LIDAS, premiată la Bursă și în restructurare financiară. Paradoxul unei fabrici performante

Fabrica LIDAS reprezintă, poate, cel mai concret exemplu al unei întrebări pe care România o evită constant. Știe cu adevărat țara noastră cum se construiește și cum se finanțează o investiție industrială de anvergură? CEO-ul Liviu Șotre a explicat, într-un interviu acordat Newsweek, cum o investiție industrială de 105 milioane de euro a fost construită exact în mijlocul pandemiei, crizei energetice și războiului din Ucraina.

Raportul Draghi privind competitivitatea Europei avertizează că viitorul economic al continentului depinde de relansarea investițiilor productive, iar cazul companiei din Tulcea arată, cu date concrete, atât potențialul, cât și vulnerabilitățile reindustrializării românești.

O afacere premiată, dar în restructurare financiară

Fabrica LIDAS, situată la Cataloi, în județul Tulcea, a fost construită cu o investiție de 105 milioane de euro și poate produce, la capacitate maximă, un milion de bucăți pe zi. Sunt pâini, chifle, croissante și alte produse de patiserie certificate UE. Compania a pornit, în 1993, de la o moară și o brutărie într-un sat tulcean, ajungând astăzi la peste 550 de angajați și o cifră de afaceri de 222,9 milioane de lei în 2025, cu exporturi în 11 țări de pe trei continente.

Săptămâna trecută, LIDAS a fost inclusă printre companiile finaliste TOP 15 afaceri românești, la ediția BVB Arena 2025 a Bursei de Valori București. E o recunoaștere obținută inclusiv prin votul publicului. În același timp, însă, compania traversează o procedură complexă de restructurare financiară, generată de efectele cumulate ale unor crize fără precedent.

Liviu Șotre, CEO-ul companiei, a explicat, într-un interviu pentru Newsweek, că acest paradox este doar aparent. Potrivit lui, cele două realități sunt profund legate. „O companie care își propune să existe zeci de ani nu poate trata guvernanța, transparența și încrederea partenerilor ca pe niște obiective de vreme bună.” LIDAS a investit constant în profesionalizarea managementului. Compania a participat la România Performance Excellence Program, inspirat de modelul american Malcolm Baldrige. De asemenea, deține certificarea Deloitte Best Managed Companies, obținută în mai multe ediții consecutive.

Construită exact în mijlocul furtunii economice

Investiția pentru fabrica LIDAS a fost derulată exact în perioada celei mai intense succesiuni de crize din ultimele decenii. Pandemia, criza energetică din 2021-2023 și războiul din Ucraina, care a urcat prețul grâului cu peste 50% într-un singur an, s-au suprapus peste o inflație de aproape 14% în 2022 și dobânzi în creștere constantă.

„Am construit exact în mijlocul furtunii și am plătit pentru asta”, a recunoscut Șotre. Utilaje comandate cu luni înainte nu mai aveau termen cert de livrare. Contractele semnate deveneau rapid depășite financiar, iar fiecare întârziere genera costuri suplimentare. Cifra de afaceri a companiei a urcat, totuși, de la 186 milioane lei în 2024 la 222,9 milioane în 2025. S-a întâmplat sub presiune financiară permanentă, aproape fără capital de lucru, cu producția finanțată direct din vânzările zilnice.

Paradoxal, cea mai dificilă perioadă nu a fost construcția propriu-zisă, ci momentul intrării fabricii în exploatare. Spre deosebire de o investiție imobiliară, o fabrică nu generează profit din prima zi. Ea urmează etape esențiale de reglaje tehnologice, testare, certificare și cucerire treptată a pieței. Este exact perioada în care capitalul companiei fusese deja consumat de crizele succesive.

De ce se construiesc atât de puține fabrici în România

Șotre consideră că România nu duce lipsă de antreprenori curajoși, ci de un ecosistem financiar care înțelege specificul unei investiții industriale. „O fabrică nu își rambursează investiția prin vânzarea fabricii. O rambursează prin milioane de produse fabricate în fiecare zi. Dacă finanțăm industria ca pe un proiect imobiliar, nu vom construi niciodată o economie cu adevărat competitivă”, a explicat CEO-ul.

Potrivit lui, băncile analizează adesea investițiile industriale prin aceeași logică aplicată proiectelor imobiliare. În acel caz, recuperarea urmează un model economic complet diferit. O fabrică modernă traversează luni sau chiar ani de instalare, calibrare și dezvoltare de produse. În acel timp, consumă capital înainte de a genera fluxurile de numerar necesare rambursării.

Această contradicție economică se reflectă direct în balanța comercială a țării. România exportă grâu, dar importă valoare adăugată sub formă de produse alimentare procesate, inclusiv panificație congelată. „Exportăm potențial și importăm valoare”, a rezumat Șotre, explicând că fiecare etapă suplimentară de procesare înseamnă tehnologie, cercetare, locuri de muncă mai bine plătite și taxe colectate direct în România.

Pâinea, sacrul de fiecare zi pe care România îl exportă la stadiul de bob

Pâinea nu este, pentru român, un simplu produs alimentar. Este gestul cu care începe orice masă, cuvântul care închide rugăciunea, semnul crucii făcut deasupra pâinii tăiate. Nicio altă hrană nu poartă, în cultura noastră, o încărcătură simbolică atât de adânc. Și totuși, exact acest produs esențial ajunge, prea des, să depindă de linii de producție aflate dincolo de graniță.

România are pământ mănos, ogoare întinse, o agricultură capabilă să hrănească multiplu populația proprie. Are grâul, are apa, are soarele necesar coacerii lui. Ceea ce îi lipsește, tot mai des, este verigă lipsă din mijlocul lanțului. E capacitatea de a transforma acasă acest belșug de materie primă în pâine coaptă, gata de pus pe masa fiecărei familii, fără ocolul obositor prin fabricile altor state europene.

Este o pierdere dublă, greu de măsurat doar în cifre comerciale. Pe de-o parte, exportăm grâu ieftin și importăm înapoi, la preț mult mai mare, exact ce am fi putut face noi înșine, pâine, produse de patiserie, valoare adăugată creată de altcineva, cu mâinile altcuiva. Pe de altă parte, mâna de lucru capabilă să întoarcă această ecuație în favoarea noastră ia, prea adesea, drumul Occidentului, angajată acolo tocmai în fabricile care ne vând înapoi ceea ce am fi putut produce local.

O fabrică precum cea de la Tulcea nu hrănește doar rafturile de magazin. Oferă un răspuns concret întrebării tăcute pe care o poartă fiecare tânăr înainte de a-și face bagajul spre străinătate: merită să rămân acasă? Fiecare loc de muncă stabil, fiecare linie de producție ridicată pe pământ românesc, cu grâu românesc, prelucrat de mâini românești, este un argument tăcut, dar solid, pentru rămânerea acasă. Și, poate, e cel mai simplu mod de a păstra, în sensul lui cel mai practic, pâinea aceasta cu adevărat a noastră.

Tulcea, o alegere strategică pentru reindustrializare

Amplasarea unei investiții de 105 milioane de euro în județul Tulcea, în locul unei zone industriale consacrate din vestul țării, a fost, potrivit lui Șotre, o decizie legată de rădăcinile companiei, dar și de o semnificație strategică mai amplă. Tulcea se află la frontiera estică a Uniunii Europene și a NATO, în proximitatea Republicii Moldova, a Ucrainei și a Mării Negre.

„Dezvoltarea unor capacități industriale moderne într-o asemenea regiune contribuie atât la dezvoltarea echilibrată a României, cât și la consolidarea rezilienței economice într-o zonă cu importanță strategică evidentă”, a subliniat CEO-ul LIDAS. O investiție industrială de asemenea anvergură înseamnă, pentru Tulcea, sute de locuri de muncă. Înseamnă competențe noi, oportunități pentru furnizorii locali și un motiv suplimentar pentru ca tinerii să-și construiască viitorul acasă, în loc să emigreze.

Șotre leagă direct acest context de conceptul de securitate economică, pe care îl consideră complementar celei militare: „O economie care produce, inovează și exportă este o economie mai puternică, mai stabilă și mai greu de vulnerabilizat”. E un principiu cu atât mai relevant într-o regiune aflată în vecinătatea directă a unui conflict armat activ.

Dilema creditorilor și nevoia unui capital răbdător

O parte esențială a interviului vizează relația dintre companie și creditorii săi financiari. Șotre susține că, în cazul investițiilor industriale majore, creditorul are nu doar obligația de a-și proteja creanța, ci și responsabilitatea de a proteja valoarea economică a activului care garantează acea creanță. Asta pentru că, dacă producția se întrerupe, valoarea fabricii scade dramatic. Astfel, recuperarea creanței devine, paradoxal, mai dificilă.

Un raport independent de audit a confirmat, potrivit CEO-ului, viabilitatea operațională a proiectului LIDAS și a recomandat o perioadă de așteptare pentru stabilizarea activității. Recomandarea a fost confirmată ulterior de performanțele comerciale peste așteptări ale companiei. Șotre pledează pentru un concept pe care îl numește „capital răbdător”. El vede finanțatori și instituții care înțeleg că valoarea unei fabrici se construiește în timp, nu instantaneu.

Concluzia interviului rămâne un apel direct către decidenții români. Reindustrializarea nu poate fi doar un slogan de discurs politic, ci necesită o politică industrială integrată. Statul, băncile și investitorii privați trebuie să trateze marile investiții productive drept active strategice naționale. Ele nu pot rămâne doar proiecte economice individuale, evaluate exclusiv prin prisma unui bilanț lunar rigid.