Cazul Pașca vs. statul român. Cum își îngrijesc alte state bătrânii: de la sate construite pentru persoanele cu demență, la grădinițe mutate în azile de bătrâni

Scandalurile din ultimii ani au deschis în România aceeași dezbatere de fiecare dată. Cine este responsabil, cine trebuia să controleze și cine va răspunde. Mult mai rar se discută însă despre cum ar trebui să arate, în mod concret, un sistem de îngrijire pentru persoanele în vârstă, astfel încât acestea să nu ajungă dependente de inițiative individuale sau de improvizații.

În ultimii ani, mai multe state au încercat să schimbe radical filosofia îngrijirii vârstnicilor. În locul modelului în care bătrânii sunt izolați în instituții gri și deprimante, au apărut comunități construite în jurul ideii de autonomie, interacțiune socială și integrare în viața de zi cu zi. Toate au pornit de la aceeași convingere. Pe lângă un tratament medical adecvat, bătrânețea trebuie să însemne și păstrarea unei vieți cât mai normale.

De Hogeweyk, Olanda: primul sat pentru persoanele care suferă de demență

Hogeweyk, în orașul Weesp, lângă Amsterdam, arată ca un cartier obișnuit olandez. Are străzi pietruite, magazin alimentar, teatru, restaurant, un pub, chiar și un salon de coafură. Oamenii stau pe terase, ies la cumpărături, merg la spectacole sau se plimbă prin parc. Diferența e că toți cei 188 de locuitori suferă de demență avansată. Iar întregul loc e de fapt un centru medical licențiat. 

Ideea a apărut în 1992, când o echipă de la un cămin clasic din zonă s-a întrebat cum ar vrea să fie tratați proprii lor părinți, dacă ar avea Alzheimer. Satul a fost construit și deschis în decembrie 2009. Costul a fost de aproximativ 20 de milioane de euro, aproape în totalitate din fonduri publice olandeze. 

În 2018 s-au mai adăugat patru case, ajungând la 27 în total, fiecare cu câte șase sau șapte locatari. Locuințele sunt amenajate în funcție de stilul de viață pe care rezidenții l-au avut înainte de boală. Unele seamănă cu casele unor familii de fermieri, altele cu apartamente urbane sau locuințe ale clasei de mijloc. 

Cei aproximativ 250 de angajați poartă haine obișnuite, nu uniforme medicale și se comportă ca vecini, nu ca personal de îngrijire. 

Rezidenții gătesc, fac cumpărături, își îngrijesc grădinile și își aleg singuri activitățile zilnice, din peste 35 de cluburi tematice. Cei care stau aici plătesc o contribuție minimă către guvern, în funcție de venituri. Aceasta poate fi de la 200 până la maximum 2700 de euro lunar.

Rezultatele s-au văzut rapid: administrația raportează o scădere a folosirii medicamentelor antipsihotice de la 50% la 12% dintre rezidenți. Modelul Hogeweyk a inspirat proiecte similare în mai multe țări, printre care Italia, Elveția și Statele Unite.

Humanitas, Olanda: studenți care locuiesc gratis lângă bătrâni

În orașul olandez Deventer, unul dintre cele mai cunoscute cămine pentru vârstnici din Europa seamănă, pe alocuri, cu un cămin studențesc. Pe holuri se aud discuții despre examene, iar în bucătărie un student își pregătește micul dejun înainte de cursuri. Câteva ore mai târziu, aceeași persoană urmărește un meci de fotbal alături de un rezident de 90 de ani sau îl ajută să învețe cum să vorbească cu nepoții pe tabletă. 

La Humanitas, șase studenți locuiesc gratuit în clădire, fără să plătească chirie sau utilități. În schimb, fiecare își asumă un angajament simplu: să petreacă cel puțin 30 de ore pe lună alături de cei aproximativ 160 de vârstnici. 

Nu există un program rigid și nici activități impuse. Uneori gătesc împreună, alteori sărbătoresc aniversări, merg la cumpărături, discută ore în șir sau îi ajută pe bătrâni să descopere internetul și rețelele sociale. Conducerea centrului spune că studenții nu sunt voluntari și nici îngrijitori, ci vecini care aduc în clădire o parte din energia și ritmul lumii de afară. 

Ideea i-a aparținut directoarei Gea Sijpkes, după ce un student i-a povestit cât de greu găsea o locuință decentă. Proiectul a rezolvat două probleme în același timp: lipsa spațiilor accesibile pentru tineri și singurătatea resimțită de mulți bătrâni din centrele de îngrijire. 

Singura regulă impusă studenților este să nu îi deranjeze pe bătrâni. O condiție ușor de respectat, glumesc angajații, mai ales că mulți dintre rezidenți aud greu. În rest, prieteniile apar firesc, fără obligații și fără artificii. Modelul a devenit între timp o sursă de inspirație pentru proiecte similare din Franța, Spania, Statele Unite și alte țări europene.

Căminul din Deventer pregătește acum o variantă extinsă, numită „Woonstudent 2.0″, în care studenții și bătrânii ar urma să locuiască direct în aceeași locuință, nu doar în aceeași clădire.

Japonia: centrul unde copiii vin să bea ceai cu bătrânii

La Aoi Care, în Fujisawa, la aproape 50 de kilometri de Tokyo, centrul de îngrijire nu e o instituție izolată de restul orașului. Clădirea stă discret într-un cartier rezidențial, aproape de magazine, parc, stații de transport și de o grădiniță. Nu există senzația de spațiu închis, rupt de viața din jur. Iar bătrânii nu sunt tratați ca pacienți scoși din comunitate.

Fondatorul centrului, Tadasuke Kato, a lucrat într-un cămin tradițional. El a plecat dezamăgit de modelul în care bătrânii își petreceau zilele între pat, medicamente și mese luate în tăcere. Aoi Care a fost construit pe o altă idee: oamenii în vârstă trebuie să rămână parte din cartierul în care trăiesc.

Centrul are o zonă rezidențială pentru șapte persoane cu demență și o zonă deschisă, unde vârstnicii pot veni temporar, ca într-un spațiu de întâlnire. Copiii din zonă trec pe acolo după școală, angajatele își pot aduce propriii copii la muncă. Așa că întâlnirile dintre generații apar firesc. 

La etaj funcționează și o clasă de caligrafie, frecventată de peste 130 de elevi din zonă. Bătrânii se ocupă și de un mic magazin de dulciuri, gândit special pentru copiii din vecinătate.

Uneori copiii fac ceai cu bătrânii, alteori se joacă cu mingea sau vând împreună produse pregătite în centru. Pentru cei mici, contactul cu bătrânețea devine ceva familiar. În plus, aceștia învață de la vârste fragede ce înseamnă empatia și grija. Pentru vârstnici, simpla prezență a copiilor readuce sentimentul că au încă un loc în lume.

SUA: grădinița din interiorul unui centru pentru vârstnici

În Seattle, la Providence Mount St. Vincent, copiii intră zilnic într-o clădire în care locuiesc peste 400 de vârstnici. Centrul funcționa de zeci de ani ca azil, dar administrația a decis la începutul anilor ’90 să aducă în interior și o grădiniță. Ideea a pornit de la o observație simplă: clădirii îi lipseau zgomotul, energia și bucuria copiilor.

Așa a apărut Intergenerational Learning Center, o grădiniță în care copiii învață printre oameni ajunși la finalul vieții. Grupele au activități programate cu rezidenții de mai multe ori pe săptămână: muzică, dans, povești, desen, jocuri sau simple vizite. Uneori, copiii și bătrânii lucrează împreună la proiecte pentru comunitate, cum ar fi pregătirea de pachete cu mâncare pentru persoane fără adăpost.

Copiii învață despre empatie, fragilitate și răbdare. Vârstnicii se bucură de energia copiilor într-o zi care altfel ar putea însemna doar singurătate. Modelul a devenit cunoscut și prin documentarul „Present Perfect”, filmat pe parcursul unui an școlar, care urmărește apropierea dintre cei foarte mici și cei foarte bătrâni.

Franța: blocul femeilor care refuză azilul clasic

La câțiva kilometri de centrul Parisului, într-un cartier obișnuit din Montreuil, se află un bloc care, la prima vedere, nu atrage atenția. Înăuntru funcționează însă unul dintre cele mai neobișnuite proiecte dedicate persoanelor în vârstă din Europa. 

Se numește Maison des Babayagas și a fost gândit încă din 1999 de activista feministă Thérèse Clerc, după ce și-a îngrijit mama în ultimii ani de viață și a ajuns la concluzia că bătrânețea poate fi trăită altfel. Proiectul s-a deschis în 2013, după mai bine de un deceniu de căutări de finanțare și negocieri cu autoritățile. 

Clădirea are 21 de apartamente adaptate pentru femei de peste 60 de ani și alte patru destinate tinerilor sub 30 de ani. Fiecare locatară are propriul spațiu, dar viața comunității se desfășoară în jurul unei săli comune unde au loc dezbateri, ateliere, concerte și cursuri deschise inclusiv oamenilor din cartier. 

Locatarele își administrează singure comunitatea, se sprijină reciproc în activitățile de zi cu zi și iau împreună deciziile importante. Principiile pe care a fost construit proiectul sunt autonomia, solidaritatea și participarea la viața comunității. 

Numele „Babayaga” vine din mitologia slavă, unde desemnează o vrăjitoare bătrână. Fondatoarele l-au ales intenționat, pentru a transforma un simbol asociat bătrâneții într-unul al independenței și al libertății. De-a lungul anilor, proiectul a inspirat inițiative similare în alte orașe franceze și chiar în Canada, demonstrând că un loc dedicat vârstnicilor poate deveni și un spațiu activ al comunității, în care aceștia să simtă că trăiesc normal.

Ce ar putea învăța România din aceste modele

România nu poate copia peste noapte un sat precum Hogeweyk sau un centru intergenerațional ca în Seattle. Suntem încă departe, din păcate. 

Dar există un lucru esențial pe care statul român îl poate face: să schimbăm modul în care ne raportăm la bătrânețe. Persoanele în vârstă nu sunt o povară care trebuie ascunsă între patru pereți și nici oameni care au ieșit din viața comunității, având nevoie doar de tratament și medicamente. Sunt oameni care au nevoie în continuare de relații, de activități, de autonomie și de sentimentul că încă aparțin locului în care trăiesc. 

În România, scandalurile din azile arată aproape mereu același lucru: controale făcute târziu, instituții care nu comunică între ele, centre care nu funcționează cum trebuie tolerate ani la rând și oameni vulnerabili lăsați la mila improvizației. În alte state, întrebarea a fost pusă invers: cum poate fi construit un sistem în care bătrânii să rămână cât mai mult timp parte din comunitate, cu siguranță, supraveghere și demnitate.

Modelele din Olanda, Japonia, Franța sau Statele Unite nu sunt soluții miraculoase. Au costuri, limite și depind de personal bine pregătit. Dar toate arată că îngrijirea vârstnicilor poate fi gândită dincolo de pat, tratament și supraveghere. Poate însemna case mici în locul instituțiilor uriașe, activități reale în locul zilelor goale, contact cu tinerii, libertate de mișcare și un mediu care păstrează cât mai mult din viața de dinainte.

Pentru România, primul pas ar fi mai puțin spectaculos, dar mult mai urgent: un sistem care verifică la timp, finanțează corect, sprijină familiile și construiește alternative reale pentru cei care nu se mai pot îngriji singuri. 

Abia de acolo poate începe discuția despre inovație. Până atunci, fiecare scandal va arăta aceeași rană veche: oameni vulnerabili abandonați de un stat neputincios.

O propunere pentru tine, cititorule

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. 

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!