Cum a ajutat un fruct precum mango la instaurarea cultului personalității lui Mao Zedong

Rapid, mango a devenit un obiect de profundă venerare și un instrument pentru promovarea cultului președintelui Mao Zedong.

O crimă numită Revoluția Culturală

Cum scriam, în 1966, Mao Zedong (sau Mao Ţe-Tung) i-a chemat pe studenții Gărzilor Roșii să se răzvrătească împotriva autorităților „reacționare”. Scopul său era remodelarea societății prin eliminarea elementelor burgheze și a modurilor tradiționale de gândire.

În istoria Chinei, Gărzile Roșii au fost grupuri de studenți militanți din universități și licee, organizați în unități paramilitare ca parte a Revoluției Culturale (1966–1976).

Acești tineri, precum liderul studențesc Song Binbin, purtau adesea jachete verzi asemănătoare uniformelor armatei chineze din acea perioadă și banderole roșii prinse pe una dintre mâneci.

Gărzile Roșii au fost formate în 1966 sub auspiciile Partidului Comunist Chinez (PCC), cu scopul de a-l ajuta pe președintele partidului, Mao, să combată autoritățile „revizioniste” – adică acei lideri de partid pe care Mao îi considera insuficient de revoluționari.

Haos politic, fie el și roșu

Însă, până în vara anului 1968, țara fusese cuprinsă de lupte, deoarece diferite facțiuni ale Gărzilor Roșii concurau pentru putere. Toți se pretindeau loiali lui Mao, dar nu reușeau să se înțeleagă privind o oarecare unitate, fie ea și locală. Astfel, aceste facțiuni au ajuns să se războiască unele cu altele.

Pentru a calma forțele pe care chiar el le declanșase, Mao a trimis 30.000 de muncitori la Universitatea Qinghua din Beijing, înarmați doar cu talismanul lor, Mica Carte Roșie. Studenții i-au atacat cu arme improvizate, precum sulițe. S-a folosit chiar și acid sulfuric. Bilanțul:  cinci persoane decedate și peste 700 de răniți. Asta, înainte de a se preda forțelor muncitorești.

Mao le-a mulțumit muncitorilor și le-a trimis drept cadou un număr de aproximativ 40 de fructe de mango. El le primise cu o zi înainte de la ministrul de externe al Pakistanului.

Nimeni nu și-a putut închipui ce impact aveau să aibă acestea.

Misterul unui fruct necunoscut

„La acel moment, nimeni din nordul Chinei nu știa ce sunt mango-urile. Așa că muncitorii au stat toată noaptea uitându-se la ele, mirosindu-le, mângâindu-le. Se întrebau ce fel de fruct magic este acesta”, spune istoricul de artă Freda Murck. Freda a documentat această poveste în detaliu.

„În același timp, primiseră o «directivă importantă» de la președintele Mao. Potrivit acesteia, de acum înainte, «Clasa Muncitoare trebuie să exercite conducerea în toate». Era foarte emoționant să primești un asemenea tip de recunoaștere”.

Această schimbare de putere – de la studenții zeloși la muncitori și țărani – a pus capăt anarhiei.

„Unii oameni din Beijing mi-au spus că au perceput momentul ca pe o intervenție a lui Mao în violența haotică și aleatorie și că mango-urile simbolizau sfârșitul Revoluției Culturale”, spune Murck.

Campania politică și ideologică care s-a lungit pe zece ani urmărea să revigoreze spiritul revoluționar și să purifice țara de elementele „deviaționiste”.

Ce să faci cu un mango primit de la Mao

Zhang Kui, unul dintre muncitorii care au ocupat Universitatea Qinghua, spune că sosirea unuia dintre fructele de mango trimise de Mao la locul său de muncă a provocat dezbateri intense.

„Reprezentantul militar a intrat în fabrica noastră ținând un fruct de mango ridicat cu ambele mâini. Am discutat ce să facem cu el: să-l împărțim între noi și să-l mâncăm sau să-l păstrăm. În cele din urmă, am decis să-l păstrăm”, spune el.

„Am găsit un spital care l-a pus în formaldehidă. L-am transformat într-un obiect bun de expus. Aceasta a fost prima decizie. A doua decizie a fost să facem mango-uri din ceară, fiecare așezat sub un capac de sticlă. După ce am realizat replicile din ceară, am dat câte unul fiecărui muncitor revoluționar”.

Muncitorii erau așteptați să păstreze fructul sacru cu atitudine solemnă și reverențioasă și erau aspru mustrați dacă nu o făceau ca la carte.

Wang Xiaoping, angajată la Uzina de Mașini-Unelte Nr. 1 din Beijing, a primit o replică din ceară. Fructul real era destinat unor lucruri mai importante.

„Mango-ul adevărat a fost purtat de un reprezentant al muncitorilor într-o procesiune festivă, cu tobe ceremoiale și oameni aliniați pe străzi, de la fabrică până la aeroport”, spune Wang.

Muncitorii au închiriat un avion pentru a transporta un singur fruct de mango la o fabrică din Shanghai.

Ritualuri aproape religioase

Când unul dintre fructele de mango a început să putrezească, muncitorii l-au curățat de coajă și au fiert pulpa într-un vas mare cu apă, care a devenit apoi „sfântă” – fiecare muncitor a sorbit câte o lingură. Se spune că Mao a chicotit când a auzit acest detaliu.

„Încă de la început, darul (fie el și un mango) a căpătat o calitate asemănătoare cu cea a unei relicve – trebuia venerat și chiar adorat”, spune Adam Yuet Chau, lector la Universitatea Cambridge. „Fructul de mango nu era doar un cadou din partea Președintelui, el era Președintele însuși”.

Această asociere se reflectă și într-o poezie din acea perioadă.

Mango, un simbol național

Fructele de mango au fost plimbate prin întreaga țară și au fost prezentate în procesiuni sacre. Gărzile Roșii distruseseră temple și sanctuare, dar distrugerea artefactelor este mai ușoară decât ștergerea comportamentelor religioase, iar fructele mango au devenit rapid obiectul unei devoțiuni intense.

Unele dintre ritualuri imitau tradiții budiste și daoiste vechi de secole, iar mango-urile erau chiar așezate pe altare în fața cărora muncitorii din fabrici se închinau.

China are o lungă istorie de asocieri simbolice cu mâncarea, lucru care ar fi putut încuraja interpretări extravagante ale darului lui Mao. Fructele de mango au fost comparate cu Ciupercile Nemuririi și cu Piersica Longevității din mitologia chineză. Se spune că ,,Piersicile Nemuririi” creșteau în grădina Reginei Mame a Vestului (Xiwangmu) și se coceau o dată la câteva mii de ani. Consumul lor oferea viață veșnică.

Muncitorii au presupus că darul lui Mao era un act de altruism, prin care el își sacrifica propria longevitate pentru a le-o oferi lor.

Ei nu știau că lui Mao nu îi plăceau fructele. Nici nu erau preocupați să afle că Mao pur și simplu dăduse mai departe un cadou primit. În China există o tradiție numită zhuansong sau re-oferirea cadourilor. Poate fi considerată vulgară în Occident, dar în China este adesea văzută ca un compliment, care sporește atât statutul celui care oferă, cât și pe al celui care primește.

Propaganda mangoului

Mango-urile s-au dovedit a fi și un cadou pentru departamentul de propagandă al Partidului Comunist, care a început rapid să producă obiecte casnice tematice cu imagini de mango: cearșafuri, mese de toaletă, tăvi emailate și lighene, precum și săpun parfumat cu mango și țigări aromate cu mango.

Mango-uri uriașe din papier-mâché au apărut pe platforma centrală în timpul Paradei de Ziua Națională din Beijing, în octombrie 1968. Departe, în provincia Guizhou, mii de țărani înarmați s-au luptat pentru o fotocopie alb-negru a unui mango.

Scepticii și pedepsele

Dar nu toată lumea era atât de entuziasmată de fruct. Artistul Zhang Hongtu a povestit despre scepticismul său.

„Când povestea despre mango a fost publicată în ziar, am crezut că e amuzantă, stupidă, ridicolă! Nu mai mâncasem niciodată un mango, dar știam că e un fruct, și orice fruct se va strica”.

Totuși, cei care își exprimau îndoielile erau pedepsiți sever. Un dentist de la țară a fost umilit public și executat după ce a comparat un mango „aflat în turneu” cu un cartof dulce.

Sfârșitul febrei mangoului

Febra mangoului s-a stins după aproximativ 18 luni, iar replicile din ceară aruncate au ajuns să fie folosite drept lumânări în timpul întreruperilor de electricitate.

În 1974, într-o vizită la Beijing, Imelda Marcos a adus o ladă cu fructul național al Filipinelor – mango – drept cadou pentru gazdele sale. Soția lui Mao, Jiang Qing, cunoscută în Occident drept „Madame Mao”, a încercat să reproducă entuziasmul de altădată, trimițând mango-urile muncitorilor.

Aceștia au organizat cu conștiinciozitate o ceremonie și au mulțumit, dar Jiang Qing nu avea simțul momentului politic pe care îl avea soțul ei.

În anul următor, în timp ce Mao era grav bolnav și fără un succesor clar, ea a comandat un nou film, Song of the Mango, pentru a-și consolida credibilitatea. Dar la o săptămână după lansare, Jiang a fost arestată, iar filmul a fost retras din circulație. A fost ultimul capitol al epopeii chineze a fructului de mango.

Mango-ul astăzi

Astăzi, mango este un fruct obișnuit la Beijing, iar Wang Xiaoping poate cumpăra „suc de mango auriu” ori de câte ori dorește.

„Misterul mango-ului a dispărut”, îmi spune ea. „Nu mai este un simbol sacru ca înainte – a devenit doar un alt produs de consum. Tinerii nu cunosc istoria, dar pentru noi, cei care am trăit acele vremuri, de fiecare dată când te gândești la mango, inima ți se umple de un sentiment special”.

Mao, asemenea fructelor de mango pe care le-a oferit muncitorilor, zace acum conservat în ceară într-o vitrină de cristal.

Simbol al speranței într-o perioadă crudă

Istoricii au tendința să considere ,,mango mania” drept un fenomen bizar, dar este una dintre puținele ocazii în care o formă de cultură, sau subcultură, a fost creată spontan de jos în sus, inițiată și interpretată de muncitori.

Într-o perioadă de mare cruzime, mango-urile au reprezentat pentru oameni un simbol al păcii și generozității. Ei au vrut să creadă promisiunea scrisă pe tăvile emailate: „Cu fiecare mango, bunătate profundă.”