SAFE: plătim pentru apărare sau pentru politica falimentară a UE?

Cronologia merită spusă simplu, fără ornamente juridice. Guvernul Bolojan a adoptat o ordonanță de urgență pe tema SAFE chiar în zilele în care fusese demis prin moțiune de cenzură, invocând faptul că nu readopta actul, ci doar lua act de un aviz negativ al Consiliului Legislativ. Președintele Camerei Deputaților a contestat acest gest la CCR, considerând că un guvern interimar cu puteri limitate nu putea legifera astfel.

Avocatul Poporului a atacat aceeași ordonanță. Cincizeci și trei de deputați din mai multe grupuri parlamentare au depus o a treia sesizare, susținând că ordonanța bifa, sub eticheta urgenței naționale, o serie de chestiuni care nu aveau nimic de-a face cu apărarea, de la PNRR la numărul de posturi din administrația locală. Curtea a respins, pe rând, contestațiile de fond. A confirmat constituționalitatea ordonanței, motivând că toate dispozițiile ei se subsumau unui obiectiv legitim, prevenirea pierderii fondurilor europene.

Viteza de autobahn a banilor

Pe plan strict juridic, poate că decizia e corectă. Dar dacă privim dincolo de motivare, observăm ceva mai interesant decât litigiul constituțional în sine: viteza și direcția în care s-au mișcat banii, exact în intervalul în care instituțiile românești se certau pe procedură.

Și aici criza guvernamentală nu e doar zgomot de fond, ci miezul problemei. Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură pe 5 mai, cu 281 de voturi, un record absolut. Constituția spune limpede că un guvern demis administrează doar treburile curente, până la depunerea jurământului de către un cabinet nou.

În realitate, un fost președinte al CCR a explicat public că un asemenea guvern poate rămâne în funcție, fără limită clară, „mult și bine”, cât timp nimeni nu reușește să formeze o majoritate alternativă. Așa s-a și întâmplat. Ilie Bolojan a rămas la Palatul Victoria, în regim contestat, exact în săptămânile în care se semnau contractele SAFE. Nu e o coincidență de calendar, e o strategie declarată.

Miza menținerii lui Bolojan la putere

Un deputat USR a spus-o explicit, fără menajamente, în zilele demiterii: că miniștrii și secretarii de stat ai partidului vor încerca să împingă cât se poate de mult din reformele începute și să urgenteze tot ce se poate, ca să nu se rateze fonduri europene și proiecte deja pornite. Cu alte cuvinte, miza reală a luptei pentru a-l ține pe Bolojan la putere cât mai mult timp posibil, dincolo de orice ambiguitate constituțională, n-a fost doar supraviețuirea politică a unui guvern sau a unui partid.

A fost timpul fizic necesar ca un anumit set de contracte, deja orientate către un anumit furnizor, să ajungă semnate înainte ca o nouă majoritate, eventual mai puțin binevoitoare cu acest aranjament, să se poată instala la Palatul Victoria. Fiecare săptămână de interimat prelungit a fost, în mod foarte concret, încă o șansă ca lista de achiziții să rămână neschimbată.

Pentru că, în timp ce CCR delibera, contractele se semnau. Din cei aproape 17 miliarde de euro alocați României, o pondere zdrobitoare s-a îndreptat către un singur grup industrial german. Rheinmetall a obținut, doar din pachetul Ministerului Apărării, șapte contracte cumulând aproape 6 miliarde de euro, aproximativ 60% din tot bugetul de înzestrare al armatei și o treime din întreaga alocare SAFE a țării.

Vehiculele de luptă Lynx, sistemele antiaeriene Skyranger și Skynex, navele de patrulare de la Mangalia, muniția de calibru mediu, toate poartă, într-o formă sau alta, sigla aceleiași companii germane. Franța a luat o porție mai mică, elicoptere Airbus și radare, prin Direcția Generală de Armamente.

Germania nu a luat împrumuturi, dar profită de ele

Restul statelor mari ale Uniunii Europene, în special Germania, nu au accesat practic deloc împrumutul SAFE, preferând să-și finanțeze achizițiile din fonduri naționale proprii, de peste 100 de miliarde de euro, fără să se mai îndatoreze și ele pentru patruzeci și cinci de ani. Cu alte cuvinte, industria germană încasează, statul german nu se împrumută, iar statul român se împrumută pentru a plăti industria germană.

Nu e o critică la adresa Rheinmetall, care face exact ce ar trebui să facă orice companie privată, profit. Critica reală trebuie să se ducă spre regulile jocului, nu spre jucători. SAFE impune ca minimum 65% din echipamente să fie produse în Uniune și ca achizițiile să implice, în etapa următoare, cooperare între cel puțin două state membre. Pe o piață în care tehnologia grea, tancuri, sisteme antiaeriene, e monopolizată de câteva conglomerate vest-europene, asemenea reguli nu deschid competiția, ci o canalizează. Cine scrie regulile pieței scrie, de fapt, și lista câștigătorilor.

Comparația cu Polonia

Comparația cu Polonia e instructivă. Polonia a primit cea mai mare alocare SAFE din Uniune, peste 43 de miliarde de euro, și a păstrat aproximativ 90% din valoare la producătorii proprii, prin holdingul de stat PGZ. România a desemnat operatori străini pentru douăzeci din cele douăzeci și unu de proiecte ale armatei.

Diferența nu vine din lipsa de capacitate industrială românească, ROMARM existase și exista, ci dintr-o poziție de negociere mult mai slabă și dintr-o decizie politică de a accepta pachete la cheie în locul construirii unei capacități proprii. Ministrul Apărării a explicat că achizițiile militare au și o componentă diplomatică, nu doar economică. Cred că are dreptate. Problema e că nimeni nu a explicat clar românilor în ce constă acea diplomație și cui servește ea pe termen lung.

Am ocolit fix puterea care ne protejează

Modelul polonez arăta direcția pe care România ar fi trebuit s-o urmeze, doar că acum e prea târziu pentru partea cea mai mare a deciziei. Fiecare miliard împrumutat ar fi trebuit să lase în țară mai mult decât o linie de asamblare sub licență, ar fi trebuit să construiască o capacitate industrială proprie, cu proprietate intelectuală românească, nu doar cu forță de muncă românească plătită să monteze piese venite din altă parte.

Contractele mari sunt deja semnate, iar varianta asta a fost ratată pentru acest val de fonduri. Și acolo unde producția proprie nu putea ține pasul, cealaltă direcție sănătoasă ar fi fost să cumpărăm mai mult, nu mai puțin, de la americani. Nu din sentimentalism transatlantic, ci din calcul rece de interes național, pentru că Statele Unite sunt cele care ne apără efectiv, prin prezența militară reală de pe teritoriul nostru, nu prin contracte industriale.

Banii cheltuiți acolo n-ar fi fost doar o achiziție de echipament, ar fi fost o investiție în relația cu garantul nostru de securitate. Banii cheltuiți, în schimb, pentru a întreține capacitatea de producție și exporturile unui aliat european care nu-și asumă riscul financiar pe care ni-l cere nouă să-l asumăm n-au fost nici investiție în apărare, nici investiție în relație, ci pur și simplu o subvenție. Lecția merită ținută minte pentru felia de fonduri care încă se negociază, pentru că acolo, cel puțin, alegerea nu e încă închisă.

Jocul geopolitic

Aici intervine geopolitica mare. Berlinul a transformat SAFE, prin inițiative precum European Sky Shield, într-un canal prin care fondurile europene de apărare ale flancului estic se varsă spre industria germană, fără ca Germania însăși să-și asume datoria asociată. E o mutare inteligentă, din perspectiva interesului național german.

Parisul joacă o partidă similară, mai discretă, prin consorții franco-germane precum KNDS și prin Direcția Generală de Armamente, păstrând tradiția franceză de a exclude, pe cât posibil, importul de sisteme majore din afara Europei. Washingtonul are, în acest joc, mai mult de pierdut decât pare la prima vedere.

SUA rămâne garantul real al securității flancului estic, prin trupele staționate pe teritoriul românesc și prin acoperirea pe care o oferă NATO, dar industria americană de apărare e tot mai vizibil exclusă din rețeta europeană de cooperare obligatorie impusă prin SAFE, exact pe terenul pe care ar trebui să rămână partenerul de prim rang.

Iar Marea Britanie, ieșită din Uniune, dar prezentă activ în arhitectura europeană de apărare prin formate precum European Political Community, caută să rămână relevantă pentru flancul estic fără să accepte din nou regulile pieței unice. România nu participă la această partidă ca jucător. Participă ca masă de manevră, ca teren pe care alții își decontează rivalitățile industriale.

Fritz, doar coincidență biografică?

Liderii politici locali nu sunt absenți din ecuație, sunt parte din ea. Cancelaria premierului a justificat orientarea contractelor către Rheinmetall prin lipsa de alternative europene capabile să producă integrat toate echipamentele necesare, ceea ce e parțial adevărat, dar nu explică de ce nu s-a negociat un transfer real de proprietate intelectuală, în loc de simpla asamblare sub licență.

Liderul USR, care conduce și negocierile guvernamentale pe acest dosar, are origine și cetățenie germană până de curând, și a numit programul SAFE un program de patriotism, chiar în perioada în care contractele cu Rheinmetall erau în plină negociere de preț. Poate că e o coincidență biografică fără relevanță. Poate că nu. Într-un sistem politic sănătos, întrebarea s-ar pune fără să fie etichetată drept extremism.

O generație sufocată de rate

Problema de fond nu e cine câștigă contractele, fiecare mare putere își joacă interesul național, lucru perfect rațional și de înțeles. Problema e că România a ales, din nou, calea datoriei publice colective administrate centralizat, în locul unei strategii proprii de descentralizare a riscului și de construire a capacității interne.

Patruzeci și cinci de ani de rambursare, cu primele rate abia în 2036, înseamnă o generație care va plăti pentru decizii luate într-un interval de câteva săptămâni de criză politică, fără dezbatere publică reală și cu o transparență minimă asupra criteriilor de selecție a furnizorilor. Nu mai e vorba de Brexit și de opțiunea pe care britanicii au avut-o, de a se desprinde de o piață și a-și recâștiga autonomia de reglementare.

România nu a avut niciodată acea opțiune și probabil nu o va avea. Dar exact de aceea miza pentru noi nu e ieșirea din construcția europeană, ci ceva mai modest și mai urgent, capacitatea de a negocia în interiorul ei ca un partener cu interese proprii clar formulate, nu ca un teren pe care marile puteri își rezolvă, fiecare pe cont propriu, rivalitățile industriale, folosind banii noștri împrumutați ca să le finanțeze.

Suntem teren de joc, nu jucători

Asta nu se rezolvă prin decizii CCR, indiferent în ce sens ar fi ele. Se rezolvă prin instituții românești suficient de competente și suficient de independente politic încât să negocieze de la egal la egal, nu prin a alege constant calea cea mai rapidă, cea care evită pierderea unui termen administrativ, în detrimentul căii celei mai avantajoase pe termen lung. Până atunci, suntem teren de joc, nu jucător.

Ce mai poate schimba, în mod concret, un guvern care se va instala cândva, fie el tehnocrat, fie politic? Contractele mari deja semnate, Lynx-ul, navele de la Mangalia, sistemele Skyranger și Skynex, sunt angajamente juridice ferme, cu penalități și termene de livrare până în 2030. Pe acestea nu le mai poate desface nimeni fără un cost financiar și diplomatic enorm, și fără riscul de a pierde definitiv niște fonduri europene care nu se mai oferă a doua oară. Dar nu tot ce e cu eticheta SAFE a fost deja decis.

Achiziția celor 139 de transportoare Piranha 5, produse sub licență General Dynamics, compania americană care deține producătorul elvețian Mowag, nu a fost semnată până la termen, iar explicația oficială dată de Guvern a fost că furnizorul ar fi cerut un preț prea mare. E o explicație care merită primită cu rezervă, pentru că vine chiar din partea care a decis să nu cumpere de la americani, nu dintr-o sursă independentă care să poată confirma sau infirma cifrele. Indiferent care a fost motivul real, rezultatul rămâne același: oferta germană, descrisă mai sus, a trecut fără obstacole, în timp ce oferta americană e singura mare achiziție de echipament terestru care nu s-a finalizat, urmând să fie rediscutată ca achiziție comună.

O îndepărtare de interesul național

Aici trebuie spus lucrurilor pe nume. Partenerul strategic numărul unu al României în materie de apărare nu este Germania, este Statele Unite, prin garanția pe care Washingtonul o oferă, în continuare, securității flancului estic al NATO, inclusiv prin trupele americane staționate pe teritoriul românesc.

Faptul că, în acest context, contractul cu o companie americană e singurul rămas neîncheiat din achizițiile mari de echipament terestru, în timp ce un volum de contracte de aproape zece ori mai mare s-a dus, fără discuție și fără negociere reală pe condiții, către un singur grup industrial german, nu e o simplă chestiune de procurement. E o îndepărtare de la interesul național, pentru că orice semnal trimis Washingtonului că România tratează partenerul american drept un furnizor oarecare, înlocuibil cu oricare altul disponibil pe piață, este exact genul de semnal pe care Moscova îl citește cu atenție și îl exploatează.

O Românie care își diluează relația cu garantul ei real de securitate, în favoarea unor aranjamente industriale europene motivate mai mult de interesul Berlinului decât de cel al Bucureștiului, nu își întărește poziția, și-o subțiază. La fel armamentul individual de infanterie, platformele de transport auto și mai ales toate proiectele care vor fi negociate, de aici încolo, în cooperare cu alte state membre, unde regula celor două state partenere lasă loc de alegere asupra cui se asociază România.

Ce mai putem repara

Acolo, în partea încă nescrisă a programului, un guvern cu o agendă clară și cu o capacitate reală de negociere mai poate face diferența, nu desfăcând ce s-a semnat deja, ci refuzând să repete același tip de decizie pripită pentru restul de miliarde rămase pe masă.

Și aici ajungem la întrebarea din titlu. Tot acest aranjament, în care un stat de pe flancul estic se îndatorează pe patruzeci și cinci de ani ca să cumpere aproape exclusiv de la industria germană, capătă alt sens dacă ne uităm la starea reală a economiei care încasează banii. Germania, motorul industrial al Uniunii, a intrat de două ori în recesiune în ultimii ani și institutele germane de cercetare economică au tăiat din nou, în 2026, estimările de creștere la sub un procent, pe fondul scumpirii energiei și al incertitudinii globale.

Industria germană în declin

Industria auto germană a pierdut, doar în 2025, aproximativ 50.000 de locuri de muncă, parte dintr-un val mai larg de peste 124.000 de disponibilizări industriale într-un singur an. Cauzele nu sunt o întâmplare conjuncturală, ci structurale: costurile cu energia, rămase ridicate după ce Germania s-a desprins voluntar de gazul rusesc fără un plan de substituție la fel de competitiv, birocrația și presiunea fiscală asupra întreprinderilor, concurența tot mai dură din China și o întreagă generație de politici industriale, de la dezindustrializarea forțată în numele tranziției verzi până la abandonarea energiei nucleare, care au lovit exact sectoarele care altădată făceau din Germania puterea economică a continentului.

Singura sursă de creștere recunoscută oficial de economiștii germani a fost cheltuiala guvernamentală pentru apărare și infrastructură. Cu alte cuvinte, exact în momentul în care Germania avea nevoie de un motor de relansare pe care criza ei structurală nu i-l mai putea oferi din interior, a apărut SAFE, plătit pe datorie de toate statele care nu aveau încotro, și care a livrat industriei germane cel mai mare pachet de contracte externe din istoria ei recentă.

Ne împrumutăm ca să salvăm un model economic eșuat

Tocmai de aceea distincția contează. Îndatorarea în sine nu e problema, iar a profita de marja încă deschisă presupune exact ce lipsește acum: un guvern stabil, nu unul care își justifică fiecare zi suplimentară la putere prin nevoia de a închide rapid alt dosar urgent. Are sens să ne îndatorăm patruzeci și cinci de ani dacă banii cumpără cu adevărat capacitate de apărare în fața Rusiei sau a altor amenințări reale, blindate care funcționează, muniție care există în depozite, sisteme care apără cerul românesc.

Nu are niciun sens să ne îndatorăm ca să finanțăm, de fapt, redresarea economică a unor state care s-au pus singure la pământ prin propriile politici industriale sinucigașe. România are dreptul să se înarmeze și obligația să se înarmeze bine. Nu are nicio obligație să salveze, pe datorie, modelele economice eșuate ale altora.