Filosofia curelelor de piele din Obor în plin capitalism. Gavrilă Creța și timpul care se îndoaie, dar nu se rupe

Gavrilă Creța vinde curele din piele de 20 de ani la Obor. „Chiar aici, în punctul acesta, sunt de nouă ani. Dar în piață sunt de douăzeci”, povestește el. La început spune că nu avea cabină. Umblase cu curelele „pe-un umăr”, apoi se folosea de un cărucior. „Aveam o căruță pe care o așezasem într-un colț”, spune antreprenorul. 

Gavrilă Creța și curelele sale de la Obor

După câțiva ani de muncă în acest stil, el a ajuns apoi să-și permită un spațiu fix. „Începuse să mă cunoască lumea, să mă caute prin hală. Am pus ban pe ban și apoi m-am instalat aici”, povestește Gavrilă Creța vesel. 

Cabina lui e cât un dulap mai generos. Curelele atârnă pe după vitrină și pe deasupra vitrinei. Sunt suprapuse pe lungime, în culori de la maro, ca de ciocolată, până la nuanțe închise de negru abanos. Unele simple, de zi cu zi, altele ștanțate cu modele. 

Pe tejghea stau catarame grele, bucăți de piele, câteva zgărzi pentru câini. Nu e loc de televizor. „Aici, unde stau, n-am televizor”, spune Gabriel Creța. Dar nici nu pare să aibă nevoie. Dialogul cu clienții e suficient divertisment.

Când au venit chinezii peste meșteșugari 

Domnul Creța nu locuiește în București. Vine câteva zile pe săptămână, de obicei spre sfârșit, și stă la o gazdă în Capitală. Aici vinde dintre produsele sale, mai repară câte o curea, schimbă o cataramă, apoi se întoarce acasă, în Bistrița, la familie. Acolo are și atelierul unde produce. Lucrează pielea, taie, lipește, vopsește canturile. „Am mașină de tăiat, mașină de făcut găuri, de vopsit canturi”.

Viața lui se împarte între drum și atelier. Câteva zile în București, câteva zile acasă, la lucru. Soția îl ajută la cusut. „Copiii au plecat, are fiecare viața sa, nu am ținut pe niciunul să vină să facă curele ca mine. I-am lăsat să aleagă ce-i mai bine pentru ei”, dezvoltă el. 

Dar nu a ajuns ușor în acest punct. Investițiile pe care le-a făcut pentru atelier nu au venit dintr-un credit, ci din drumuri și din muncă. A început în tăbăcărie, domeniu în care a lucrat până după Revoluție. „După ’93 au intrat chinezii și toate s-au schimbat atunci”. Venise capitalismul, se schimbaseră regulile, iar el a trebuit să se adapteze. 

Nu e așa ușor să faci un ham pentru cai

A făcut doi ani hamuri, dar era prea mult de muncă și prea puțini oameni cu care să lucreze. „Nu aveam cu cine lucra. Nu e așa ușor să faci un ham de cal, e mult de muncă și câteodată nu le puteam face singur”, povestește el. Așa că a trecut la curele. Mai simple, mai ușor de produs în atelierul propriu.

O perioadă a plecat în Spania, a încercat și acest drum. „Am făcut niște bani acolo, și apoi i-am investit aici. Mergeam câte șase luni, mă întorceam, iar plecam. Am strâns suficient cât să-mi iau utilaje și tot ce-mi trebuie. Nu ne-am îmbogățit, dar am supraviețuit. Am căutat să am calitate și după să mă caute lumea”. 

Curelele de piele se ung cu cremă de mâini

În timp ce vorbim, un client vine cu o centură militară veche, de pe vremea când era în armată și a primit-o odată cu echipamentul. Vrea să-i schimbe catarama și știe că bistrițeanul din Obor are mâini de aur. 

Gavrilă Creța ia cureaua în mână, o îndoaie ușor, o examinează. „Eu cataramă îi pun, dar trebuie și ea îngrijită”, spune el. Explică cum pielea îmbătrânește, își pierde grăsimea în timp, cum transpirația intră în fibră, se adună, întărește materialul și îl face să crape. „Nu mai are elasticitatea aia de la început”.

Îi recomandă o cremă simplă, cea de mâini este numai bună, nimic pretențios. „Nu pe spate să dați, pe față. Dacă dați pe spate dați degeaba”, adaugă el. Detaliile contează. Pielea este un material poros care absoarbe umezeala și sarea din transpirație. În timp, sarea se acumulează în interiorul fibrelor, le rigidizează și face cureaua să crape.

Sustenabilitate, armată, Obor

Pentru Gavrilă Creța, pielea este un material viu care trebuie hrănit. În cabina sa, o curea nu e doar un accesoriu care ține pantalonii, ci un obiect cu viață proprie.

Schimbarea cataramei, de unde a pornit totul, durează apoi între 15-20 de minute. Până atunci, clientul pleacă puțin la o plimbare prin piață, la o cumpărătură, până i se repară centura pe care o are din armată. Învățăm de aici și o lecție modernă de sustenabilitate. Să nu aruncăm o curea de calitate doar pentru că s-a rupt catarama sau s-a întărit pielea. 

O cataramă poate fi oricând înlocuită. De asemenea, o curea veche, dar de calitate poate fi recondiționată prin curățare și hidratare repetată până când fibrele își recapătă mobilitatea. „Pielea e veche, nu mai are grăsimea în ea. Când se îndoaie, ea plesnește. Dacă îi dai cu un pic de ulei sau cu puțină cremă, devine iar elastică”, explică cu pasiune Gavrilă Creța.

Lupul dacic se vinde bine la Sinaia

Pe perete sunt și curele în diverse modele, unele mai solide pentru spate, folosite de cei care ridică greutăți. Are și zgărzi colorate pentru câini, dar și genți de dimensiuni mici în care ar încăpea un telefon, un portofel un set de chei și poate încă câteva hârtii. Dar Gavrilă Creța vorbește puțin despre modelele de curele lupul dacic. „Nu știu de ce, dar dintre acestea aduc la București doar una sau două de expoziție. Cele cu lupul dacic se vând mai bine când ajung cu curelele la Sinaia”, spune el. În București, lumea caută altceva. 

Într-o piață în care marfa vine de peste tot, iar comerțul e tot mai standardizat, standul lui funcționează după un model concret. Gavrilă Creța produce local, vinde direct, repară ce a făcut atât el, cât și alții. Nu există intermediar, nici ambalaj strălucitor. Doar materialul și mâna care îl lucrează.

„Cât o mai ducem”, spune el cu jumătate de zâmbet și cu un ridicat din umeri. E conștient că meseria nu mai atrage tineri și că școlile profesionale nu mai pregătesc astfel de meșteșugari. Dar, deocamdată, cabina de un metru pe un metru rămâne deschisă. Gavrilă Creța desface, potrivește, măsoară. Nu vorbește despre brand, nici despre strategie. Vorbește despre elasticitate, despre fibră, despre rezistență. 

La plecare, cabina lui rămâne la fel de mică, într-un colț de Hală, între curele grele și catarame lucioase. Gavrilă Creța ține pielea în viață și, odată cu ea, un meșteșug care nu promite îmbogățire, dar oferă ceva mai rar, continuitatea. Nu caută gloria, ci mulțumirea clientului care se întoarce după zece ani spunându-i că cureaua cumpărată de la el încă mai ține.