George Coșbuc, 160 de ani. Biblioteca Județeană Bistrița-Năsăud îl omagiazăpe poetul care a făcut din sat o formă de universalitate

George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866, în satul Hordou din Țara Năsăudului, într-o familie numeroasă, ca al optulea copil al preotului Sebastian Coșbuc și al Mariei, fiică de preot. A învățat să citească foarte devreme, iar copilăria petrecută între oamenii, poveștile și ritualurile satului avea să-i ofere materia vie a unei opere care a intrat în memoria literaturii române.

Dar Coșbuc nu a fost doar poetul satului. În spatele versurilor aparent simple se afla un spirit cultivat, riguros și profund european. A fost poet, publicist, cercetător al creației populare și traducător al lui Homer, Vergiliu, Dante și Kalidasa.

Coșbuc, recuperat prin documente și memorie

La 160 de ani de la nașterea poetului, memoria lui George Coșbuc revine în spațiul său de origine printr-un eveniment care pune împreună documentul, cartea, poezia și muzica. Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, Biblioteca Județeană „George Coșbuc” și Casa Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu, împreună cu Editura Galaxia Gutenberg, organizează luni, 21 septembrie 2026, de la orele 14.30, evenimentul cultural omagial George Coșbuc – 160, la Bistrița.

Expoziția pregătită cu acest prilej aduce în atenție pagini de corespondență și fotografii din arhiva cercetătorului Gavril Scridon. Sunt fragmente de memorie care apropie figura poetului de omul din spatele operei. Nu doar versurile rămân astfel în prim-plan, ci și urmele concrete ale unei existențe literare.

Un loc aparte îl ocupă lansarea volumului Omagiu lui George Coșbuc cu ocazia desvăluirii bustului la Năsăud , publicat de Editura Galaxia Gutenberg. Directorul editurii, Ioan Pintea, îl prezintă drept „o carte rarisimă”, un document dedicat bustului lui George Coșbuc din Năsăud. Bustul desfigurat din 1926, care este subiectul cărții, se află în casa memorială a poetului din satul care-i poartă numele. Volumul este reeditat în ediție anastatică și păstrează astfel forma unei mărturii editoriale vechi, recuperată pentru cititorul de astăzi.

Cartea are și o încărcătură istorică aparte. Cuvântul înainte semnat de Gavril Scridon urmărește istoria bustului poetului, inclusiv episoadele sale dramatice, în timp ce postfața îi aparține lui Tudor Vianu. Astfel, recuperarea lui Coșbuc nu se limitează la opera poetică. Ea include și felul în care generațiile succesive au încercat să-i păstreze chipul, memoria și locul în cultura română.

Programul este completat de un recital de poezie și de unul muzical, susținut de Mihai-Daniel Cristea la pian, Robert-Cristian Cristea la vioară și Maria-Cristina Marin la flaut.

O copilărie care a devenit literatură

Educația lui Coșbuc a început la Hordou, Telciu și Năsăud. Între 1876 și 1884, a studiat la gimnaziul din Năsăud, unde a intrat în contact cu literatura clasică și cu limba germană. Aici s-a format și traducătorul. În cadrul societății de lectură Virtus Romana Rediviva, tânărul Coșbuc își prezenta deja poeziile și traducerile din greaca veche și latină.

Mai târziu, la Universitatea din Cluj, a urmat cursuri de filosofie și literatură. Parcursul universitar a fost întrerupt, însă întâlnirea cu marea cultură europeană nu avea să se încheie. Chemarea decisivă avea să vină de la Ioan Slavici. În 1887, Coșbuc ajunge la Sibiu și începe colaborarea cu revista Tribuna. Acolo își afirmă definitiv vocea literară.

Poetul țărănimii și ceea ce se ascunde în spatele etichetei

Coșbuc a devenit „poetul țărănimii”, formulă consacrată de critica literară, începând cu C. Dobrogeanu-Gherea, una care amenință să se golească de conținut prin reiterare. Eticheta este justificată doar parțial de universul său poetic, dar nu îl epuizează nici pe departe.

În Nunta Zamfirei, Iarna pe uliță, La oglindă, Mama sau Noi vrem pământ!, satul nu apare ca decor exotic. El este o lume întreagă, cu bucurii, instincte, nedreptăți, muncă, sărbătoare și moarte. Coșbuc a înțeles satul din interiorul limbii sale. A ascultat ritmul vorbirii, a observat gesturile și a transformat obiceiurile în scenă poetică. Dar ceea ce pare firesc este, în realitate, rezultatul unei extraordinare discipline artistice.

Dar ele este și maestrul prozodiei perfecte. Coșbuc este unul dintre marii virtuozi ai versului românesc. Muzicalitatea poeziei sale nu este întâmplătoare. Ritmul, rima, alternanța accentelor și construcția strofelor sunt controlate cu precizie. În spatele spontaneității se află o tehnică severă.

Academia Română îl prezintă, de altfel, nu numai ca pe un mare poet al universului rustic, ci și ca pe un traducător de prim rang. Odiseea, Eneida, Georgicele, Sakuntala și mai ales Divina Comedie arată amploarea culturii sale.

Pentru traducerea Eneidei, Coșbuc a primit premiul Năsturel al Academiei Române. Pentru Divina Comedie a lucrat ani întregi, revenind obsesiv asupra versiunii românești și asupra comentariilor sale. În primăvara lui 1918, cu doar câteva săptămâni înainte de moarte, încă lucra la Dante. Aici este una dintre cheile înțelegerii sale. Omul care scria despre ulița satului era, în același timp, un interlocutor al lui Homer, Vergiliu și Dante.

Tragedia lui Alexandru

În august 1915, viața lui Coșbuc s-a rupt. Unicul său fiu, Alexandru, în vârstă de 19 ani, a murit în urma unui accident de automobil în zona Bălești, în apropiere de Târgu Jiu. Mașina în care se afla s-a răsturnat după ruperea barei de direcție. Alexandru a fost transportat spre spital, dar a murit în aceeași zi.

Este greu să nu vezi aici una dintre cele mai crude ironii ale destinului literar românesc. Coșbuc, poetul numit al țărănimii, cel care a făcut din sat unul dintre marile spații ale poeziei românești, și-a pierdut copilul pe un drum de țară, într-o epocă în care automobilul abia începea să schimbe lumea.

După moartea lui Alexandru, Coșbuc s-a retras tot mai mult. A continuat să lucreze, mai ales la Dante, dar forța sa vitală pare să se fi retras odată cu fiul său.

George Coşbuc nu a mai putut să scrie poezie. A pus în câteva versuri ceva din durerea pierderii unicului fiu.

„Ah, cumva să nu mi-o spuie/Vreun duşman cumplit/Că băiatul meu azi nu e/Şi că a murit,/Că-n schimbarea bruscă-a minţii/Eu l-aş omorî cu dinţii/Ca pe-un câne care muşcă/Pe furiş …”

De la Academie la memorie

În 1916, poetul era ales membru titular al Academiei Române. Era o recunoaștere târzie a unei opere deja consacrate. Nu mai avea însă mult de trăit. La 9 mai 1918, George Coșbuc murea la București, la 51 de ani, fără să apuce să trăiască Unirea de la 1 Decembrie. A fost înmormântat în Cimitirul Bellu, alături de fiul său.

Acum, când se împlinesc 160 de ani de la nașterea lui, Coșbuc poate fi citit din nou fără prejudecata unei literaturi simple. El a făcut ceva mult mai dificil. A luat lumea satului și i-a dat rigoarea artei. A luat ritmul limbii române și l-a transformat în muzică. A privit spre țărănime fără să rămână închis în ea, și, dintr-un sat transilvănean, a întins punți către Homer, Vergiliu și Dante. Să înțelegi lumea satului și antichitatea, pe badea Vasâlie din Telci și pe Dante, aceasta este adevărata lui universalitate.

Sunt câteva forme organizate de a-l sărbători pe Coșbuc. Au făcut-o cei de laServiciul Județean al Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud. O fac și cei de la Biblioteca Județeană „George Coșbuc” prin document, dar și prin emoție, prin cercetare, dar și prin sunet. Dar cea mai caldă și adevărată este lectura din opera poetului și traducătorului. Astfel, la 160 de ani de la naștere, poetul nu este doar omagiat. Este readus în prezent, acolo unde literatura adevărată își găsește mereu locul, între memorie și lectură, între patrimoniu și sensibilitatea unei noi generații.

„Gesticulația, dicțiunea, atât de particularul lirism obiectiv: toate acestea se împletesc într-o poezie care, în plus, începe să capete patina unei referențialități îndepărtate, din punct de vedere antropologic, și, în consecință, cumva exotice”, argumentează Răzvan Voncu în România Literară într-o pledoarie sui generis de citire și recitire a poetului.

Coșbuc nu este mare pentru că a cântat o lume. Este mare pentru că a făcut ca acea lume să poată fi auzită, prin vers, dincolo de timpul ei.