Exclusiv. Ce au găsit arheologii pe șantierul de la Unirii? Strada dispărută, casele de târgoveți și obiectele vechi conturează mai bine istoria orașului

Sub straturile de beton și asfalt s-au conturat urmele unei străzi vechi de ale Bucureștiului. Arheologii au dat peste fundațiile unor case de târgoveți, o canalizare rudimentară din secolul al XIX-lea. S-au descoperit ateliere, obiecte de uz casnic și ceramică fină importată din Anglia.

Strada Căldărarilor, menționată în documente istorice și figurată pe planurile vechi ale orașului, a fost redescoperită. Iar odată cu ea, o bucată din țesutul urban pe care l-a avut Capitala înainte de marile sistematizări, demolări și transformări din ultimele două secole.

O stradă care nu mai exista, dar nu dispăruse

Arheologii de la Muzeul Municipiului București au confirmat ceea ce istoricii știau din hărți. Odată cu începerea lucrărilor, specialiștii au venit cu concluzia că prin zona respectivă trecea strada Căldărarilor. Traseul ei apărea pe planul Borroczyn din anii 1846–1852. Însă o planșă esențială, cea numerotată 50, care reda zona centrală lipsește din ambele exemplare originale păstrate, atât din cea la o scară mai mică, cât și din cea la o scară mai mare.

„Ne ajută să completăm cum arăta țesutul urban în zona centrală a Bucureștiului, ceva mai fidel. Adică noi acum reconstituim bucăți din această planșă 50”, explică Theodor Ignat, șeful Secției Arheologie Preventivă din cadrul Muzeului Municipiului București, în cadrul unui interviu pentru News Edge.

Descoperirile confirmă că strada avea inițial aproximativ șase metri lățime. Ea a fost apoi lărgită la opt metri, un metru pe fiecare parte, în urma regulilor de aliniere impuse după 1830. Pe mijlocul ei a fost identificată o canalizare adâncă de până la 1,70 metri, cu tălpici de lemn și structură de cărămidă, menită să preia apele pluviale și, cel mai probabil, și pe cele menajere.

Dincolo de aceste detalii tehnice, miza este una mai mare, anume redescoperirea unei bucăți din orașul negustoresc de lângă Curtea Veche.

Arheologia e o muncă foarte grea

Arheologia nu înseamnă doar săpături, ci și presiunea timpului. În cazul unui proiect major de infrastructură, cum este cel de la Unirii, echipele trebuie să lucreze în ritmul impus de șantier. „Timpul este întotdeauna un factor important când e vorba despre proiecte de genul acesta. Pentru că proiectele în sine au termene limită, iar arheologia trebuie să respecte termenele limită ale proiectului”, explică Theodor Ignat. 

El atrage atenția că întârzierile puse pe seama arheologilor apar, de cele mai multe ori, pentru că componenta de patrimoniu nu este integrată încă din faza de proiectare. „Nu e arheologia cea care întârzie proiectele. Dacă din faza de proiectare nu iei în calcul arheologia și nu îți iei toate măsurile, evident că vei proiecta fără timpul alocat unei cercetări arheologice”, explică Ignat.

Rolul arheologiei preventive este, astfel, unul clar definit. Este metoda ce ajută la recuperarea informației înainte ca terenul să fie eliberat pentru construcție. 

Ce ne spun obiectele descoperite despre viața de atunci

În foste toalete și fose septice au fost găsite fragmente de ceramică, faianță fină de import, porțelanuri, recipiente din sticlă și obiecte metalice. „ Proporția cea mai mare este a ceramicii comune, produsă local. Dar avem și faianță de foarte bună calitate, produsă în Anglia, cu precădere”, spune Theodor Ignat.

Vasele, chiar dacă au aproape două secole în spate, au ștampile de producător. Iar cataloagele istorice permit datarea lor cu o precizie exactă. Au fost descoperite inclusiv piese produse la Batiz, în actualul județ Hunedoara, dar și ceramică cu motive orientale, semn că Bucureștiul era conectat la rețele comerciale mai ample. 

De altfel, în lotul de descoperiri se află și o monedă din 1867, de 2 bani. Piesa a fost emisă în timpul domniei lui Carol I și este un reper cronologic clar. Toate acestea conturează profilul unei zone destul de prospere. „Marfa pe care o găsim arată că oamenii de locuiau aici aveau ceva bani. Trăiau într-o zonă bună a Bucureștiului, lângă Curtea Veche”, spune arheologul.

Românii mai trăiau și în case strâmbe

Casele, însă, spun și ele o poveste. Zidurile nu sunt perfect perpendiculare, semn că nu au fost construite de arhitecți formați, ci de meșteri locali. Cel mai probabil, aveau parter din cărămidă și etaj din lemn, o structură comună înainte de marele incendiu din 1847. Evenimentul a dus la o schimbare importantă a regulilor de construcție în centrul orașului.

„Ne dăm din ce în ce mai bine seama că orașul a fost unul dinamic cu mult timp în urmă. E normal să arate așa”, mai spune arheologul. Fiecare strat descoperit devine o filă din istoria Bucureștiului. Se află informații valoroase despre modul în care oamenii trăiau, lucrau și își organizau comunitatea în secolul XIX.

De ce e important pentru oraș?

Din perspectiva patrimoniului, miza depășește inventarierea unor fundații. „Faptul că vedem urme din țesutul istoric, străzi, urme de fundații de clădiri din secolul 18–19, ne atestă de fapt cât de largă era Curtea Veche și toate clădirile adiacente. Vedem elemente care ne arată cum era structurat orașul atunci”, afirmă Ana Rubeli, fondatoarea Asociației Culturale „Aici a stat”.

Arhitecta Alexandra Stoica subliniază că astfel de descoperiri pot contribui la calitatea vieții urbane. „Ne place să ne plimbăm în zonele istorice, ne place să vedem străzile importante cu o componentă istorică semnificativă. Sunt atractive pentru locuitori, pentru turiști pentru că sunt redate la o scară umană, sunt din materiale naturale, cărămizile, tencuielile sunt cele de atunci. Toate acestea însumate ajută la o ambianță plăcută a zonei și ajută la calitatea vieții unui oraș”, explică ea.

Patrimoniul nu este doar despre trecut, ci și despre bunăstarea prezentului. Zonele istorice bine puse în valoare devin destinații urbane, spații de promenadă, locuri în care comunitatea își regăsește identitatea.

Din acest motiv, patrimoniul nu trebuie privit doar ca un depozit de obiecte vechi sau fundații. El este și un instrument prin care comunitatea poate să se conecteze cu identitatea sa, să se regăsească în spațiul urban și să transforme zonele istorice în locuri vii. 

„Punerea în valoare a acestor descoperiri poate genera un impact direct asupra calității vieții urbane. Când știi cum era structurat orașul și cum au trăit oamenii înainte, poți să creezi trasee turistice, evenimente culturale sau spații de recreere care respectă memoria locului”, explică Theodor Ignat. 

Ce se poate face cu aceste descoperiri?

Punerea în valoare a vestigiilor poate lua forme diverse. De la conservarea unor porțiuni sub sticlă, cum se întâmplă în fața Palatului Dacia de pe Lipscani, la marcaje în paviment, garduri vii care conturează traseul fostelor ziduri sau panouri interactive cu reconstrucții digitale.

„Există multe variante de a pune în valoare ceea ce am descoperit”, spune Theodor Ignat. Totul depinde de voința și finanțarea autorităților locale. Alexandra Stoica avertizează, însă, că păstrarea ruinelor implică provocări tehnice. „Vorbim aici de probleme de drenaj, întreținere, diferențe de nivel care pot transforma siturile în spații greu accesibile. Nu orice fundație poate deveni atracție turistică fără costuri semnificative”, punctează arhitecta.

O memorie care iese la suprafață

Descoperirile de la Unirii nu rescriu radical istoria Bucureștiului, dar o completează. Ele confirmă trasee, detaliază structuri, adaugă informații despre viața cotidiană, despre consum, despre meșteșuguri și comerț.

Ele arată că orașul de azi este construit pe un palimpsest. Ceea ce înseamnă că fiecare generație a ras, a construit, a aliniat, a sistematizat. Sub planșeul de beton din Piața Unirii a existat o stradă vie, cu ateliere, cu magazine, cu oameni care mâncau din farfurii englezești și foloseau o canalizare surprinzător de modernă pentru vremea ei.

Întrebarea nu este doar ce s-a găsit, ci ce vom face cu această memorie. O vom lăsa din nou sub asfalt sau o vom integra în povestea orașului? Răspunsul, de data aceasta, nu mai aparține arheologilor. Este o decizie colectivă, care implică autorități, comunitate și specialiști în patrimoniu.