Steagul roșu nu este decor. Totuși prea mulți îl tratează ca atare

Atunci când apare câte un incident, întrebările sunt aproape întotdeauna aceleași: „Cum s-a întâmplat?” și „De ce nu a intervenit nimeni?”. Numai că, de cele mai multe ori, cineva a intervenit deja și nu doar o dată. Doar că a fost ignorat.

Problema apare atunci când aceste reguli încetează să mai fie privite ca reguli și ajung să fie tratate ca simple recomandări. Steagul roșu devine, pentru unii, doar un detaliu din decorul plajei, iar fluierul salvamarului este perceput ca o exagerare. Avertismentul nu mai este văzut ca un semnal de pericol, ci ca o opinie pe care fiecare se simte liber să o accepte sau să o ignore. De aici până la o decizie greșită nu mai este decât un singur pas.

Teoretic, lucrurile sunt simple. Practic, în fiecare vară există oameni care aleg să creadă că regulile li se aplică doar celorlalți.

„Am plătit concediul, deci fac ce vreau”

Există o replică pe care aproape că o poți anticipa înainte să fie rostită: „Am plătit vacanța. Ce, am venit la mare să stau doar pe nisip?”

Este un argument seducător prin simplitatea lui. Dacă l-am duce însă până la capăt, ar însemna că, din momentul în care ai plătit pentru ceva, regulile încetează să ți se mai aplice. După aceeași logică, cine și-a cumpărat o mașină ar putea ignora semaforul roșu doar pentru că automobilul îi aparține. Sau cine și-a achitat biletul de avion ar putea intra în cabina piloților, fiindcă a plătit și are drepturi. Evident, nimeni nu ar considera normal un asemenea comportament. Atunci de ce ar funcționa acest raționament pe plajă?

Marea are însă un inconvenient pentru cei convinși că orice regulă poate fi negociată. Nu ține cont de explicații. Nu este impresionată de prețul vacanței, de numărul de stele al hotelului sau de faptul că peste două zile trebuie să pleci acasă. Își urmează propriile reguli, iar curenții nu fac concesii nimănui.

Când impresiile ajung să cântărească mai mult decât experiența

Există o scenă care se repetă aproape în fiecare zi pe litoral. Cineva privește marea câteva minute și ajunge la concluzia că situația nu este atât de periculoasă pe cât spun salvamarii.

Omul din turnul de observație își petrece ore întregi urmărind apa. Știe unde se formează curenții, observă schimbările de la o oră la alta și înțelege semne pe care majoritatea turiștilor nici măcar nu le observă. Cu toate acestea, aproape întotdeauna apare cineva convins că o privire aruncată spre orizont este suficientă pentru a evalua riscurile.

Paradoxul este că aceeași persoană petrece ore întregi citind recenzii înainte să cumpere un telefon. Compară specificații, caută opinii și verifică fiecare detaliu înainte de a lua o decizie. Ajunsă însă pe plajă, nu mai simte nevoia să țină cont de experiența celui care are tocmai rolul de a preveni accidentele.

Poate că acesta este unul dintre puținele locuri în care impresiile de moment ajung să cântărească mai mult decât experiența. Dacă marea pare liniștită, atunci, în mintea unora, nici steagul roșu nu mai are prea multe motive să fie arborat. Numai că marea nu devine mai sigură doar pentru că, privită de pe mal, pare prietenoasă.

O scenă care spune mai mult decât o mie de statistici

După câțiva ani în care am încercat să evit, pe cât posibil, vacanțele pe litoralul românesc, vara aceasta am ajuns din nou la mare. Încă din primele ore petrecute pe plajă am observat steagul roșu arborat. La prima vedere, nimic nu părea alarmant. Nu era furtună, valurile nu impresionau prin înălțime, iar apa părea chiar liniștită. Tocmai aici se ascunde însă capcana. De cele mai multe ori, pericolul nu este cel pe care îl vezi, ci cel pe care nu îl bănuiești. În ziua aceea, problema nu erau valurile, ci curenții puternici, iar salvamarii știau foarte bine acest lucru.

La un moment dat, unul dintre ei a început să fluiere insistent către un tată care intrase în apă împreună cu un copil așezat într-un colac gonflabil. Îi făcea semn, cât se poate de clar, să iasă din apă. A repetat avertismentul o dată, apoi încă o dată și încă o dată. Era limpede că nu încerca să își impună autoritatea, ci pur și simplu voia să prevină o situație care putea scăpa foarte ușor de sub control.

Primul meu gând a fost că bărbatul va înțelege mesajul și se va îndrepta spre mal. Până la urmă, atunci când omul a cărui meserie este să prevină astfel de situații,  îți spune că există un pericol, reacția firească ar trebui să fie una singură: să îl asculți.

Un gest care spune mai mult decât o mie de cuvinte

Numai că lucrurile au luat o altă turnură. Bărbatul s-a uitat spre turnul salvamarului, a ridicat mâna într-un gest scurt, mai degrabă de lehamite decât de salut, apoi și-a continuat liniștit drumul spre larg, cu copilul plutind în colac. Pentru câteva secunde am crezut că poate încearcă să spună ceva sau că urmează să se întoarcă. Nu s-a întâmplat. Gestul acela era, de fapt, răspunsul lui. În mintea sa, avertismentul nu părea să mai aibă nicio valoare.

Și poate că tocmai copilul este detaliul care ar trebui să dea de gândit. El nu a ales să intre în apă și nici să ignore steagul roșu. Nu a ales să ignore avertismentul și nici că salvamarul exagerează. Era acolo pentru că un adult a luat această decizie în locul lui. Uneori uităm că orgoliul nu îi pune în pericol doar pe cei care îl manifestă, ci și pe cei care depind de alegerile lor.

Din fericire, scena aceea nu s-a încheiat cu o tragedie. Dar ar fi o greșeală să credem că finalul fericit demonstrează că decizia a fost una bună. Uneori, inconștiența întâlnește norocul. Alteori, nu.

Salvamarii nu fluieră din plictiseală

Există turiști care sunt convinși că salvamarii exagerează. Că fluieră prea des, că sunt excesiv de stricți și că transformă o zi obișnuită de plajă într-o succesiune de interdicții. Privită din șezlong, situația poate părea, uneori, exact așa.

Puțini se gândesc că un salvamar nu vine dimineața la serviciu cu dorința de a petrece opt sau zece ore explicând acelorași oameni de ce nu este sigur să intre în apă. Nu își propune să repete același avertisment de zeci de ori și nici nu își dorește să fie privit ca omul care „strică distracția”. Iar ultimul lucru pe care îl așteaptă este să fie nevoit să sară în mare pentru a salva persoane care au ales să ignore toate semnalele primite.

Meseria lui nu este să demonstreze cine are dreptate și nici să câștige dispute cu turiștii. Rolul lui începe cu mult înainte de o intervenție. De fapt, cea mai reușită zi pentru un salvamar este aceea în care nu trebuie să salveze pe nimeni.

Paradoxal, succesul muncii sale înseamnă tocmai absența știrilor. Înseamnă că oamenii au ascultat avertismentele, că au rămas pe plajă atunci când marea era periculoasă și că fiecare a plecat acasă fără ca cineva să fie nevoit să intre după el în apă.

Pericolul nu este întotdeauna cel pe care îl vezi

Poate că de aici pornește și cea mai mare confuzie. Pentru mulți, marea este periculoasă doar atunci când valurile sunt suficient de mari încât să inspire teamă. Dacă apa pare liniștită, concluzia apare aproape instinctiv: nu are ce să se întâmple. Numai că marea nu funcționează după impresiile pe care le lasă celor aflați pe mal.

Uneori, cele mai riscante zile sunt tocmai acelea în care suprafața apei pare calmă. Pericolul se află dedesubt, acolo unde curenții nu pot fi observați cu ochiul liber, dar pot împinge un om spre larg în doar câteva clipe. Tocmai acesta este motivul pentru care salvamarii urmăresc marea ore întregi. Ei nu privesc doar valurile. Privesc ceea ce majoritatea dintre noi nu știm să observăm.

Steagul roșu nu este arborat pentru că cineva s-a trezit într-o dimineață cu chef să interzică scăldatul. Nu este o măsură luată împotriva turiștilor și nici un exercițiu de autoritate. El apare atunci când oamenii care cunosc comportamentul mării ajung la concluzia că riscul este prea mare.

Steagul roșu anunță pericolul nevăzut

Steagul roșu nu spune întotdeauna ceea ce vede ochiul. Dar spune ceea ce experiența știe.  Marea nu are nevoie de valuri uriașe ca să fie periculoasă. Uneori este suficient să pară liniștită. Aici nu este vorba despre curaj, ci despre responsabilitate. 

Problema nu este lipsa informației. Steagul roșu este vizibil. Salvamarii fluieră, avertizează și explică. Cu toate acestea, există întotdeauna oameni convinși că tocmai lor nu li se poate întâmpla nimic.

Poate că aici intervine orgoliul. Convingerea că avertismentele îi privesc pe ceilalți, nu pe noi, că experiența celui care urmărește marea zi de zi poate fi pusă sub semnul întrebării după câteva minute petrecute privind apa de pe mal.

Și totuși, nu este un concurs de curaj. Nimeni nu primește o medalie pentru că a ignorat steagul roșu. Nimeni nu pleacă acasă cu un trofeu pentru că a demonstrat că poate înota atunci când ceilalți au rămas pe plajă.

În schimb, există destule familii care au aflat prea târziu că marea nu ține cont de încrederea pe care o ai în propriile forțe. Nu negociază și nu oferă o a doua șansă doar pentru că ai vrut să demonstrezi ceva.

Vacanțele trec. Deciziile rămân

Concediul durează câteva zile. Bronzul dispare odată cu sfârșitul verii, iar fotografiile rămân într-un album din telefon sau într-o postare pe rețelele sociale. Sunt amintiri frumoase, pe care le putem revedea oricând. Totuși, o decizie greșită poate rămâne însă pentru totdeauna.

Înainte să ridicăm din umeri atunci când auzim fluierul unui salvamar, ar merita să ne amintim un lucru simplu. Omul acela nu încearcă să strice vacanța nimănui, ci doar își face meseria. O meserie care, în cele mai multe zile, înseamnă să prevină tragedii pe care ceilalți nici măcar nu le observă.

În fiecare vară vor exista turiști care vor considera că lor nu li se poate întâmpla nimic. Și, probabil, în fiecare vară vor exista salvamari care vor continua să fluiere, chiar și atunci când sunt ignorați. Vor face asta nu din încăpățânare și nici din dorința de a strica vacanțe, ci pentru că știu un lucru pe care mulți aleg să îl uite: uneori, între o zi obișnuită la mare și o tragedie stau doar câteva secunde.

Steagul roșu nu este o provocare și nici o invitație de a demonstra cât de curajos ești. Oamenii înțelepți au înțeles de mult că nu toate limitele există pentru a fi încălcate. Unele există tocmai pentru ca noi să ajungem acasă.

Despre autor

Unii oameni își construiesc viața după un plan bine pus la punct. Alții preferă să lase curiozitatea să îi ghideze. Sorina Bucur face parte din cea de-a doua categorie. Privind în urmă, niciunul dintre pașii pe care i-a făcut nu părea să fie planificat dinainte. De la filologie la presa economică, iar apoi la experiența din Parlamentul European, fiecare etapă a venit firesc, din dorința de a înțelege mai bine lumea și oamenii din jur.

Astăzi, Sorina urmează un master în Studii Europene la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Înainte de asta, a absolvit două facultăți: Limbi și Literaturi Străine, unde a studiat Polona și Germană, și Jurnalism și Științele Comunicării. Timp de trei ani a făcut parte din redacția Revistei Capital, iar ulterior a avut ocazia să efectueze un stagiu în Parlamentul European, la Bruxelles. Experiența nu a venit întâmplător. A fost rezultatul firesc al unui parcurs construit, etapă cu etapă, prin curiozitate, muncă și dorința de a înțelege lumea din jur.

Povestea integrală a Sorinei Bucur poate fi citită AICI