuit apotropaic al sacrului vegetal activat prin apă. Ramura de salcie sfințită e pusă la streaşina casei, înfiptă în holdă, agățată în cunună de ramurile momilor, în jurul mijlocului femeilor sau la capul vitelor bolnave. Spicele sfințite de Rusalii, florile de Sânziene se puneau în hambar și în colțurile casei. Apa le activa pe toate, le transfera forța sacrală pe care singure nu o puteau deține.

Hidromanția. A citi viitorul în oglinda apei

Romulus Vulcănescu relatează despre o tradiție ascunsă a românilor legată de apă, așa numita hidromanție sau divinație în apă. Ghicitul în apă era o taină ascunsă, transmisă doar celor selectați după niște criterii necunoscute în prezent. Unii vrăjitori și vrăjitoare din lumea satului de odinioară prevesteau viitorul prin invocarea unor duhuri și entități acvatice. Foloseau vase din metal sau lut în care puneau apă neîncepută, adică apă luată în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, fără să fi vorbit cu nimeni, și citeau în oglinda ei imobilă ceea ce zilele urmau să aducă.

Peste aceste rituri și credințe străvechi s-a grefat și folosirea apei sfințite la biserică. În credințele românilor, apa sfințită la biserică devine pură și miraculoasă. Cele două straturi, cel precreștin și cel creștin, nu s-au exclud niciodată cu adevărat. Ele s-au suprapus, s-au împletit, s-au tolerat reciproc cu acea înțelepciune specifică satului românesc care știa că sacrul are mai multe fețe și că niciuna nu trebuie disprețuită.

Rugăciunile Bisericii pentru ploaie, glasul preoților înspre cer

Alături de toate practicile populare cu rădăcini precreștine, Biserica a oferit întotdeauna propriile sale unelte pentru negocierea cu cerul în perioadele de secetă.

Rugăciunea canonică din Molitfelnic pentru vreme de secetă este o rugăciune directă, fără ocolișuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre.”

Potrivit rânduielilor, în ziua a doua a Rusaliilor, preoții și ieromonahii sunt îndemnaţi să oficieze, după Sfânta Liturghie, la troițele ridicate în hotarele satelor sau la capătul holdelor, slujba de sfințire a apei și să binecuvânteze țarinile, viile, grădinile, livezile, rostindu-se rugăciunile speciale din Molitfelnic. Ei cer lui Dumnezeu să ocrotească toate culturile și roadele de grindină, dăunători, inundații și vijelii.

Patriarhia Română a transmis îndemnuri stăruitoare ierarhilor, clericilor și credincioșilor ortodocși să intensifice rugăciunea pentru ploi liniștite, aducătoare de rod bogat al pământului, folositoare oamenilor și vieţuitoarelor, conform îndrumărilor din Molitfelnic.

Ploaia cerută este dăruită

Mărturia că aceste rugăciuni au avut efecte concrete, sau cel puțin că oamenii au crezut că le au, este una dintre cele mai emoționante din literatura evlaviei populare românești. Părintele Daniil Iacsa povestea: „Înainte de Revoluție, partidul comunist din Mărăști a scos oamenii pe câmp în zi de sărbătoare ca să stingă seceta cu cana. Erau întinși pe rânduri, fiecare cu cana și găleata cu apă. A doua zi, sătenii s-au adunat pe câmp, de data asta cu icoanele și cu tata care a început rugăciunile pentru ploaie. Cineva din mulțime a strigat: «Părinte, ce ați scos lemnele aiestea pe câmp?» Până să se termine slujba a început să plouă, de tata nu a mai apucat să strângă Molitfelnicul și i l-a udat.”

Ironia aceasta a istoriei, cu cartea de rugăciuni udată de ploaia cerută, este, poate, cel mai frumos simbol al felului în care apa și rugăciunea s-au înțeles întotdeauna în spațiul românesc.