Omul de tip nou. Despre o eroare care se repetă

Nu era un caz izolat, ci o regulă. Copiii de chiaburi și de legionari nu aveau origini  „sănătoase” și nu aveau voie să facă facultate. Nu făcuseră nimic, dar erau în grupul vinovaților. Dosarul nu ancheta fapte, ci descendență — soarta unui om atârna nu de ce alesese el, ci de grupul în care se născuse. Aceasta a fost logica intimă a comunismului, iar eu nu am învățat-o din cărți. O cunosc din familia mea.

Aceeași limbă se vorbește azi din nou, în Occident și din ce în ce mai mult și la noi, cu un vocabular schimbat. Mișcările numite generic „woke” — ideologia de gen, politicile rasiale de tip „Black Lives Matter”, discriminarea instituționalizată în numele echității — se prezintă drept simple cereri de dreptate, extensii firești ale drepturilor omului. Sunt însă altceva, și au o descendență precisă: o tradiție de gândire care trece prin Marx și prin gânditorii care i-au adoptat ideile. Au moștenit din marxism o metodă de a privi lumea, greșită de la rădăcină.

Eroarea e simplă: reducerea omului la grupul din care face parte. Judecarea individului nu după ce face, ci după categoria în care s-a nimerit să se nască. Aceasta e legătura profundă între colectivismul de clasă de ieri și colectivismul de identitate de azi.

I. Ce a inventat marxismul, de fapt

Contribuția durabilă a lui Marx nu a fost o teorie economică — teoria valorii-muncă e astăzi o curiozitate de istorie a doctrinelor, abandonată de orice economist serios încă din secolul al XIX-lea, odată cu revoluția marginalistă. Ceea ce a rămas viu, ceea ce s-a transmis, e o lentilă de lectură a societății. Un mod de a privi. Lumea, prin această lentilă, nu e o rețea de indivizi care cooperează și se ceartă în fel și chip, ci un câmp de luptă între două tabere: opresorii și oprimații. Burghezia și proletariatul. Cel care deține și cel care e deposedat.

Din această idee decurg câteva concepte care se succed temporal.

Primul: conflictul e primar. Relațiile sociale nu sunt, în fond, cooperare de pe urma căreia toți ies în câștig, ci un joc cu sumă nulă în care ce ia unul e luat de la altul.

Al doilea: conștiința e determinată de poziție. Nu gândești liber; gândești din locul pe care îl ocupi în raportul de putere, iar dacă faci parte din tabăra dominantă, gândirea ta e ideologie mascată, „falsă conștiință”.

Al treilea: apartenența decide vinovăția. Nu ești judecat pentru ce ai făcut tu, ci pentru clasa căreia îi aparții. Chiaburul e vinovat fiindcă e chiabur, nu fiindcă a greșit cu ceva.

Această a treia idee a produs, în practica regimurilor comuniste, cele mai mari orori ale secolului XX. Nu incidental, ci logic. Dacă vinovăția ține de categorie, atunci pedeapsa se aplică pe categorii. Deportările nu au întrebat ce a făcut omul. Dosarul de „origine nesănătoasă” nu ancheta fapte, ci descendență. Copilul moșierului purta vina moșierului. Aceasta nu a fost o deviație de la idee, ci ideea dusă până la capătul ei riguros.

II. Cum s-a mutat schema de la clasă la identitate

Marxismul clasic prezicea o revoluție proletară care nu a venit decât în Estul cotropit cu tancurile rusești. Muncitorii din Occident, în loc să se radicalizeze, s-au îmburghezit — și-au cumpărat case, mașini, au votat partide reformiste. Pentru marxiștii de la mijlocul secolului XX aceasta a fost o criză teoretică serioasă. Răspunsul a venit, în bună parte, de la Școala de la Frankfurt — Adorno, Horkheimer, Marcuse — care a mutat accentul de la economie la cultură. Dacă proletariatul refuză să-și joace rolul de subiect revoluționar, atunci trebuie găsite alte grupuri, alte fracturi, alte tabere ale oprimării.

Aici se produce translația decisivă. Schema opresor/oprimat rămâne intactă — dar categoriile se schimbă. În locul clasei apar rasa, sexul, orientarea, identitatea de gen. Metoda e aceeași; conținutul e altul. Herbert Marcuse, în Toleranța represivă (1965), oferă deja formula: toleranța nu trebuie extinsă egal tuturor, ci retrasă de la grupurile dominante și acordată preferențial celor oprimate. Ideea că unele idei merită suprimate în funcție de cine le rostește — nu de conținutul lor — e baza teoriei. O veți recunoaște ușor azi mai peste tot.

Traseul continuă prin teoria critică a rasei, prin studiile de gen, prin conceptul de „intersecționalitate” al lui Kimberlé Crenshaw, care nu face decât să suprapună mai multe axe de opresor/oprimat pe același individ. Numitorul comun, de la Marx până la manualul de „diversitate, echitate și incluziune” din corporația zilelor noastre, e neschimbat: societatea se citește ca raport de putere între grupuri, iar individul e, înainte de orice, reprezentantul grupului său.

Nu afirm că militantul de azi a citit Capitalul. Cei mai mulți nici nu l-au deschis. Filiația nu e o chestiune de lecturi conștiente, ci de structură a gândirii moștenite — cum un dialect păstrează gramatica limbii-mamă la vorbitori care habar n-au de originea ei. Structura se transmite prin universitate, prin presă, prin vocabularul care devine reflex, mult după ce sursa a fost uitată.

III. O linie lungă: de la Socrate la liberalii clasici

Ideea că omul răspunde pentru propriile fapte, și numai pentru ele, nu e o invenție recentă și nici o modă a vreunei tabere. E una dintre cele mai vechi și mai statornice linii ale gândirii europene. Merită parcursă, fiindcă arată că gândirea colectivistă nu corectează o eroare a trecutului, ci abandonează o cucerire a lui.

Socrate deschide linia prin însuși felul în care moare. Judecat de cetate, refuză să fugă, dar refuză și să se dezică: dă socoteală, personal, pentru convingerile lui, și acceptă consecința ca individ, nu ca membru al vreunui grup. „Viața necercetată nu merită trăită” e un imperativ adresat fiecărui om în parte — datoria de a-ți examina propria conștiință nu poate fi delegată colectivului. Cu Socrate, responsabilitatea morală capătă un chip: al omului singur în fața propriei rațiuni.

Aristotel îi dă temeiul teoretic. În Etica nicomahică, cartea a III-a, distinge actul voluntar de cel involuntar și așază răspunderea morală pe alegerea deliberată — prohairesis. Ești responsabil fiindcă ai fi putut alege altfel; lauda și blamul se cuvin numai acolo unde a existat deliberare individuală. Aceasta e piatra de temelie: vina și meritul presupun un agent care alege, iar agentul e întotdeauna o persoană, niciodată o categorie. Un grup nu deliberează și, prin urmare, nu poate fi nici vinovat, nici merituos în sens propriu.

Creștinismul adaugă piesa pe care antichitatea greacă nu o avea în întregime: sufletul judecat unul câte unul. Împotriva logicii arhaice a vinovăției de neam, profetul Ezechiel rostește ruptura (capitolul 18): fiul nu va purta nedreptatea tatălui, iar dreptatea celui drept va fi asupra lui însuși. E respingerea explicită a vinei ereditare de grup — exact contrariul dosarului de „origine”. Fiecare om stă singur în fața judecății, cu faptele lui, nu ale seminției lui. Această individualizare radicală a responsabilității morale a intrat adânc în conștiința europeană.

John Locke mută principiul în plan politic. Drepturile — la viață, libertate, proprietate — aparțin individului, nu colectivului, și sunt anterioare oricărei puteri. Guvernământul e legitim doar în măsura în care protejează acești indivizi concreți; el nu poate sacrifica persoana pentru un presupus bine al întregului fără a-și pierde temeiul. Cu Locke, omul încetează să fie material al cetății și devine sursa ei: statul există pentru individ, nu individul pentru stat.

Immanuel Kant dă formularea morală cea mai clară. Omul trebuie tratat întotdeauna ca scop în sine, niciodată doar ca mijloc. Aici se află condamnarea de principiu a oricărui colectivism: în clipa în care dezavantajezi un om real pentru a echilibra o statistică de grup, l-ai transformat în mijloc pentru un scop care nu e al lui. Demnitatea, la Kant, e o proprietate a persoanei individuale, purtătoare de rațiune și de răspundere — nu a rasei, clasei sau sexului ei. Nu există demnitate colectivă care să treacă peste demnitatea omului concret.

John Stuart Mill duce principiul către ideea de libertate. În Despre libertate, individul e suveran asupra propriei persoane; societatea îl poate constrânge doar pentru a împiedica vătămarea altora, nu pentru a-l modela după chipul grupului sau al majorității. Mill se teme tocmai de „tirania majorității” — presiunea colectivului care strivește individul deviant nu prin lege, ci prin conformism. E o intuiție straniu de actuală: grupul care cere individului să gândească și să simtă potrivit categoriei lui e chiar forma pe care o îmbracă azi această tiranie modernă.

Alexis de Tocqueville închide cu un avertisment. Observând democrația, întrevede un despotism nou, blând, care nu ucide, ci infantilizează: dizolvă individul într-o masă administrată, îi ia treptat răspunderea asupra propriei vieți în schimbul unei egalități tutelate. Tocqueville vede limpede că egalitatea de condiție, dusă la capăt, poate deveni dușmanul libertății — că omul redus la fragment al colectivului își pierde, odată cu răspunderea, și demnitatea. E diagnosticul cel mai fin al pericolului: nu lanțul, ci renunțarea la sine în favoarea grupului.

De la Socrate la Tocqueville, aceeași busolă: unitatea morală e persoana. Fiecare a apărat-o dintr-un unghi — conștiința, alegerea, sufletul, dreptul, demnitatea, libertatea, răspunderea. Grila care judecă omul după grupul lui nu continuă această linie; o rupe. Iată de ce trebuie să arătăm, punct cu punct, unde anume greșește.

IV. De ce e greșit să judeci omul după grup

Ne rămâne, așadar, să arătăm concret unde greșește logica colectivistă — de ce e falsă și dăunătoare, indiferent de categoria pe care o folosește.

Întâi, e o eroare de fapt. Grupul nu gândește, nu acționează, nu merită și nu greșește. Numai indivizii fac aceste lucruri. „Clasa muncitoare”, „femeile”, „albii”, „bărbații” — acestea sunt abstracții statistice, utile în anumite analize, dar care nu au voință, intenție sau responsabilitate. A atribui unui om trăsăturile presupuse ale grupului său e o eroare elementară de logică: e ceea ce se numește un accident, aplicarea unei generalizări la un caz particular care nu i se supune. Variația dintre membrii oricărui grup e aproape întotdeauna mai mare decât variația dintre grupuri. Thomas Sowell a documentat acest lucru în întreaga sa carieră: categoriile largi ascund mai mult decât dezvăluie.

Al doilea, dizolvă responsabilitatea morală. Toată civilizația morală și ideea de stat de drept se sprijină pe o idee simplă: răspunzi pentru ce faci tu. Dacă mă faci vinovat pentru fapte pe care le-au comis alți membri ai categoriei mele — strămoși, contemporani, oameni pe care nu i-am cunoscut — atunci ai desființat însăși noțiunea de responsabilitate personală. Vina colectivă și meritul colectiv sunt două fețe ale aceleiași monede false. Un om nu poate fi nici vinovat, nici merituos pentru culoarea pielii cu care s-a născut sau pentru sexul care i-a fost dat. A pretinde altfel e a reintroduce, sub stindard progresist, exact principiul pe care rasismul clasic îl folosea: soarta ta atârnă de categoria ta biologică.

Al treilea, e injustă în cel mai direct sens. Friedrich Hayek a arătat de ce „justiția socială” înțeleasă ca redistribuire între grupuri e o iluzie periculoasă: justiția e o proprietate a conduitei individuale, nu a stărilor de fapt. Un rezultat social nu e nici drept, nici nedrept — e doar rezultatul a milioane de acțiuni libere. A corecta „inechitatea” dintre grupuri înseamnă inevitabil a trata inegal indivizii concreți: a dezavantaja un om real, cu numele lui, pentru a echilibra o statistică. Individul devine mijloc pentru un scop de grup. Iar a trata omul ca mijloc, nu ca scop în sine, e definiția clasică a nedreptății, de la Kant încoace.

Al patrulea, e o profeție care se autoîmplinește. Când împarți societatea în tabere rasiale sau de gen aflate în conflict perpetuu și înveți fiecare grup să se vadă ca victimă sau vinovat prin naștere, nu descoperi diviziuni — le fabrici. Grila opresor/oprimat nu constată realitatea; o produce. Resentimentul organizat pe categorii, odată instituit, se hrănește singur. Exact ca lupta de clasă, care nu a pacificat niciodată o societate, ci a incendiat-o.

Al cincilea, ratează singura realitate concretă — omul care alege. Grupul e o abstracție construită de observator; el nu ia decizii, nu speră, nu se răzgândește. Toată viața reală se petrece la nivelul individului: el e cel care se trezește dimineața, cântărește, riscă, greșește, se corectează. Cine judecă prin categorii pierde tocmai informația care contează — persoana din față, cu istoria, alegerile și contradicțiile ei, ireductibile la media grupului. Un om nu e un eșantion. A-l trata ca eșantion nu e doar nedrept; e o formă de orbire, refuzul de a vedea ce ai efectiv în față.

Al șaselea, fiecare om trăiește o singură viață — a lui. Nimeni nu trăiește „ca reprezentant” al rasei, sexului sau clasei sale. Trăiește o biografie unică, netransferabilă, pe care nu o poate delega grupului și pentru care grupul nu poate răspunde în locul lui. De aici decurge totul: fiindcă viața e a individului, și meritul, și vina, și demnitatea trebuie să fie tot ale lui. A muta centrul de la persoană la categorie înseamnă a-i confisca omului singurul lucru pe care îl are cu adevărat — răspunderea asupra propriei existențe. Colectivismul, sub orice steag, e în fond acest furt: îți ia viața ta și ți-o dă înapoi ca fragment dintr-un destin de grup.

V. Alternativa

Există o alternativă, și nu e complicată. E ideea, veche și mereu revoluționară, că unitatea morală fundamentală e individul — nu clasa, nu rasa, nu sexul. Că un om trebuie judecat după caracterul și faptele lui, nu după categoria în care s-a nimerit să se nască. Că egalitatea care contează e egalitatea în fața legii și a demnității, nu egalitatea forțată de rezultate obținută sacrificând oameni reali pe altarul unor medii statistice.

Nu e un principiu nou și nu aparține vreunei tabere. E chiar ideea în numele căreia s-a luptat împotriva sclaviei și a segregării: judecă omul, nu categoria. Martin Luther King cerea ca fiii lui să fie judecați după caracter, nu după culoarea pielii — formularea perfectă a individului ireductibil la grupul său. Ironia amară a momentului nostru e că teoria colectivistă de azi inversează exact acest ideal: reintroduce culoarea pielii ca fapt moral decisiv, doar cu semnul schimbat. Ceea ce ieri era temeiul discriminării devine azi temeiul „echității” — aceeași eroare, alt costum.

Cei care am trăit sub comunism, sau ne-am format în umbra lui, avem o obligație aparte de a spune aceste lucruri răspicat. Am văzut unde duce logica vinovăției de grup: în dosarele de cadre, în listele de deportare, în copiii opriți de la facultate pentru păcatul de a se fi născut unde s-au născut. Bunicul meu a purtat un nume și a plătit pentru el, deși nu făcuse decât să-și apere țara. Știu, așadar, nu ca teorie, ci ca moștenire, ce se întâmplă când omul e redus la categoria lui.

De aceea am convingerea că individul contează mai mult decât grupul din care face parte. Nu e o opinie printre altele, pe care s-o rostim în șoaptă și cu jumătate de gură. E lecția plătită cu cel mai mare preț de secolul care abia s-a încheiat — și pe care Occidentul, în confortul lui, pare azi dispus să o uite. Numele bunicului meu îmi interzice s-o uit.

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior de la care a plecat această analiză poate fi citit AICI.