Gara de Nord, porumbeii, pensionarele fast food și toaletele publice ale afganului Said

Gara de Nord nu este numai o gară. N-a fost niciodată și nu cred că va fi vreodată. Adolescent fiind, de multe ori am venit aici în puterea nopții, uneori fie și numai ca să privesc călătorii. Unul moțăia lipit de un gard, cu carpațiul căzut pe piept, pe linia 2 și tot acolo, altul mergea din om în om ca să schimbe niște bancnote în ceva monede de trei lei, bucăți de metal fără de care nu puteai să telefonezi interurban. 

O atmosferă aparte

La această bombă, când eram prin armată, în permisii, când stingerea pe țară era la ora 22, cu un ban bun bine ochit mai primeai o baterie (un vin și-o apă) într-un colț mai retras, pentru că „domnii așteaptă garnitura de 1”. Alteori luam medicamente de la farmacia Gării care era deschisă non stop, lucru ce mai găseai de abia undeva pe lângă Cinema Patria, înainte de unde stă azi, trufaș, Cărtureștiul colț cu Verona. Locul este rebotezat „Târgul cărții” și este un anticariat de rit nou. Ce luam de la farma? Piramidon deseori și Scobutil pentru bunica, astăzi pilule duse acolo unde se duc medicamentele când se duc.

Tot în gară te puteai tunde, puteai sta la coadă la un cabinet medical destul de original, și să faci mișto de portarii cheferiști care voiau un leu pe intrare indiferent de anotimp. Din aceeași gară am plecat să servesc patria condus de iubită și de o grămadă de prieteni din care azi mă mai cunosc prea puțini. În gară se mânca și pe ziarul Scînteia și pe Romînia Liberă, fără să se facă ură de rasă. Mai rar pe Săptămîna sau pe Sportul.

Spre parcul gării mai treceau în abur fin de lichioruri aromate și zânele dimineții. Unele căutau un taxi proaspăt ieșite de la clubul de noapte al „Nord Hotel”, locantă unde bătea fizic, și la tobe și la bețivi, smardoiul țigan Dede. Bun boxer, și el, azi, trecut în lumea drepților. Pe atunci smardoii erau ciumegi. Sau ciumeți, există și azi o dispută în acest sens. Și multe aș mai scrie, dar acum e vorba de Gara de Nord vizitată azi. 

Am bântuit prin mațele fiarei precum Iona în măruntaiele presupusei biblice balene.

Porumbeii: aviația încă dă senzația

La porțile Gării azi nu mai stau bărbați în uniforme de cheferiști cu gentuțele lor trase-n bandulieră și chipiuri care le făcea capul ridicol de mare. Azi ele, porțile, stau, vechi și parcă inutile, răscrăcănate indecent. Intră și iese cine vrea. Dacă are de ce. Dar de ce ai intra azi în Gara de Nord? Păi ai intra daca ai voi să mergi la Mc Do, la KFC, Starbucks sau la vreo cafenea proaspăt mutată indoor, d-aia cu zaț de doi lei pe care dai 20 că are păhărelul un mesaj numai pentru tine, consumatorul modern care știe că așa se bea și în New York. Și se poartă golaș la glezne…

Am scris indoor, dar m-am pripit. În Gara de Nord plouă. Pe ici pe colo, și numai dacă plouă și afară. Altfel, e uscat pe jos. 

Odată intrat, te ia de urechi un glugluglu delicat. Sunt hulubii, altădată comparați cu sânii domnițelor, albi și temători, încorsetați în fine și complicate dantelării.

Eu, însă, când văd porumbei parcă văd niște mini Tyrannosaurus Rex gata să se sfâșie sângeros între ei. Și nu sunt departe de adevăr. Porumbeii sunt răi. Sunt stricători. Și posedă arme murdare precum bomba lansată din cloacă. 

Am stat trei ore în Gară și am fost binecuvântat de tot atâte ori de piloții aerieni ai clădirii istorice. Două au fost medii, dar cu una s-a întrecut cineva pe sine. Iar locul țintit a fost ales demonic, sunt sigur. Este vorba de ceafa omului, mai jos un pic, cât să intre după cămașă. Ce senzație, mon cher. Găinaț premium.

Dar ce le poți face? Eu le-am urat ciulama veșnică, dar m-au glugluglu mai departe cu o aroganță de bucureșteni permanent rezidenți.

Oborul din mijlocul Gării

Sunt niște tarabe în Gară. Ele gem de marfă, indiferent de sezon. Căciuli, fulare, mănuși, tricouri, rucsacuri TingTang, plase de cumpărături revopsite în plase de cărat cărți. Cărat cu atitudine intelectuală. Pe unele scrie Pretty Woman și nu sunt convins că eventualele cumpărătoare știu că la mijloc e vorba despre o prostituată. Mai timid, pe alocuri, au apărut mărțișoarele, inelele de inox, umbrelele și batistele asortate cu portofelele din piele de hidrocarburi rafinate. Totul miroase ca în Dragonul Roșu, e marfă de calitate care face vâlvă pe Temu. Am văzut și sweet shirt-uri Vuitton și Balenciaga scumpe, peste 150 de lei piesa. Bănuiesc că sunt de unică folosință.

Plouă, e frig și umed în Gară, dar e mai bine ca afară, în nămeți. Și ai și posibilitatea să prostești pe cineva și să mergi acasă cu bani de-un kil de tocată și un PET la doijumate pentru șeful casei.

O bișnițărie oficială, IMM-uri de tejghea, ca în orice mare gară „evropenească”. Era să cumpăr și eu o pereche de șireturi, noroc că mi-a zis doamna antreprenor că sunt jeleuri.

Statuile viitorului nostru capitalist

Sunt un fel de edificii ale victorie asupra comunismului. Una, roșie, mare și gonflabilă e mai aproape de intrarea/ieșirea dinspre Dinicu Golescu, semn că la noi au descălecat, totuși, americanii. O uriașă sticlă de Coca Cola.

La polul opus, dinspre Calea Griviței, apare o mână uriașă și cam gri-bolnăvicios. Nu, ea nu este mâna din Familia Addams, ci simbolizează mâna unui om însetat, posibil bețiv, dar foarte probabil consumator. Mâna strânge între degetele ei puternice, de bărbat – bărbat, o sticlă de Neumarkt. Spre deosebire de butelca de Coke, pe care pare că mai pune cineva un furtun uneori, ambalajul de bere marca Heineken pare adus acolo ca să moară lent, printre călătorii indiferenți. Ceva urât rău. Un cadavru de reclamă.

Bref, reclama la bere este fix la 15 metri de un cearșaf uriaș care împachetează locul unde odinioară funcționa Springtime-ul lui Muhammad Murad. În dreapta cearșafului – un exchange, apoi un Fornetti și vine Mecul. Care prosperă, cum am mai scris mai sus, pe locul Restaurantului Gării. 

Pensionarele fast food

Apropo de McDonalds. Dacă te nimerești pe la vremea prânzului pe aici, adică pe la ghișeul de take-away, unde se află și patru mese, poți constata prezența a două-trei doamne în etate. Trecute de 70, cu haine care au văzut și ani mai buni, dar curate, acestea nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, ci numai în pachetul lor: hamburger și cartofi prăjiți. Apoi, strâng resturile și, înainte de a le arunca la coș, își îndreaptă puțin ținuta. Uneori mai vin și domni în etate…

Am urmărit-o pe una dintre aceste doamne cu mare insistență. Slăbuță, fragilă chiar, a terminat masa, apoi a scos din geantă o sticlă de plastic Borsec reutilizată la greu, apoi trei pastile din recipiente diferite. A luat tratamentul cu apa adusă cu ea de la chiuvetă. Eram la mai puțin de un metru unul de celălalt. Privirile noastre nu s-au intersectat niciodată. Dânsa venise să-și ia prânzul, nimic mai mult. Bani cheltuiți? Circa 15 lei. Deci nu vine zilnic, ci probabil numai câteva zile după primirea pensiei drămuite de niște politicieni fără mame…

Șeful la veceuri

În conformitate cu moda zilei, Gara e plină de cafenele. Cele mai multe sunt noi și foarte noi. Altele sunt vechi. O locantă care pare aici deodată cu apariția Gării este la intrarea caselor de bilete clasa I-a. Se numește Pamir Cafe. Aici găsești cea mai ieftină bere din zonă, locul e curățel, servirea merge, am văzut și mai nașpa. 

Mai beau aici câte un „coneac” și pensionari din blocurile de pe Dinicu Golescu sau de pe Strada Gării. Patronul locului se numește Said și este fie iranian, fie afgan, depinde pe cine întrebi.

Said pare să fi făcut parte din primul val de antreprenori desantați în România de după 89, de ăia de ne-au civilizat cu gumă Turbo și Bonibon. Omul are afacerile în sânge, mai acum niște mulți ani, era patronul hamalilor care cărau bagajele călătorilor cu niște cărucioare gen Kaufland contra a 2,5 lei buc bagaj, fie că era mic sau mare.

Antreprenorul nu mai are hamali, dar de ani de zile administrează WC-urile din Gara de Nord. Și acum chiar are o poziție liberă: femeie de servici, conform afișului. Deci, nu femeie de serviciu, ci de servici, că așa s-o zice în farsi.

Nu zic, budele sunt întreținute mult mai bine ca în anii roșii. Doar taxa mi se pare cam mare: 2,5 lei. Fie treaba mare, fie treaba mică. 

Decât să plătești doi pipi, mai bine iei un Ciuc de la Profi.