Corina Oproae, poeta a cărei inimă simte în mai multe limbi

Se spune că ochii care nu se văd se uită. Se pare că la fel se întâmplă cu autorii pe care nu mai ai ocazia să-i întâlnești. Și nu mai e la fel de la îndemână să afli ce mai crează. Drept este că atunci când un punct se îndepărtează, altul se apropie. Cât de ușor sau cât de greu este să dăruiești slove tipărite unui public și într-o limbă la 3000 de kilometri de locul tău de baștină? Am încercat să aflăm stând de vorbă cu traducătorul, poetul și romancierul Corina Oproae.

Cartea de vizită ideală

N.E: O simplă căutare pe internet aduce în dreptul numelui Corina Oproae sintagma „poet spaniol de origine română”. Este corectă descrierea? Ce ați adăuga sau ați schimba pentru o carte de vizită ideală?

„ Într-un fel, da: trăiesc de aproape trei decenii în Spania, la Barcelona. Scriu și îmi public cărțile în spațiul hispanic. Iar limba spaniolă este limba mea principală de creație.

Dar dacă ar fi să mă gândesc dincolo de etichete, această formulare rămâne parțială. Pentru că nu captează complexitatea modului în care scrisul meu s-a format. Și nici felul în care se generează și circulă.

Identitatea mea de poetă, prozatoare și traducătoare nu este doar o simplă combinație de locuri sau de limbi. Ci rezultatul unei practici vitale a limbilor, al unei vieți literare trăite între tradiții. Sunt româncă prin rădăcini și biografie; limba română mi-a modelat sensibilitatea, ritmul și felul în care percep realitatea.

Trecerea mea la scrisul în spaniolă a fost un proces, nu o simplă alegere. A implicat un timp de tăcere, o negociere intimă între limbi și o reconciliere cu propria voce. În paralel, traducerea poeziei — în special din română sau engleză în spaniolă și catalană — a devenit pentru mine nu doar o tehnică, ci un mod de a gândi și de a fi în lume.

Așadar, dacă ar fi să construiesc o carte de vizită ideală, ar trebui să includ originea română, expresia în poezie, și proză, traducerea în principal în spaniolă dar și în catalană. Iar atunci formularea ar fi puțin cam complicată.”

Primul pas, poezia

N.E.: Când ați descoperit conexiunea cu literatura și limbile străine? Când a devenit evident că aveau să devină un mod de viață?

„Conexiunea mea cu literatura a fost timpurie. Am ajuns la literatură prin intermediul poeziilor pe care mama mi le citea. Și pe care adesea le învățam pe de rost. Erau versuri pe care poate nu le înțelegeam pe deplin. Dar al căror ritm îmi transmitea ceva dincolo de cuvinte.

Am început să citesc foarte devreme. Și citeam absolut tot ce îmi cădea în mâini. Aș putea spune că dintotdeauna am simțit o chemare față de ceea ce înseamnă scrisul și literatura. În copilărie aveam două dorințe: una era să fiu patinatoare artistică, cealaltă să devin scriitoare, mai exact poetă. Condițiile fizice pentru a putea fi patinatoare nu le aveam. În timp ce scrisul a fost întotdeauna modul meu cel mai natural de a mă exprima. Talentul pentru literatură părea să fie prezent, iar cu efort și perseverență simțeam că aș putea să-l dezvolt.”

„Literatura și traducerea reprezintă un mod de a fi”

„În paralel, am început să învăț limbi străine. Franceza a fost prima și am stăpânit-o cu ușurință. Apoi a urmat engleza, cu aceeași naturalețe. În timpul liceului, când aveam 17 ani, a căzut comunismul. Și deși planul inițial era să devin ingineră, schimbarea politică mi-a oferit o direcție nouă, mai în acord cu preferințele și abilitățile mele. Am decis să studiez limbi străine. Și am făcut o schimbare radicală, alegând filologia engleză și spaniolă.

În timpul universității, am avut norocul să întâlnesc profesori excepționali. Ca de exemplu pe Marian Papahagi, cu care am făcut cursuri de portugheză. Unde traduceam poezie, de exemplu pe Pessoa. La un moment dat, domnul Papahagi mi-a spus: „Tu ești poetă, și traduci ca o poetă.” Acele cuvinte au fost un impuls puternic. Deja scriam poezie. Dar atunci am simțit că e momentul să public ceea ce scriu, iar primele mele texte au apărut în revistele Tribuna și în Equinox, la Cluj.

După mutarea mea în Spania, a urmat o perioadă de tăcere. Am lăsat deoparte scrisul în română și am început să scriu în spaniolă. Iar schimbarea de limbă mi s-a părut la început anormală și chiar stânjenitoare. Au trecut câțiva ani până am reușit să integrez această experiență și să o normalizez. În acest proces am înțeles că literatura și traducerea nu sunt doar profesii sau activități intelectuale. Ele reprezintă un mod de a fi, o prelungire naturală a felului în care gândesc, simt și trăiesc.”

Dor de cărți. Și de mama

N.E: Când vă gândiți la România, care este primul lucru care vă vine în minte? De ce anume vi se face dor?

„Primul gând este legat de cărți. Am liste fizice și mentale de titluri pe care îmi doresc să le cumpăr de fiecare dată când ajung acolo. Mi-e dor cel mai mult de prietenele și prietenii buni pe care îi mai am încă în România. De oamenii cu care, în mod surprinzător, legăturile se reiau după mult timp fără să ne vedem. Ca și cum timpul ar fi stat pe loc și nimic nu s-ar fi schimbat.

Locuiesc între munte și mare, la aproximativ 40 de kilometri de Barcelona. Și simt periodic nevoia să fiu mai aproape de munți și să mă reîncarc de energie. Cred că asta are de-a face cu locul meu de naștere, Făgăraș. Și cu un soi de nostalgie pe care  o duc cu mine peste tot. Nu e un dor strict geografic, e și interior, o amintire vie a rădăcinilor, a locului care m-a format.

În plus, există un gând constant, un fel de curent de bază care alimentează toate celelalte reflecții despre România. Gândul către mama mea, care nu mai este deja de mulți ani. Perioada copilăriei și adolescenței, în care, din motive familiale, am trăit mult timp doar amândouă, m-a modelat în mod fundamental. Deși nu mai este printre noi, ea rămâne figura centrală care dă sens și profunzime amintirilor, experiențelor vieții și scrisului meu.”

Relocare din dragoste

N.E: Când vorbim cu cei din diaspora, invariabil ajungem și la decizia de a pleca din țară? Ce anume a determinat-o în cazul dumneavoastră? De ce Spania? Au existat regrete? V-ați găndit vreodată să vă întoarceți?

„În cazul meu, decizia de a pleca din țară a fost legată inițial de o oportunitate academică. Aveam o bursă de doctorat la Universitatea Complutense din Madrid. Eram deja filolog specializat în engleză și hispanică. Și lucram la Departamentul de Filologie Hispanică al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

 Între timp însă, îl cunoscusem pe cel care avea să fie soțul meu timp de mulți ani și tatăl copiilor mei.  Într-un fel firesc, am schimbat Madridul cu Barcelona din dragoste și am rămas aici din acest motiv.”

Întoarcere în alt sens

„Nu am avut niciodată regrete. Și nu am simțit nicio clipă că ar fi fost o decizie greșită. Dimpotrivă, în limba spaniolă și catalană, la Barcelona, m-am simțit întotdeauna  acasă. Nu m-am gândit niciodată în mod real să mă întorc. În Europa de astăzi, ce puțin așa cum o trăim noi, granițele sunt mult mai permeabile. Iar ideea de „întoarcere” capătă alte sensuri.

În cazul meu, ceea ce mă leagă de locul în care sunt nu ține de o imposibilitate de a mă reîntoarce. Ci de faptul că viața mea este aici. Nu mai am familia în România. Familia mea este aici, la Barcelona.

Rădăcinile mele sunt, fără îndoială, adânc înfipte în locul din care vin. Dar în același timp au crescut și în altă direcție. Îmi place să spun că sunt rădăcini care cresc în sus, spre cer (o spun într-un poem). Iar această înrădăcinare înaripată o datorez, în parte, copiilor mei. Ei sunt cei care mi-au oferit această altă formă de apartenență, această deschidere care mă face să pot numi locul în care trăiesc, fără ezitare, acasă.”

Condiția de româncă – plus sau minus?

N.E.: Cât de mult a contat în evoluția dumneavoastră ulterioară faptul că erați româncă?

„ A contat mult, evident. Dar nu într-un mod reductibil. Faptul că sunt româncă face parte din structura mea de bază, din felul în care percep lumea, din ritmul interior al limbajului meu. Limba română este teritoriul în care s-a format sensibilitatea mea. Chiar dacă nu este limba în care scriu astăzi.

 În același timp, această apartenență nu a funcționat niciodată ca o limită, ci mai degrabă ca un punct de plecare. Trăind și scriind într-un alt spațiu cultural, originea m-a obligat să negociez permanent între limbi, între tradiții, între moduri oarecum diferite de a înțelege faptul literar și chiar vital. Cred că această tensiune a contribuit decisiv la formarea propriei mele vocii.

A fi româncă nu este doar un detaliu biografic, ci o dimensiune profundă a felului în care scriu. Inclusiv atunci când această prezență pare să rămână invizibilă.”

Mâna care tremură

N.E.: Cum este să te exprimi literar într-o limbă care nu e cea nativă?

„Am scris despre această experiență în  La mà que tremola (Mâna care tremură), un volum de poezie scris în catalană și conceput ca o reflecție asupra a ceea ce înseamnă să scrii într-o limbă care nu este limba maternă.

Pe de o parte, există o anumită distanță, o ezitare inerentă, o conștiință mai acută a fiecărui cuvânt. Ca și cum limba nu ar putea fi niciodată pe deplin stăpânită. Pe de altă parte, tocmai această distanță deschide un spațiu de libertate. Mă obligă să ascult mai atent. Să aleg cu mai multă precizie. și îmi permite să privesc obsesiile care îmi hrănesc scrisul cu o anumită detașare. Ca și cum ar exista un fel de dedublare a persoanei care scrie.

Nu am trăit această trecere ca pe o ruptură. Ci mai degrabă ca pe un proces de transformare, nu întotdeauna fericit, e drept.”

„Limba maternă rămâne, pentru mine, ca un fel de albie a râului”

N.E.: Dintre limbile cu care lucrați (română, engleză, spaniolă, catalană) pe care o considerați a dumneavoastră?

„Limba maternă rămâne, pentru mine, ca un fel de albie a râului. Ea susține și dă formă curgerii. Chiar și atunci când scriu în spaniolă sau în catalană. Este o prezență profundă, discretă, dar constantă, care se simte dedesubtul textului.

Dacă ar fi să aleg, aș spune că spaniola este, în acest moment, limba mea principală de creație. Și, poate, cea pe care o simt cel mai mult ca fiind a mea. Este limba în care scriu cel mai firesc. Totuși, există momente în care simt că anumite lucruri pot fi spuse mai bine în catalană. E ca și cum fiecare limbă ar deschide un alt registru interior.

Relația cu limba română este, în schimb, mai complexă și nu lipsită de o anumită nostalgie. Am uneori senzația unei pierderi lente. Care nu poate fi compensată doar prin lectură. Și care ar presupune, probabil, o întoarcere efectivă în țară.

Cu toate acestea, româna rămâne o prezență profundă în mine, chiar dacă, la nivelul scrisului, spaniola este astăzi limba în care mă exprim cel mai deplin.”

„Se poate traduce energia unui text”

N.E: Sunteți și traducător. Există și opinia că, în general, prin traducere, se pierde ceva din autenticitatea textului literar. În special când vorbim de poezie. Care este opinia dvs?

„Dolores Udina este o minunată traducătoare din engleză în catalană. Și într-un interviu o cita pe  scriitoarea din Quebec, Nicole Brossard, care spunea:  Ceea ce se citește într-un text este energia sa și, fără îndoială, aceasta este cel mai greu de tradus. Pentru că energia este ceea ce se desprinde dintr-un text atunci când este citit și asimilat. Iar această mătase fină a trăirii este ceea ce trebuie tradus.

Sunt ferm convinsă, împreună cu Brossard și Udina,  că se poate traduce energia unui text. Și că deși este posibil să se piardă ceva în procesul de a reconstrui un text într-o altă limbă, ceea ce se câștigă, din punct de vedere nu doar literar ci și uman, este infinit mai mai mult.”

Propunerea noastră

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. 

Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!