Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Glasul care a vestit Cuvântul

Ioan Botezătorul s-a născut într-o casă cu rang aparte în Israelul de acum două mii de ani, o familie preoțească. Tatăl său, Zaharia, slujea în ceata preoțească a lui Abia, una dintre cele douăzeci și patru de cete care se rânduiau la altarul Templului din Ierusalim. Mama sa, Elisabeta, se trăgea ea însăși din neamul lui Aaron, marele preot al lui Israel. Amândoi înaintaseră în vârstă fără să aibă copii. Era o povară grea într-o lume în care nerodirea era privită ca o rușine și un semn al lipsei binecuvântării divine.

O familie aleasă din ceata preoțească

Răsturnarea avea să vină chiar din inima Templului. În vreme ce Zaharia tămâia altarul, i s-a arătat Arhanghelul Gavriil, vestindu-i că rugăciunile lui de o viață au fost ascultate: Elisabeta va naște un fiu, care va fi numit Ioan și va merge înaintea lui Mesia „cu duhul și puterea lui Ilie”.

Necredința lui Zaharia, care s-a îndoit de cuvântul îngerului, invocând bătrânețile amândurora, a fost pedepsită cu o tăcere desăvârșită. O muțenie deplină avea să dureze până la nașterea și tăierea împrejur a fiului său. Elisabeta era, după tradiție, rudă a Maicii Domnului, fapt care leagă pentru totdeauna cele două nașteri minunate ce aveau să schimbe istoria lumii.

O naștere mai presus de fire

Sfânta Scriptură și tradiția bisericească țes nașterea lui Ioan din fire de minune. El a venit pe lume cu șase luni înainte de Hristos, ca un luceafăr trimis să vestească răsăritul Soarelui celui neapus. Momentul-cheie al întregii povești rămâne întâlnirea celor două femei. Când Maria, purtându-L deja în pântece pe Mântuitorul, a venit în casa Elisabetei, pruncul Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii sale, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt și a recunoscut, fără ca cineva să-i spună, taina Întrupării. Este, practic, prima slujire a Noului Testament, săvârșită nu de preoți, ci de doi prunci nenăscuți încă.

În ziua a opta, la tăierea împrejur, rudele voiau să-i pună copilului numele tatălui. Elisabeta s-a împotrivit, proorocind, fără să fi auzit cuvântul îngerului adresat lui Zaharia. Copilul se va numi Ioan. Mutul Zaharia a confirmat în scris aceeași voință, iar în clipa în care a scris numele, limba i s-a dezlegat și a început să binecuvânteze pe Dumnezeu. Numele Ioan, Iohanan, înseamnă „Dumnezeu este milostiv” sau „cel miluit de Dumnezeu”. E un nume care nu a fost ales de părinți, ci dăruit de cer, semn al unei meniri ce avea să-l facă cel din urmă și cel mai mare dintre proorocii Vechiului Testament.

Tradiția mai spune ceva despre Ioan

Tradiția mai povestește un episod tulburător. După nașterea lui Hristos, când Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor din Betleem, vestea despre minunata naștere a lui Ioan a ajuns și la el. Soldații trimiși să-l ucidă nu l-au găsit, pentru că Elisabeta fugise cu fiul ei pe munte, unde, după evlavioasa povestire a Protoevangheliei lui Iacov, însăși stânca s-ar fi deschis pentru a-i ocroti.

Zaharia însă a fost ucis chiar între Templu și altar, refuzând să-și dea fiul pe mâna prigonitorilor. Ioan a rămas orfan de ambii părinți la o vârstă mică și a crescut, spune tradiția, păzit și hrănit de înger în pustiu. A avut, așadar, un destin care i-a pecetluit dinainte chemarea de ascet desăvârșit.

Pustnicul de la Iordan

Tânărul Ioan s-a retras în pustiul Iudeei, unde a trăit decenii de post, tăcere și rugăciune neîntreruptă. Purta o haină din păr de cămilă, încins cu o curea de piele, semn al biruinței asupra patimilor trupești. Se hrănea doar cu lăcuste și miere sălbatică, hrana cea mai aspră îngăduită de Legea Veche. A trăit, practic, o viață de înger într-un trup de om, motiv pentru care iconografia răsăriteană îl și înfățișează adesea cu aripi.

În jurul anului 28–29, în timpul domniei împăratului Tiberiu, Ioan a ieșit din tăcerea pustiei și a început să propovăduiască în valea de jos a Iordanului. Mesajul lui era simplu și tăios ca o secure: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor”.

Nu făcea deosebire de rang. Îi mustra deopotrivă pe vameși să nu ceară mai mult decât li se datora, pe ostași să nu stoarcă nimic prin amenințări, pe cei avuți să împartă din prisosul lor cu cei goi, și pe farisei să nu se ascundă în spatele descendenței din Avraam. Pe cei care veneau la el îi boteza prin afundare în Iordan, ca semn al lepădării de păcat și al pregătirii pentru venirea lui Mesia.

Botezul lui Ioan nu era încă Taina creștină a Botezului, ci o rânduială premergătoare, o curățire simbolică ce trebuia însoțită de o viață schimbată cu adevărat, nu doar de un gest formal. Tocmai în acest sens el a rămas, după cum spun istoricii, mai mult decât un simplu predicator moral. El a fost ultima verigă a profeției vechi-testamentare și prima voce care a arătat cu degetul, în carne și sânge, spre Cel așteptat de veacuri.

Înaintemergătorul. Rolul lui în viața lui Iisus

Întreaga misiune a lui Ioan se adună într-un singur moment culminant. E ziua în care Iisus Însuși a venit la Iordan să fie botezat. Ioan, recunoscându-L, a încercat să se opună, simțea că rolurile ar trebui inversate, dar S-a supus la cererea Domnului.

Atunci cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel, iar glasul Tatălui a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”. Ioan a devenit astfel martorul direct al singurului moment din Evanghelii în care Sfânta Treime Se descoperă, văzută și auzită deopotrivă, scenă pomenită an de an la praznicul Bobotezei.

După acest punct culminant, Ioan și-a păstrat aceeași atitudine smerită. Când ucenicii lui îl întrebau despre Iisus, el se descria pe sine doar ca prietenul mirelui, care se bucură ascultându-i glasul, și adăuga cuvintele care i-au devenit emblemă pentru toată creștinătatea: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”.

Mai târziu, închis în temnița lui Irod, a trimis doi ucenici să-L întrebe pe Iisus dacă El este într-adevăr Cel așteptat. Nu a făcut-o din îndoială rea, ci pentru ca cei din urma lui să primească mărturia direct din faptele Domnului, că orbii văd, șchiopii umblă, morții înviază. Hristos Însuși a încheiat acest dialog cu o judecată fără echivoc: între cei născuți din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare decât Ioan Botezătorul.

Rudenie de sânge, rudenie de duh

Legătura dintre Ioan și Iisus se țese pe două planuri care nu se contrazic, ci se împletesc. Pe planul firii, Elisabeta era rudă a Mariei, ceea ce face din Ioan și Iisus rude de sânge, întâlnite pentru prima dată, simbolic, încă din pântecele mamelor lor, la întâmpinarea consemnată în Evanghelia după Luca 1:39-44. Dar rudenia adevărată, cea care rămâne în veac, este una duhovnicească. Ioan este glasul, Hristos este Cuvântul. Unul vestește, Celălalt Se întrupează; unul pregătește calea, Celălalt este calea, adevărul și viața.

Augustin de Hipona, cunoscut ca Sfântul Augustin, în celebra sa predică (Sermo 293, o omilie dedicată Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul), a dezvoltat exact această imagine a perechii Vox et Verbum – Glasul și Cuvântul. Glasul se aude pentru o vreme și apoi se stinge, spune Episcopul de Hipona, în vreme ce Cuvântul a existat dintru început și rămâne pentru veșnicie; fără glas, însă, cuvântul nu ar putea ajunge la auzul oamenilor.

În această pereche, Augustin vede întreaga dramă a lui Ioan. Smerenia lui absolută, atunci când a avut prilejul să fie confundat cu Mesia și a refuzat cu desăvârșire onoarea, alegând să se „micșoreze” pentru ca Hristos să strălucească deplin.

Muțenia lui Zaharia

Tot Augustin citește în tăcerea forțată a lui Zaharia o icoană a întregului Vechi Testament. O profeție ținută, multă vreme, în umbră și mister, se dezleagă abia odată cu nașterea lui Ioan, așa cum, mai târziu, catapeteasma Templului avea să se rupă în clipa Răstignirii, descoperind taina cea mare a mântuirii.

Și, în fine, explică un paradox care a tulburat mulți creștini. Cum poate fi Ioan cel mai mare dintre cei născuți din femei, dar totuși mai mic decât cel mai mic din Împărăția cerurilor? Pentru că cinstea lui Ioan este cea mai înaltă cu putință în ordinea firii omenești dinaintea harului deplin, în vreme ce sfințenia celor mântuiți prin Hristos și slava îngerilor apartin unei ordini mai presus de fire, deschisă abia după Înviere.

„Mare a fost Ioan Botezătorul”. O altă lumină, de la Sfântul Ioan Gură de Aur

Dacă Augustin privește spre Ioan prin lentila teologiei cuvântului, Sfântul Ioan Gură de Aur îl contemplă prin lentila nevoinței omenești dusă la limita ei extremă. „Mare a fost Ioan Botezătorul”, spunea marele ierarh, arătând că nimeni, înainte de el, nu a dus o asceză atât de cumplită la simpla măsură a puterilor firii omenești, fără ajutorul desăvârșit al harului pe care creștinii îl primesc prin Botez și prin Cincizecime.

Hrănindu-se doar cu ceea ce pustiul îi oferea cu zgârcenie, adică lăcuste rare și miere sălbatică greu de găsit, Ioan a atins, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, limita a ceea ce un om poate face prin propria sa strădanie. Aceeași voce aurită mai adaugă un alt fel de măreție a lui, curajul desăvârșit cu care îi mustra pe împărați în față, fără frică, spunându-le adevărul oricât de scump l-ar fi costat.

Cele două viziuni patristice, departe de a se contrazice, se completează ca două fețe ale aceleiași comori. Augustin explică de ce Ioan este atât de important în iconomia mântuirii, pentru rolul lui de glas care vestește Cuvântul. Sfântul Ioan Gură de Aur explică clar cum a fost cu putință o asemenea sfințenie: prin nevoință, post desăvârșit și o îndrăzneală morală care nu se temea de niciun tron pământesc.

Botezul pocăinței. Puntea dintre cele două Testamente

Botezul propovăduit de Ioan la Iordan ocupă un loc aparte în istoria mântuirii. Nu era încă Taina care șterge păcatul prin harul lui Hristos, dar nici un simplu ritual de purificare iudaică. Era o chemare lăuntrică la schimbare, o cerere ca pocăința să rodească fapte concrete, nu doar cuvinte.

Cei care veneau la Iordan trebuia să-și schimbe viața înainte și după botez, nu doar să se afunde în apă. În acest fel, Ioan a pregătit terenul pentru botezul cel desăvârșit, „cu Duh Sfânt și cu foc”, pe care el însuși îl vestea ca fiind apanajul Celui ce vine după el.

Tocmai pentru această poziție de prag, Biserica îl numește puntea de legătură dintre Vechiul și Noul Testament. E ultimul mare proroc al Legii Vechi și primul martor al Legii Harului. El închide o lume și deschide alta, fără să aparțină pe deplin niciuneia. Stă, ca un paznic la o poartă, exact în punctul de trecere.

Sfârșitul pământesc și taina moaștelor

Curajul cu care îi mustra pe cei puternici nu avea să rămână fără preț. Ioan a denunțat public căsătoria nelegiuită a lui Irod Antipa cu Irodiada, soția fratelui său, și a fost aruncat în închisoare. La un ospăț, fiica Irodiadei, Salomeea, a dansat înaintea oaspeților și a câștigat bunăvoința tetrarhului, care i-a promis sub jurământ orice îi va cere. La îndemnul mamei sale, fata a cerut capul lui Ioan Botezătorul. Cu inima îndoită, dar legat de propriul jurământ, Irod a poruncit decapitarea lui.

Ucenicii i-au luat trupul și l-au îngropat la Sevastia (vechea Samaria). Sfintele sale moaște au fost, de-a lungul veacurilor, împărțite și purtate în multe colțuri ale lumii creștine. Fragmente se găsesc astăzi la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte, la Topkapi în Istanbul, la Marea Moschee din Damasc sau la Catedrala din Amiens. La noi există moaștele sale la mănăstirea Lipnița, în Dobrogea.

Moartea lui sângeroasă nu a fost o înfrângere. După cum spune tradiția, ea i-a permis Înaintemergătorului să vestească venirea lui Hristos chiar și în împărăția morților, cu puțin înainte ca Domnul Însuși, prin Cruce și Înviere, să biruie pentru totdeauna puterea iadului.

Sânzienele sau Drăgaica, cerul se întâlnește cu satul românesc

În calendarul popular românesc, 24 iunie nu este doar ziua Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, ci și sărbătoarea Sânzienelor sau a Drăgaicei, un nume care vine, după unii cercetători, de la zeița romană Sancta Diana, iar după alții, chiar de la florile mici, galben-aurii și parfumate care înfloresc exact în aceste zile. Sub stratul creștin se află un strat mai vechi, al unui cult solar legat de solstițiul de vară, pe care Biserica l-a îmbrăcat, cu vremea, în veșmântul prăznuirii Înaintemergătorului.

Și aici se ascunde una dintre cele mai frumoase potriviri din tot calendarul. Naşterea lui Ioan a fost fixată chiar după solstițiul de vară, atunci când zilele încep să scadă; Nașterea lui Hristos, dimpotrivă, vine după solstițiul de iarnă, când lumina începe să crească. Practic, întreg calendarul bisericesc repetă, la scară cosmică, cuvintele pe care Ioan le-a spus despre sine și despre Hristos. Că el trebuie să se micșoreze, pe măsură ce ziua scade, pentru ca Acela să crească, pe măsură ce lumina sporește. Smerenia unui sfânt s-a întipărit, fără să vrea satul, până și în mersul soarelui pe cer.

Zânele verii

Tradițiile populare sunt și ele pe măsura unei nopți magice. Fetele culeg în ajun flori de sânziene și le pun sub pernă, crezând că își vor visa ursitul; își împletesc coronițe pe care le lasă afară peste noapte, citind în roua de dimineață semne de belșug sau de necaz.

Multe se spun despre Sânziene, că ar fi zâne sfinte sau fecioare frumoase răpite de zmei şi ținute în palate ferecate, ascunse prin păduri neumblate de picior de om. În noaptea de S. (23/24 iunie), în timp ce umblă pe Pământ sau plutesc prin aer, cântă şi dansează, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi vijelii.

„În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec. Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone etnografice Dârdaica, împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasă, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri” spune Ion Ghinoiu în Sărbători și obiceiuri românești.

Entități puternice, unii le admiră, alții se tem de ele

Se povești spun despre feciori care au mers în locurile unde se știa că joacă Sfintele, dar s-au întors cu părul alb, muți și cu mințile pierdute. În situaţii speciale, când oamenii le nesocotesc ziua, ele pot deveni forţe distructive. Stârnesc din senin furtuni şi vijelii, aduc grindină, ridică în vârtej pe cei păcătoşi lovindu-ide boala numită luatul din Drăgaică, lasă câmpul fără rod şi florile fără leac.

În sud-estul țării, fetele jucau un fel de Căluș. Irina Nicolau scria în cartea sa Ghidul sărbătorilor românești: „În alte locuri din ţară, sărbătoarea se numeşte Drăgaică. Cîteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grîului, miros florilor… După ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie ca să se cureţe de forţele numinoase cu care s-a impregnat într-o singură zi! O altă variantă de Drăgaică se face cu patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbăteşte”.

Sub voalul de mit și folclor, comunitatea românească a păzit, fără să știe mereu, ceva din taina aceluiași Înaintemergător care, cu mai bine de două mii de ani în urmă, a vestit lumii că se apropie zorii cei așteptați.

Un glas care nu a tăcut niciodată cu adevărat

Povestea Sfântului Ioan Botezătorul rămâne, până astăzi, povestea unui paradox luminos. Cel mai mare dintre oamenii Vechiului Testament a ales, în cea mai înaltă clipă a vieții lui, să se facă cel mai mic. A fost glas pentru ca, la momentul potrivit, Cuvântul să fie auzit, lumânare pentru ca Soarele să fie văzut, prieten al Mirelui pentru ca mireasa să-L primească cu bucurie.

Poate de aceea, în fiecare an, când vara își atinge punctul ei cel mai înalt și lumina începe, încet, să se micșoreze, lumea creștină și satul românesc, prin sânziene și coronițe, își aduce aminte de cel care a știut, mai bine decât oricine, cum se face loc pentru Dumnezeu.

O ofertă de nerefuzat

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!