Lecția din 1939 pe care Occidentul riscă să o ignore în fața Rusiei

Invazia Rusiei în Ucraina a readus în atenție o întrebare veche: cât de departe este dispus Occidentul să meargă pentru a apăra statele din Europa de Est? Mulți istorici văd asemănări între situația actuală și deciziile luate de marile puteri înaintea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, când ezitările față de Germania nazistă au avut consecințe dramatice.

La 3 septembrie 1939, Marea Britanie a declarat război Germaniei după expirarea unui ultimatum prin care cerea retragerea trupelor germane din Polonia. Berlinul nu a răspuns, iar Londra a decis să își respecte angajamentul de a apăra independența statului polonez, conform History Extra.

De ce a ales Londra să apere Polonia

Pentru mulți britanici ai vremii, decizia părea surprinzătoare.

Polonia nu avea legături istorice puternice cu Regatul Unit. De asemenea, nu era considerată un aliat esențial al Londrei și își recâștigase independența abia în 1918.

Cu doar un an înainte, premierul Neville Chamberlain descria Cehoslovacia drept „o țară îndepărtată, despre oameni despre care nu știm nimic”. Declarația reflecta atitudinea rezervată a unei părți a clasei politice britanice față de Europa de Est.

Totuși, după ocuparea Poloniei, Marea Britanie a tras o linie clară și a intrat în război.

Primul Război Mondial a schimbat harta regiunii

Sfârșitul Primului Război Mondial a dus la apariția unor noi state în Europa Centrală și de Est.

Printre acestea s-au numărat Polonia și Cehoslovacia. Noile granițe urmăreau să ofere popoarelor dreptul la autodeterminare și să asigure o pace durabilă.

Realitatea s-a dovedit însă mult mai complicată.

Multe dintre noile state s-au confruntat cu conflicte la frontieră și cu probleme politice interne. În cazul Poloniei, independența a fost urmată de războaie pe aproape toate granițele sale.

Tratatul de la Versailles a alimentat tensiunile

În același timp, Germania considera că prevederile Tratatului de la Versailles erau prea dure.

Nemulțumirea nu exista doar în rândul germanilor. Numeroase personalități occidentale au criticat condițiile impuse după război.

Printre acestea s-a numărat și economistul John Maynard Keynes.

Mulți britanici au început astfel să privească revendicările teritoriale ale Germaniei cu mai multă înțelegere decât cu suspiciune.

În paralel, tot mai multe voci puneau sub semnul întrebării viabilitatea statelor nou-create din Europa de Est.

Instabilitatea a slăbit încrederea Occidentului

Nici situația internă a Poloniei nu inspira încredere.

Între 1918 și 1926, țara a avut peste zece prim-miniștri. Criza politică s-a încheiat după lovitura de stat condusă de Józef Piłsudski.

În aceeași perioadă, Marea Britanie încerca să evite orice nou conflict european.

Totodată, Liga Națiunilor se dovedea incapabilă să rezolve disputele internaționale. Situația era complicată și de refuzul Statelor Unite de a ratifica Tratatul de la Versailles și de a adera la organizație.

Tratatul de la Locarno a lăsat estul Europei fără garanții

În 1925, Germania a semnat Tratatele de la Locarno, propuse de ministrul de Externe Gustav Stresemann.

Acordurile garantau frontierele vestice ale Germaniei și urmăreau menținerea păcii în Europa Occidentală.

În schimb, granițele din est au rămas fără protecții similare.

Astfel, Europa Occidentală beneficia de garanții de securitate, în timp ce viitorul Europei de Est rămânea negociabil.

Mulți lideri occidentali continuau să considere că Germania avea interese politice și culturale legitime în regiune.

Crizele economice au favorizat ascensiunea lui Hitler

Peste aceste tensiuni s-a suprapus și Marea Criză Economică.

Dificultățile sociale și economice au alimentat radicalizarea societății germane.

În acest context, Adolf Hitler și ideologia sa revizionistă au câștigat tot mai mult sprijin.

Noul regim urmărea anularea prevederilor Tratatului de la Versailles și recuperarea teritoriilor pierdute după Primul Război Mondial.

Politica de conciliere nu a oprit Germania

Pe măsură ce Germania se înarma și devenea tot mai agresivă, Londra a ales politica de conciliere.

Guvernul britanic spera că negocierile vor evita un nou război european. În același timp, autoritățile doreau să își concentreze resursele asupra Imperiului Britanic, aflat într-o perioadă de declin.

În martie 1938, Germania a anexat Austria prin Anschluss.

La Londra, reacția a fost rezervată.

Mulți politicieni britanici considerau că anexarea reprezenta doar reunificarea a două state vorbitoare de limbă germană.

Acordul de la München s-a dovedit un eșec

Următoarea țintă a lui Hitler a fost Cehoslovacia.

Germania revendica regiunea Sudetă, locuită de o importantă minoritate germană.

Franța și Marea Britanie aveau obligații politice față de Cehoslovacia. Cu toate acestea, cele două state au preferat negocierile în locul confruntării militare.

La München, Neville Chamberlain, premierul francez Édouard Daladier, Adolf Hitler și Benito Mussolini au ajuns la un acord.

Documentul, semnat în septembrie 1938, permitea Germaniei să preia controlul asupra regiunii Sudete. În schimb, Hitler promitea că nu va mai avea alte revendicări teritoriale.

Pentru liderii occidentali, înțelegerea urma să garanteze pacea. Evenimentele din anul următor aveau să demonstreze că această promisiune nu valorează nimic.

Ocuparea Cehoslovaciei a schimbat poziția Londrei

În martie 1939, Adolf Hitler a încălcat promisiunile făcute la München.

Germania a ocupat restul Cehoslovaciei, iar pentru guvernul britanic acesta a fost momentul în care politica de conciliere și-a pierdut credibilitatea.

Pericolul nu se mai limita la teritoriile locuite de etnici germani. Tot mai mulți lideri occidentali au ajuns la concluzia că următoarea țintă va fi Polonia.

Danzig și Coridorul Polonez au devenit noul obiectiv

În aceeași perioadă, Berlinul și-a intensificat revendicările asupra orașului Danzig, actualul Gdańsk.

Orașul fusese declarat „oraș liber” prin Tratatul de la Versailles. Totodată, Germania urmărea să obțină un coridor terestru către Prusia Orientală, separată de restul teritoriului german prin Coridorul Polonez.

În același timp, Londra se temea că armata germană ar putea înainta spre România pentru a controla resursele sale de petrol.

Marea Britanie a oferit garanții Poloniei

Pe fondul acestor evoluții, autoritățile britanice au decis că apărarea Poloniei este necesară.

Decizia a surprins o parte a opiniei publice și chiar unii politicieni.

Printre cei luați prin surprindere s-a numărat Winston Churchill. Deși criticase constant politica de conciliere și ceruse o atitudine mai fermă față de Germania, nici el nu se aștepta ca Londra să ofere o garanție atât de clară Poloniei.

Totuși, angajamentul britanic avea limite.

Promisiunea viza apărarea independenței Poloniei și era condiționată de rezistența armatei poloneze. În plus, Londra nu a acordat imediat sprijin financiar pentru înzestrarea militară a aliatului său.

Lecțiile trecutului sunt invocate în cazul Ucrainei

Evenimentele din 1939 oferă o perspectivă importantă asupra războiului din Ucraina.

Sprijinul militar și financiar acordat Kievului după invazia rusă din februarie 2022 a permis armatei ucrainene să împiedice ocuparea unei mari părți a teritoriului țării.

ÎAjutorul occidental a demonstrat că astfel de angajamente pot influența direct evoluția conflictului.

Reducerea sprijinului este privită ca un risc

În ultimii ani, unele state occidentale și-au diminuat susținerea pentru Ucraina.

Există o paralelă între această tendință și concesiile făcute Germaniei în anii ’30.

Potrivit analizei, ezitările de atunci au încurajat politica expansionistă a lui Adolf Hitler și au contribuit la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În același timp, diminuarea ajutorului acordat Ucrainei ar putea transmite un semnal similar Rusiei.

Schimbările din Polonia atrag atenția

Nici evoluțiile politice din Polonia nu sunt ignorate.

Tensiunile istorice dintre Varșovia și Kiev, precum și alegerea unui nou președinte de dreapta sunt prezentate drept factori care pot influența relațiile dintre cele două state.

Lipsa unei cooperări solide între țările Europei de Est a reprezentat și în perioada interbelică un avantaj pentru marile puteri cu ambiții expansioniste.

Angajamentele trebuie să fie rapide și constante

Concluzia este că istoria oferă o lecție clară.

Sprijinul acordat statelor din Europa de Est nu trebuie să fie ezitant sau temporar.

Angajamentele ferme și de lungă durată sunt esențiale pentru descurajarea agresiunii și pentru evitarea extinderii conflictelor.

Experiența Poloniei din 1939 arată cât de costisitoare pot deveni compromisurile făcute în fața unui stat revizionist. Această lecție rămâne valabilă și în actualul război dintre Rusia și Ucraina.

O ofertă de nerefuzat

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!