Fire de identitate și noduri politice. De ce ia românească nu e costum de campanie

Totuși, conform materialului respectiv, ia s-a transformat, în țara de origine, „dintr-o operă de artă într-un simbol politic”. Jurnaliștii francezi notează că, spre deosebire de vyshyvanka ucraineană care unește națiunea, ia românească a devenit asociată cu „extrema dreaptă”. 

„În România, ea a fost transmisă din generație în generație, păstrată cu grijă, împăturită într-un colț al dulapului”, scrie Le Monde. În 2022, UNESCO a înscris „arta cămășii tradiționale cu broderie pe umăr” pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Totuși, „purtarea ei cu mândrie a devenit problematică pentru unii români”, se mai notează în articol.

„Nu este deloc tradițional ceea ce poartă politicienii”

Paulina Popoiu, directoarea Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, pornește de la ideea că „da, costumul a fost folosit ca propagandă, însă nu e nimic nou. Să ne gândim numai la legionari, de exemplu. Atunci era foarte clar folosit pentru propagarea unui naționalism exacerbat”, a declarat ea în cadrul unui interviu pentru News Edge. 

Totuși, ea refuză însă să accepte teza unei „confiscări totale”. După părerea sa, „se exagerează când se afirmă că ia de astăzi este folosită ca «armă» sau exclusiv pentru ideologie”. 

„Dacă ne referim la faptul că politicienii poartă costumul tradițional, atunci ar trebui să scoatem din frază cuvântul «tradițional», pentru că nu este deloc tradițional ceea ce poartă ei. Este, mai degrabă, un amalgam de simboluri și elemente vestimentare care nu au legătură cu costumul autentic”, a mai punctat directoarea muzeului. 

Dr. Georgiana Onoiu, Director interimar al Direcţiei Muzeologie, Cercetare-Dezvoltare, Colecții Patrimoniu Cultural Mobil din cadrul aceleiași instituții, vine și cu o precizie tehnică dură și spune că „niciodată, în sat, o femeie nu ar fi ieșit doar în cămașă. Trebuia să poarte catrință, trebuia să aibă toate piesele costumului. Costumul tradițional este un ansamblu, nu un element izolat”. 

Cum se trage linia fină dintre propagandă și respect autentic

Paulina Popoiu vorbește și despre utilizările istorice, dar spune că foarte important este contextul. „În perioada lui Nicolae Ceaușescu, nu aș merge foarte departe cu ideea că ia și costumul tradițional au fost un element central de propagandă”, punctează specialista. 

Ea nu neagă că au existat asemenea utilizări, dar nu au fost dominante. „Costumul tradițional era asociat cu satul, cu țăranul, iar regimul comunist punea accent pe transformarea țăranului în muncitor urban”, este exemplul oferit de ea.

Georgiana Onoiu definește, la rândul său, această diferențiere dintre propagandă politică și respectarea tradiției și spune că „este o linie foarte fină și că ea este înțeleasă diferit de fiecare persoană, fie că este purtător al costumului, fie că îl folosește pentru a construi o anumită imagine publică. Nu aș putea spune că este exclusiv bine sau rău. Depinde de mesaj și de context”.

Ea oferă și un exemplu pozitiv. Spune cum ia poate deveni un însemn național, așa cum o făcea Regina Maria a României. „Ea introducea costumul național în contexte oficiale, la serate și recepții, alături de doamnele de la curte, și o făcea cu pricepere, cu eleganță și cu o strategie de promovare adecvată”, a adăugat specialista.  

Însă, explică Georgiana Onoiu, este „cu totul altceva să folosești costumul în contexte care vor să te prezinte drept patriot, dar fără să respecți ceea ce însemna el în mod autentic. În acel moment, costumul riscă să devină doar o piesă vestimentară lipsită de valoare simbolică”.

Paulina Popoiu este de părere că atunci când este exacerbat discursul despre identitate, apare și ideea: „Sunt român pentru că port acest costum”. „Dar ești român dacă simți românește, indiferent cum te îmbraci. Nu elementele exterioare demonstrează atașamentul față de țară”, subliniază directoarea de muzeu.  

Sensul profund al iei se reflectă în creativitatea femeii de la sat

Ia este un element rafinat. A avut o semnificație aparte pentru femeia din sat. Fetele, de la 14 ani, începeau să-și coasă ia pentru nuntă, pentru marile sărbători. Simbolurile de pe cămășile tradiționale aveau o încărcătură spirituală care s-a pierdut în timp. 

„Astăzi, în lumea urbană, sensurile acestea aproape că nu mai sunt cunoscute, dar odinioară ele indicau foarte clar de unde vine fata care poartă o anumită culoare sau anumite motive decorative. Știai din ce sat vine după ia purtată”, explică Paulina Popoiu.

Directoarea muzeului este de acord că „ia este supusă modei”. Ea menționează că, „atunci când era purtată de toate femeile din sat, era un element vestimentar viu, care evolua. Ia rămâne o dovadă a creativității femeii de la sat”. 

Georgiana Onoiu subliniază aceeași încărcătură spirituală a iei și oferă exemplul vestimentației de nuntă. „De multe ori, costumul de mire și de mireasă devenea și cel purtat pe ultimul drum. Exista credința că, dincolo, soții se vor reîntâlni și se vor recunoaște inclusiv prin costumele purtate. Vorbim despre o încărcătură simbolică și spirituală profundă, care nu poate fi redusă la un simplu gest de imagine”, a punctat ea. 

Detalii pe care politicienii le ignoră

Paulina Popoiu spune că, dacă vrem să vedem ce înseamnă cu adevărat costum tradițional, colecțiile muzeelor sunt cea mai sigură variantă. La „Dimitrie Gusti” se găsesc peste 510.000 piese de port popular, aduse din sate, de la oameni care le-au transmis din generație în generație.

„Foarte rar am văzut doamne din politică purtând ii autentice, din zona în care s-au născut sau pe care o reprezintă”, a adăugat directoarea. Georgiana Onoiu, la rândul său, observă același lucru. „Nu cred că politicienii își pun foarte mult problema asocierii corecte între piesă și context. De multe ori pare mai degrabă un mimetism, un trend politic, cultural sau de modă”, a adăugat directoarea muzeului. 

Paulina Popoiu punctează apoi că pentru unii români, ia este un element de prestigiu, pe care îl îmbracă pentru a-și afirma identitatea. Pentru alții, este pur și simplu o piesă frumoasă, ușor de purtat, agreabilă. 

„Majoritatea celor care vin la muzeu îmbrăcați în ie sau care își cumpără o ie de la magazinul nostru spun: «Vreau să port ie pentru că sunt din România». Mai ales cei din diaspora simt această nevoie de afirmare”, observă specialista.  

Meșteșugul a ajuns o reinterpretare superficială

Despre meșteșug, despre arta de a țese o ie, directoarea muzeului spune că, la nivelul satului, încă se mai cos astfel de piese speciale de către femeile în vârstă. Mai sunt și tinere care au început să învețe cum se coase și cum se croiește o ie, adaugă ea. 

„Meșteșugul nu a dispărut, dar este nevoie de investiție și de sprijin pentru ca el să rămână cu adevărat un meșteșug tradițional, nu doar o activitate decorativă”, a punctat Paulina Popoiu.

Georgiana Onoiu este de părere că, odată cu includerea cămășii cu altiță în patrimoniul mondial UNESCO, nu s-a înțeles pe deplin ce presupune această recunoaștere. „Contează foarte mult cum o promovăm și ce informații transmitem despre istoria acestei piese”, subliniază ea. 

Soluția muzeelor este dialogul 

Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” împlinește în luna mai 90 de ani, iar Paulina Popoiu spune că le-a propus colegilor ca, în cadrul sesiunii naționale de etnologie, să organizeze o dezbatere exact pe această temă și să invite nu doar etnologi, ci și critici și alți specialiști din domenii conexe.

„Trebuie să așezăm cămașa cu altiță la locul ei firesc, în lada de zestre a femeii de la sat, în contextul ei cultural autentic. Sigur, este bine că am scos-o din lada de zestre și am readus-o în atenția publicului, dar trebuie să o facem ca pe un element de cultură tradițională, nu ca pe un instrument de propagandă”, a declarat Paulina Popoiu.

Georgiana Onoiu, la rândul său, crede că doar prin dialog și printr-o raportare onestă la surse se poate păstra echilibrul între continuitate și adaptare. „În fond, este vorba despre respect față de tradiție, față de comunitățile care au creat aceste piese și față de semnificația lor profundă”, a adăugat specialista. 

Ia rămâne un vis țesut

Paulina Popoiu spune că femeia din sat rămâne cea care „și-a țesut visele în aceste cămăși”. Eu ele s-a căsătorit, le-a purtat la sărbători și, uneori, a fost înmormântată cu ele. „Nu trebuie să «dezbrăcăm», dacă pot spune așa, ia sau cămașa cu altiță de încărcătura ei spirituală. Aici trebuie să fim foarte atenți”, atrage ea atenția.

Ia rămâne mai mult decât o piesă vestimentară purtată la serbări, în campanii sau pe rețelele sociale. Recunoscută oficial de UNESCO drept parte a patrimoniului cultural imaterial, ea nu poate fi redusă nici la un accesoriu politic, nici la o simplă tendință estetică. Ia rămâne o formă tăcută, dar profundă, de identitate.