Cum a ajuns un spin din cununa lui Iisus la București și de ce este Lupoaica poate cel mai „plimbat” monument din oraș? Istoricul Anita Sterea și povești din nordul Capitalei

Istoricul Anita Sterea, președinta Asociației Coolturale „Nouă ne pasă”, explică faptul că apariția străzilor cu nume tematice reprezintă o etapă importantă în modernizarea orașului. „În momentul în care vorbim de străzi cu nume de sine stătătoare în București, vorbim de Kiseleff. Până la el fiecare stradă avea un nume oarecare. De obicei al omului cel mai bătrân, cel mai vechi pe stradă, cel mai bogat, depinde de context. Dar Kiseleff vine și rezolvă situația”, povestește istoricul.

Generalul rus Pavel Kiseleff a fost guvernator al Principatelor Române între 1829 și 1834, în perioada administrației rusești de după războiul ruso-turc din 1828–1829. În timpul mandatului său au fost introduse Regulamentele Organice, considerate primele acte cu caracter constituțional din istoria modernă a Țărilor Române. Tot atunci au început și primele proiecte coerente de organizare urbană a Bucureștiului, inclusiv amenajarea zonei care avea să devină Șoseaua Kiseleff.

„După reorganizare, anumite zone ale orașului au început să primească identități proprii. Unele străzi au fost grupate după teme specifice. Avem zona Cotroceni care a fost asociată cu nume de medici, zona Mântuleasa unde avem străzi cu nume de plante. Iar în nordul Bucureștiului a apărut o zonă dedicată capitalelor și statelor”, a adăugat Anita Sterea.

Încă de pe atunci avem în București Strada Paris, Strada Londra, Strada Roma, Strada Atena, Strada Washington sau Strada Rabat. 

Un cartier protejat de diplomație

În perioada comunistă au fost distruse multe zone istorice ale Bucureștiului. Dar nu și această zonă din nordul orașului unde se observă conservarea cartierului. „În timpul regimului, zona Dorobanți–Capitale era una dintre cele mai atent supravegheate din oraș. Prezența ambasadelor și a reprezentanțelor diplomatice făcea ca accesul să fie mai restricționat, iar interesul autorităților pentru demolări masive era mai redus”, a punctat istoricul.

În multe cartiere istorice din București, precum Uranus, Floreasca veche sau zona Sfânta Vineri, numeroase clădiri au fost demolate pentru sistematizările comuniste. Cartierul Dorobanți-Capitale a rămas însă, în mare parte neatins. 

Biserica Sacré-Coeur și povestea lui Vladimir Ghika

Biserica Preasfânta Inimă a lui Isus, cunoscută și sub numele de Biserica Sacré-Coeur, este un loc care leagă arhitectura zonei de una dintre cele mai importante povești spirituale ale Bucureștiului. „Se află pe Strada Căpitan Gheorghe Demetriade și a fost construită după Primul Război Mondial, datorită inițiativei Asociației Văduvelor Catolice. Doamnele din comunitatea catolică au donat banii pentru ridicarea acestei biserici”, explică Anita Sterea.

În acest loc a slujit monseniorul Vladimir Ghika, una dintre cele mai importante personalități religioase românești ale secolului XX. „Astăzi, în fața bisericii se află statuia sa, realizată de sculptorul Gheorghe D. Anghel. Forma alungită a monumentului arată partea lui spirituală, legătura cu cerul”, a adăugat istoricul.

Vladimir Ghika s-a născut în 1873 la Constantinopol, într-o familie nobiliară românească ortodoxă. „Însă educația sa în mediul catolic i-a schimbat destinul. Trece la catolicism și ajunge preot misionar pentru Biserica Catolică în America de Sud”, povestește Anita Sterea.

Vladimir Ghika a fost primul român numit protonotar apostolic de către Vatican și a fost cunoscut pentru activitatea sa caritabilă. A lucrat cu oameni săraci, bolnavi și marginalizați.

Spinul din cununa lui Iisus, la București

De Vladimir Ghika este legată și povestea spinului din cununa atribuită lui Iisus Hristos. „O comunitate pariziană îi face cadou un spin din cununa lui Iisus, care se găsea la Notre-Dame. Și așa ajunge spinul în România. Inițial, a fost adus la Biserica Sacré-Coeur, unde slujea Vladimir Ghika, însă, ulterior, cu acordul său, a fost mutată la Catedrala Sfântul Iosif din București, unde se păstrează și astăzi”, spune istoricul.

Destinul lui Vladimir Ghika a fost schimbat de instaurarea regimului comunist. Deși a fost presat să părăsească România, a refuzat. „Asta va face ca el, în 1952, să fie arestat și încarcerat la Jilava, unde va muri în 1954. A fost acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului”, explică Anita Sterea.

Casa Malaxa și luxul Bucureștiului 

În apropierea Bisericii Sacré-Cueur se află fosta casă a lui Nicolae Malaxa, de pe Strada Paris, atribuită arhitectului Petre Antonescu în stil neoromâneasc. Nicolae Malaxa a trăit între 1884 și 1965 și a fost unul dintre marii industriași ai României. El a fondat în 1921 Uzinele Malaxa din București. A construit apoi un adevărat imperiu industrial, bazat pe uzine care produceau locomotive, material rulant și echipamente industriale. El a fost unul dintre oamenii care au contribuit la dezvoltarea economiei românești în perioada interbelică. În anii ’30, compania sa ajunsese una dintre cele mai importante la nivel de industrie din Europa Centrală și de Est.

„Averea lui Malaxa era impresionantă. El s-a remarcat, de asemenea, și prin relațiile sale cu lumea politică a vremii”, a adăugat Anita Sterea. Industriașul a fost apropiat de regele Carol al II-lea și de cercurile de putere din perioada anilor ’30. Relația sa cu regimul de atunci a fost una controversată. Căci a fost acuzat ulterior că a beneficiat de contracte importante din partea statului.

Dar povestea lui Nicolae Malaxa este legată și de o serie de investiții în domeniul educației. Anita Sterea povestește o întâmplare legată de sora industriașului, Elena Malaxa. Ea ajunge directoare la Școala Centrală de Fete, fondată în 1851 de domnitorul Barbu Știrbei. Elena Malaxa îi cere ajutorul fratelui pentru renovarea instituției. „Să vă închipuiți acum că sunteți domnișoare, mergeți la școala de fete, prin 1929–1930, mergeți la baie și descoperiți dozatoare de săpun lichid și uscătoare de mâini. Era ceva nemaivăzut pentru anii aceia”, spune istoricul.

Arhitectura modernistă și casele care au schimbat imaginea cartierului

În zona cu străzi numite după capitale, pe lângă vilele neoromânești apar clădiri moderniste, cu linii simple, influențate de arhitectura europeană a anilor ’30 și ’40. Un exemplu este casa care a aparținut lui Mihail Manoilescu, profesor la Școala Politehnică din București și ministru de Externe al României în 1940. El a fost implicat în politica economică și diplomatică a perioadei interbelice, iar după instaurarea comunismului a fost arestat și a murit în detenție la închisoarea Sighet.

„Casa sa se remarcă prin arhitectura modernistă. Iar la un moment dat a avut și un rol diplomatic. A fost Ambasada Qatarului, dar în momentul de față e reședință privată”, mai spune Anita Sterea.

Dar, cel mai important, clădirea este un exemplu despre felul în care patrimoniul poate fi recuperat prin restaurare. „De proces s-a ocupat arhitecta Cristina Woinaroski. Ea a câștigat premiul pentru arhitectură și patrimoniu în 2024 cu proiectul acesta”, adaugă Anita Sterea.

Neoromânescul definește România?

Prin stilul neoromânesc, arhitecții au încercat să creeze un curent național inspirat din tradițiile românești. Este asociat în special cu arhitectul Ion Mincu, considerat unul dintre creatorii săi, dar și cu arhitecți precum Petre Antonescu, Cristofi Cerchez sau Grigore Cerchez. „Stilul combină elemente tradiționale românești, cum ar fi pridvoarele, coloanele, arcadele, motivele florale, acoperișurile inspirate din arhitectura rurală, dar cu cerințele unei locuințe moderne. Un alt element specific stilului neoromânesc este sfoara, pe care o găsim și pe ii, o găsim și în biserici. Ideea este a unui început fără de sfârșit, de creație, de viață”, a mai spus istoricul.

„Nu a avut o viață foarte lungă ca stil dominant. El apare la finalul secolului XIX, are un moment de vârf, pe la 1906, când stilul neoromânesc devine stil național. Dar mai apoi, la câțiva ani distanță, vine războiul. După Primul Război Mondial, ne întoarcem la neoromânesc, dar apare și Art Deco, care a influențat arhitectura europeană și implicit Bucureștiul interbelic”, explică Anita Sterea.

Piața Dorobanți, locul unde istoria și-a schimbat de mai multe ori chipul

Piața Dorobanți este cunoscută astăzi pentru restaurante, cafenele, ambasade și vile interbelice. Numele pieței și al bulevardului face referire la unul dintre cele mai importante momente din istoria României moderne. „Inițial, Calea Dorobanților începea din Calea Victoriei și mergea până la Parcul Herăstrău. Denumirea apare după Războiul de Independență și îi omagiază pe dorobanți, soldații care au luptat în campania din 1877–1878”, explică Anita Sterea.

Dorobanții reprezentau principala infanterie a Armatei Române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iar victoria din Războiul de Independență a transformat numele lor într-un simbol al statului român modern. De aceea, după 1878, numeroase străzi și piețe din țară au primit această denumire.

Istoricul spune că bulevardul a avut parte de numeroase transformări. „Prima porțiune, dintre Piața Charles de Gaulle și Șoseaua Ștefan cel Mare, păstrează încă numeroase vile și clădiri interbelice. Segmentul dintre Ștefan cel Mare și Piața Dorobanți a fost însă modificat foarte mult în perioada comunistă, când multe case au fost demolate și înlocuite cu blocuri”, a punctat Anita Sterea.

Un monument în mișcare

În Piața Dorobanți s-a scris și o parte a poveștii monumentului Lupa Capitolina sau Lupoaica, așa cum o cunoaște majoritatea, despre care se spune că ar fi cel mai plimbat monument din Capitală. „A fost în Parcul Carol, apoi pe Dealul Mitropoliei, în Piața Romană, aici în Piața Dorobanți, din nou în Piața Romană și apoi în Centrul Vechi, unde se află și acum”, povestește istoricul.

Statuia a fost oferită României de oficialii de la Roma în 1906, cu ocazia Expoziției Generale Române organizate la 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. Ea simboliza originea latină a poporului român și legătura culturală cu Italia.

Anita Sterea amintește și de legendele urbane care circulau în perioada comunistă. „Se spunea mereu că dispăreau copiii Lupoaicei, Romulus și Remus. De asemenea, fiind într-o zonă plină de diplomați și supravegheată atent de Securitate, exista povestea că în statuetele copiilor fuseseră montate dispozitive de ascultare care trebuiau schimbate periodic”, spune ea.

Memoria unuia dintre părinții medicinei moderne

La câteva minute de mers pe jos de Piața Dorobanți se află unul dintre cele mai puțin vizitate muzee ale Bucureștiului. Este Muzeul Memorial Victor Babeș, amenajat pe strada Andrei Mureșanu nr. 14A, într-o casă ridicată între 1928 și 1929 de Mircea Babeș, fiul marelui savant. 

„Nu este casa în care a locuit Victor Babeș. Aici a locuit fiul lui, Mircea Babeș, diplomat în Ministerul Afacerilor Externe. El este cel care donează casa statului pentru a deveni muzeu”, a explicat Anita Sterea.

Victor Babeș este considerat unul dintre fondatorii microbiologiei moderne. A identificat peste 50 de microorganisme patogene, a publicat în 1885 primul tratat de bacteriologie din lume împreună cu savantul francez André Victor Cornil și a pus bazele Institutului de Bacteriologie din București, care îi poartă și astăzi numele.

Istoricul povestește ce i s-a întâmplat în prima vizită pe care a făcut-o în muzeu, în toamna anului trecut. „Am intrat într-o zi și muzeograful mi-a spus că nu mai avusese niciun vizitator din luna mai. Era sfârșitul lui septembrie”, a specificat ea. 

Un colecționar a salvat arta românească

Puțin mai departe, pe strada cu același nume, se află Muzeul Zambaccian. Krikor H. Zambaccian a trăit între 1889 și 1962 și a fost un om de afaceri de origine armeană. „El se îndrăgostește de artă încă din tinerețe. Își transformă pasiunea într-o profesie și ajunge unul dintre cei mai importanți colecționari ai țării”, povestește Anita Sterea.

Imobilul a fost construit special în anii 1940 pentru a-i găzdui colecția, nu pentru a ocupa funcția de locuință. În 1947, Zambaccian a donat statului român casa și peste 200 de picturi, zeci de sculpturi și mobilier de epocă. Gestul său a dus la înființarea muzeului ce funcționează și astăzi în administrarea Muzeului Național de Artă al României.

„Bucurați-vă de oraș”

„Nu doar muzeele trebuie să facă mai mult pentru public, ci și noi trebuie să le trecem pragul. În București sunt peste 60 de muzee. Sigur că multe au nevoie de investiții și promovare. Dar primul pas este ca noi să le deschidem ușa. Dacă nu intrăm în ele, riscăm să pierdem nu doar niște clădiri, ci poveștile unor oameni care au construit cultura orașului”, a punctat Anita Sterea. 

„Bucurați-vă de oraș. Nu încercați mereu să-l comparați cu alte Capitale. Sunt foarte multe inițiative, foarte multe spații care se deschid, foarte multe locuri care merită descoperite. Bucureștiul chiar este frumos”, conchide istoricul.