Europa își pierde centrul. Ascensiunea AfD și fisurile care schimbă politica continentului

Germania oferă în această toamnă una dintre cele mai clare imagini ale fenomenului. Ascensiunea AfD în Germania nu mai poate fi interpretată doar ca un vot temporar de protest. Rezultatele regionale arată că partidul și-a construit baze electorale solide în anumite regiuni, în timp ce formațiunile tradiționale întâmpină dificultăți tot mai mari în a păstra electoratul care le-a susținut după reunificarea țării.

La alegerile din Mecklenburg-Pomerania Occidentală din 20 septembrie, Alternativa pentru Germania (AfD) s-a clasat pe primul loc, cu aproximativ 38% din voturi. Social-democrații au rămas imediat în urma sa, în timp ce Uniunea Creștin-Democrată (CDU) a coborât sub pragul electoral de 5%. Reuters a descris rezultatul CDU drept cel mai slab obținut de partid într-un scrutin regional din Germania postbelică.

CDU este Uniunea Creștin-Democrată, principala formațiune conservatoare de centru-dreapta a Germaniei. Fondată în 1945, ea a avut un rol central în politica germană postbelică și este partidul din care au provenit cancelari precum Konrad Adenauer, Helmut Kohl și Angela Merkel. Astăzi este condusă de cancelarul Friedrich Merz. Tocmai de aceea, prăbușirea sa într-un land est-german spune mai mult decât simpla poveste a unei alegeri regionale. Ea vorbește despre dificultatea partidelor tradiționale de a mai reprezenta simultan categorii sociale, generații și regiuni cu interese din ce în ce mai diferite.

Ascensiunea AfD în Germania este și povestea slăbirii centrului

Privită izolat, victoria AfD poate crea impresia unei deplasări generale a Germaniei spre dreapta. Rezultatele din alte regiuni complică însă această interpretare. La Berlin, în aceeași zi, Die Linke, formațiune aflată la stânga SPD a ieșit pe primul loc cu 25,3%. AfD a obținut 16,3%, iar CDU a pierdut primăria după ce sprijinul său electoral a scăzut. Reuters a remarcat că alegerile au întărit simultan forțe aflate la dreapta și la stânga centrului politic. Aparent, cele două rezultate se contrazic. În realitate, pot reprezenta două manifestări ale aceluiași fenomen. O parte dintre alegătorii nemulțumiți se îndreaptă spre AfD. Alții aleg Die Linke. În ambele cazuri, perdante sunt formațiunile care au administrat Germania în ultimele decenii. Asta schimbă natura problemei.

Întrebarea nu mai este doar de ce crește AfD, ci de ce scade capacitatea centrului politic german de a absorbi nemulțumirea. Timp de decenii, CDU și SPD au funcționat ca două mari structuri capabile să integreze electorat foarte diferit. Conservatori urbani și rurali, muncitori industriali, funcționari, pensionari, mici antreprenori sau clase profesionale puteau fi reuniți în câteva partide mari. Acest model se fragmentează. Iar odată cu el se complică și formarea guvernelor.

Un partid poate schimba sistemul chiar dacă rămâne în opoziție

Celelalte mari partide germane continuă să excludă cooperarea cu AfD prin politica cunoscută drept „Brandmauer” „zid de protecție” sau „firewall”. Dar ascensiunea partidului schimbă matematica politică. Dacă o formațiune obține peste o treime din voturi și rămâne în afara oricărei coaliții, restul partidelor trebuie să găsească majorități într-un spațiu electoral mult mai restrâns. Reuters notează că fragmentarea a făcut deja mai dificile formulele de guvernare și poate impune coaliții între trei partide care altădată nu ar fi avut motive să guverneze împreună.

Aici apare unul dintre efectele mai puțin vizibile ale creșterii AfD. Partidul nu trebuie neapărat să intre la guvernare pentru a influența politica germană. Este suficient să câștige suficienți alegători încât ceilalți să fie obligați să răspundă. În acest fel, succesul electoral poate modifica agenda înainte de a modifica guvernul. Temele privind imigrația, controlul frontierelor, politica energetică, relația cu Rusia sau ajutorul pentru Ucraina ocupă un spațiu mult mai mare în dezbaterea politică germană decât în urmă cu câțiva ani.

AfD susține, între altele, restricții mai severe în domeniul imigrației și o reluare a relațiilor energetice cu Rusia. Lideri ai partidului au susținut inclusiv revenirea la importurile de gaz rusesc, poziție aflată în contradicție cu direcția urmată de actualul guvern federal. Chiar dacă celelalte partide resping aceste propuneri, trebuie să răspundă politic întrebărilor pe care ele le ridică.

Germania de Est rămâne diferită de Germania de Vest

Pentru a înțelege votul, trebuie privită și geografia. Cele mai puternice rezultate ale AfD sunt obținute în estul Germaniei, iar explicația nu poate fi redusă la un singur factor. La mai bine de trei decenii de la reunificare, diferențele economice dintre est și vest nu au dispărut.

Datele Oficiului Federal de Statistică arată că, în 2025, venitul anual median brut al unui angajat cu normă întreagă era de 46.013 euro în landurile estice, fără Berlin, față de 55.435 euro în vestul Germaniei. Diferența este de peste 9.000 de euro pe an. Datele pentru 2024 arătau, de asemenea, că salariile brute medii ale angajaților full-time din vest erau cu aproximativ 21% mai mari decât cele din est. Decalajul s-a redus enorm față de primii ani de după reunificare, dar nu a dispărut.

Există și diferențe demografice. În 2025, vârsta medie a populației din est era de 47,8 ani, față de 44,6 ani în vest. În același timp, cetățenii străini reprezentau 7,9% din populația estului și 15,8% din populația vestului. Aceste cifre sunt importante tocmai pentru că împiedică o explicație prea simplă. Nu există o relație automată între numărul imigranților dintr-o regiune și votul pentru partidele care promovează o politică mai restrictivă privind imigrația. În unele regiuni în care AfD este foarte puternică, proporția cetățenilor străini este considerabil mai mică decât în vest. Prin urmare, comportamentul electoral trebuie analizat și prin percepția asupra schimbării, sentimentul reprezentării politice, diferențele economice și experiențele istorice ale celor două Germanii.

Estul german poartă încă urmele reunificării

Reunificarea Germaniei din 1990 a reprezentat un succes geopolitic enorm, dar procesul social și economic a fost mult mai complicat. Prăbușirea industriei fostei RDG, privatizările, migrația masivă spre vest și pierderea unor structuri sociale au afectat profund comunitățile estice în anii ’90. Generații întregi au trecut într-o perioadă foarte scurtă de la un sistem politic și economic la altul. Diferențele materiale s-au redus substanțial între timp, însă unele diferențe de percepție și comportament politic au rămas. Inclusiv raportarea la Rusia este diferită în anumite zone din est.

Reuters a remarcat înaintea scrutinului din Saxonia-Anhalt că experiența istorică a fostei RDG și relația sa cu Uniunea Sovietică contribuie, împreună cu factori economici și politici contemporani, la o atitudine diferită față de Moscova în anumite segmente ale populației. AfD încearcă să transforme această diferență într-un avantaj electoral, susținând refacerea legăturilor economice cu Rusia și criticând sprijinul german pentru Ucraina. Acest lucru nu înseamnă că electoratul est-german poate fi tratat ca un bloc omogen. Înseamnă însă că politica germană continuă să fie traversată de o frontieră istorică pe care reunificarea instituțională nu a eliminat-o complet.

Economia a devenit combustibil politic

Ascensiunea AfD în Germania are loc și într-un moment economic dificil. Modelul economic german s-a bazat timp de decenii pe o combinație extrem de eficientă: industrie competitivă, exporturi puternice și acces la energie relativ ieftină. Mai multe dintre aceste avantaje sunt acum sub presiune. Industria germană se confruntă cu costuri ridicate, concurență internațională mai dură și cu transformări structurale în sectoare precum industria auto. În același timp, prețul energiei și costul vieții continuă să influențeze percepția publică.

Bundesbank arăta în raportul său din septembrie că economia germană încetinise din nou în timpul verii, pe fondul slăbirii exporturilor și consumului, iar inflația ajunsese la 2,9% în august. Acest context contează electoral. Când un alegător simte că facturile sunt mai mari, industria locală este nesigură, locuințele sunt scumpe și perspectivele economice sunt mai puțin predictibile, disputa politică se schimbă. Problemele culturale și cele economice încep să se alimenteze reciproc. Migrația poate fi discutată simultan ca problemă de identitate, securitate, locuințe, cheltuieli sociale și acces la servicii publice. Energia devine în același timp problemă economică și geopolitică. Rusia nu mai este doar o problemă de politică externă, ci intră în dezbaterea privind prețul gazului și competitivitatea industriei. Astfel se formează o politică a nemulțumirilor suprapuse.

Paradoxul migrației: cifrele scad, tema rămâne

Migrația este probabil exemplul cel mai clar al distanței dintre evoluția statistică a unei probleme și forța sa politică. Datele actuale nu indică o creștere generală a cererilor de azil în Europa. Dimpotrivă.

Agenția Uniunii Europene pentru Azil arată că statele UE+ au primit aproximativ 332.000 de cereri de protecție internațională în prima jumătate a anului 2026, cu 17% mai puține decât în aceeași perioadă din 2025. Dacă sunt excluși anii afectați de pandemia de COVID-19, acesta este cel mai redus nivel pentru prima jumătate a unui an din 2019. Totuși, migrația rămâne una dintre temele dominante ale politicii europene. Contradicția este doar aparentă. Alegătorii nu reacționează exclusiv la numărul sosirilor din ultimele șase luni. Ei reacționează la experiențe acumulate de-a lungul anilor, la capacitatea statului de a controla frontierele, la integrarea persoanelor deja sosite, la evenimente spectaculoase care domină presa și la discursurile politice care definesc problema. O scădere statistică nu șterge automat o problemă politică formată într-un deceniu.

Europa anului 2026 nu mai are politica migrației din 2015

Există însă o diferență majoră față de momentul crizei refugiaților. Uniunea Europeană s-a schimbat. La 12 iunie 2026 a devenit aplicabil noul Pact privind migrația și azilul, un pachet de zece acte legislative care restructurează sistemul european în domeniu.

Noile reguli prevăd înregistrarea obligatorie a sosirilor neregulamentare, verificări de identitate, securitate, sănătate și vulnerabilitate la frontiere, proceduri de azil și returnare mai rapide în anumite situații, reguli noi privind responsabilitatea pentru cereri și un mecanism de solidaritate între state. Această schimbare spune ceva important despre politica europeană. Presiunea electorală nu produce efecte doar atunci când un partid contestatar intră la guvernare. Poate modifica treptat și politicile centrului. Controlul frontierelor, accelerarea returnărilor și cooperarea mai strânsă cu țările de origine sau de tranzit ocupă astăzi un loc mult mai important în politica europeană decât în urmă cu un deceniu. Nu toate aceste măsuri provin din programele partidelor radicale și nu sunt identice cu propunerile acestora. Dar direcția dezbaterii s-a schimbat.

Adevărata luptă politică se dă asupra centrului

De aici rezultă poate cea mai importantă miză a ascensiunii AfD. Întrebarea nu este doar dacă partidul va intra într-o zi la guvernare. Mai important poate fi ce se întâmplă între timp cu CDU, SPD și celelalte formațiuni. Dacă alegătorii migrează către AfD din cauza imigrației, partidele de centru sunt presate să propună politici mai restrictive.

Dacă electoratul pleacă spre Die Linke din cauza costurilor locuințelor, centrul trebuie să răspundă problemei accesibilității acestora. Dacă energia devine determinantă, guvernul trebuie să explice cum poate menține competitivitatea industriei. Partidele de la marginile spectrului politic pot astfel modifica agenda chiar fără să dețină puterea executivă. Este unul dintre motivele pentru care simpla numărare a guvernelor conduse de dreapta sau de stânga nu surprinde întreaga transformare europeană. Uneori schimbarea se produce înainte ca puterea să se schimbe.

Modelul clasic stânga–dreapta explică tot mai puțin

Politica europeană a fost organizată mult timp în jurul unei axe relativ clare. Dreapta vorbea mai mult despre piață, taxe reduse, ordine și responsabilitate individuală. Stânga punea accentul pe redistribuire, protecție socială și intervenția statului. Aceste diferențe nu au dispărut. Dar peste ele s-au suprapus alte conflicte.

Național versus european. Globalizare versus protecție economică. Tranziție climatică versus competitivitate industrială. Controlul frontierelor versus obligațiile privind azilul. Sprijin militar pentru Ucraina versus reducerea implicării. Relații economice cu Rusia versus securitate geopolitică. Instituții supranaționale versus suveranitate națională. Aceste teme pot produce alianțe electorale neobișnuite.

Un muncitor dintr-un oraș industrial, un antreprenor afectat de costurile energiei și un alegător preocupat de imigrație pot ajunge să susțină același partid din motive complet diferite. În același timp, un chiriaș din Berlin nemulțumit de prețurile locuințelor poate vota Die Linke fără să împărtășească agenda sa în toate celelalte domenii. Fragmentarea nu înseamnă că milioane de oameni adoptă brusc aceeași ideologie. Poate însemna că vechile partide nu mai reușesc să reunească interese foarte diferite sub aceeași umbrelă.

Germania nu este întreaga Europă

Ar exista și riscul opus: transformarea rezultatelor germane într-o explicație pentru întregul continent. Europa nu este un spațiu politic uniform. Partidele naționaliste, populiste, conservatoare sau de dreapta radicală diferă substanțial de la o țară la alta. Unele sunt puternic eurosceptice, altele au moderat discursul privind Uniunea Europeană. Unele promovează relații mai apropiate cu Rusia, în timp ce altele privesc Moscova ca pe o amenințare directă. Nici problemele electorale nu sunt aceleași.

În Germania, industria și energia au o greutate deosebită. În Franța contează puternic și disputa privind finanțele publice, identitatea și autoritatea statului. În Italia, guvernarea a mutat deja o parte a conflictului privind migrația din campaniile electorale către relația dintre executiv, instanțe și regulile europene. În Europa Centrală și de Est, securitatea și războiul din Ucraina pot avea o pondere diferită.

De aceea, succesul AfD nu demonstrează existența unei inevitabile „revoluții politice” europene. Arată însă că una dintre cele mai stabile democrații ale continentului traversează o reorganizare profundă a electoratului.

Devine Europa „postliberală”?

În această dezbatere apare frecvent termenul „postliberal”. El trebuie însă folosit cu precauție. O politică mai restrictivă privind imigrația nu transformă automat un stat într-unul postliberal. Nici victoria electorală a unui partid critic față de politicile dominante. Problema devine una instituțională atunci când disputa privește regulile de bază ale sistemului: independența instanțelor, raportul dintre guvern și constituție, protejarea drepturilor fundamentale sau limitele puterii unei majorități electorale. Democrația liberală presupune două principii care uneori intră în tensiune.

Primul este suveranitatea populară: cetățenii votează și aleg cine guvernează. Al doilea este limitarea puterii: chiar și un guvern ales trebuie să respecte constituția, instanțele și drepturile fundamentale. Această tensiune nu este nouă. Ceea ce s-a schimbat este intensitatea cu care ea apare în politica europeană. Alegerile, migrația, deciziile instanțelor și competențele instituțiilor europene se intersectează tot mai des. Dar rezultatele AfD dintr-un land german nu sunt suficiente pentru a concluziona că Europa a intrat deja într-o epocă postliberală. Ele sunt mai degrabă un indicator al presiunii asupra vechiului consens politic.

AfD este simptomul unei schimbări mai mari

A privi exclusiv AfD riscă, paradoxal, să ascundă partea cea mai interesantă a fenomenului. Transformarea Europei nu este produsă de un singur partid. AfD beneficiază de ea. În spatele rezultatelor sale se află schimbări economice, diferențe regionale, probleme demografice, migrație, costuri energetice și o pierdere a încrederii în capacitatea partidelor consacrate de a oferi răspunsuri convingătoare. Unele dintre aceste probleme sunt specifice Germaniei. Altele pot fi observate în mare parte a Europei. De aici apare întrebarea relevantă pentru următorii ani: nu dacă toate statele europene vor urma aceeași direcție, ci dacă partidele care au construit ordinea politică actuală mai pot menține suficient electorat în jurul centrului.

Europa se fragmentează înainte de a se transforma

Rezultatele din Germania sugerează că termenul care descrie cel mai bine momentul actual nu este neapărat „radicalizare”, ci fragmentare. La Berlin câștigă stânga. În Mecklenburg-Pomerania Occidentală câștigă AfD. CDU suferă pierderi istorice. SPD rezistă în unele regiuni și pierde în altele. Partidele mici devin esențiale pentru formarea majorităților.

Vechile blocuri electorale se destramă. Iar pentru guverne devine tot mai dificil să construiască majorități stabile într-un context în care societatea cere simultan taxe mai mici, servicii publice mai bune, securitate socială, control al frontierelor, energie accesibilă, investiții în apărare și protejarea nivelului de trai. Nu toate aceste obiective pot fi satisfăcute în același timp. Aici se află probabil adevărata sursă a tensiunii politice europene. Nu doar în ideologie, ci în dificultatea guvernelor de a împăca așteptări care se contrazic.

Marea întrebare nu este dacă AfD va ajunge la putere

Ascensiunea AfD în Germania este importantă tocmai pentru că obligă politica germană să se redefinească înainte ca partidul să intre într-un guvern federal. CDU trebuie să decidă cum recuperează alegătorii fără să abandoneze propriile limite politice. SPD trebuie să răspundă electoratului care se îndreaptă atât spre AfD, cât și spre Die Linke. Guvernul federal trebuie să gestioneze o economie cu probleme structurale, costurile energiei, reforma sistemului social și securitatea europeană. Iar Uniunea Europeană trebuie să găsească un echilibru între controlul migrației, solidaritatea dintre state și respectarea propriului cadru juridic.

În acest sens, AfD este simultan actor și simptom. Succesul partidului modifică sistemul, dar este și rezultatul unui sistem aflat deja în transformare. De aceea, adevărata întrebare pentru Europa nu este dacă un singur partid va câștiga următoarele alegeri. Este dacă formațiunile care au administrat continentul în ultimele decenii mai pot construi un centru politic suficient de larg pentru a integra societăți tot mai fragmentate. Europa nu a devenit peste noapte „postliberală” și nici nu se deplasează uniform într-o singură direcție. Dar epoca în care câteva mari partide puteau absorbi aproape toate conflictele sociale pare tot mai greu de menținut.

Iar acesta poate fi mesajul cel mai important al alegerilor germane din 2026. Ascensiunea AfD nu arată doar cât de mult a crescut un partid. Arată cât de mult s-a schimbat terenul politic pe care concurează toate celelalte.