EXCLUSIV. Cazul Bihor, dincolo de dosarul penal: cum a pasat statul responsabilitatea pentru sute de oameni vulnerabili

Încă din vremea comunismului și zeci de ani după revoluția din 1989, au fost profesii și domenii unde subfinanțarea s-a cronicizat. Spitalele au ieșit la lumină în ultimii ani, în sensul unei noi fețe, mai civilizate, pentru că actul medical merge la fel de împiedicat. Învățământul e paria și la salarii și la condiții pentru copii. Asistența socială e preponderent o pârghie de scos voturi, nu îngrijirea celor fără șanse, fără familie și cu sănătate precară.

Acolo unde statul nu performează, iar cel care ar trebui să asigure servicii de calitate pentru contribuabil se plânge că e prost plătit, cetățeanul este cel dublu taxat. O dată oficial, iar banii săi sunt cheltuiți, nimeni nu știe cum, de stat (pe alocuri furați sau prost investiți). Și a doua oară prin româneasca „șpagă” pe care de decenii toată lumea știe că trebuie să o bage în buzunarul medicului, asistentei, funcționarului, directorului. Ca să ai acces la puțin mai multă atenție și chiar și prioritate pe listele de așteptare. Pentru profesori, alternativa la șpagă sunt meditațiile. Pe care tot cetățeanul părinte le plătește.

Fenomenul face cumva parte din cotidian, cazurile mai flagrante apar pe televizoare. Atunci toată lumea manifestă indignare și cere legi și controale mai eficiente. Dar legi sunt destule și doar cuvintele puse pe o hârtie nu rezolvă problemele. Controale se pornesc în general ostentativ și de multe ori împotriva celor care sunt măcar cât de cât în regulă. Șmecherii mereu supraviețuiesc și românii continuă să plătească.

Odiseea azilelor de bătrâni: locuri puține, mizerie sau ești furat fără rușine

În România o populație sărăcită, neîngrijită și îmbătrânită necesită un număr mare de locuri în astfel de centre de supraveghere a vârstnicilor. Subiectul devine o problemă și în țările vestice mai bogate ca noi. Oamenii trăiesc mai mult ca acum câțiva zeci de ani, dar pe măsură ce înaintează în vârstă au nevoie de îngrijiri medicale sau paleative. Iar personalul medical este în scădere.

Există categoria centrelor de supraveghere vârstnici din administrarea directă a statului. Locuri puține, PCR mult. Adică pile-cunoștințe și relații. Sunt cele mai rezonabile și la preț și dacă vorbim de calitatea vieții celor internați.

Centrele private sunt loterie. Unele bune, dar private, scump, iar dacă lași un bătrân și tu, de pildă, locuiești în afara țării, și nu poți controla, nimic nu-și garantează că e tratat așa cum ar trebui. Cineva care și-a internat mama aflată în stadui terminal într-un astfel de azil privat din Ilfov mi-a spus că era îngrijită, dar aparținătorii au fost jecmăniți cu nerușinare.

„Pe lângă suma fixă lunară pe care o convenisem prin contract, veneau cu tone de facturi. Trebuiau plătite pe loc, pentru tratamente și îngrijiri suplimentare. Nu te anunțau să-ți explice ce tratamente, ce medicamnte, să știi pe ce dai banii. Veneau facturi. Nu le plăteai, ți-o puneau în brațe. Era dupa al doilea AVC, n-aș fi știut ce să fac cu ea acasă. Așa că strângeam din dinți și plăteam”.

Cel mai greu, pentru cei ai nimănui

Ultima categorie sunt cei abandonați sau fără familie, adunați de pe străzi și de care toată lumea vrea să scape. Fără bani, cu mințile rătăcite de multe ori, murdari și flămânzi ajung pe mâna oricui, iar statul închide ochii. Cine plătește pentru ei e tot cetățeanul, într-o formă sau alta. Dar nu din perspectiva normală a unui asistențe sociale legale, ci prin ajutoare și indemnizații care ajung la persoane aflate dincolo de lege. Indiferent că au bune sau rele intenții.

Azilul de la Bihor care a împărțit România între adepții „bunului samaritean” și cei care conndamnă „casa ororilor”

Timp de aproape două decenii, sute de persoane fără adăpost, bolnavi cronici, oameni cu dizabilități psihice sau fizice și vârstnici abandonați au fost direcționați către un sistem paralel de îngrijire. Potrivit procurorilor DIICOT, acesta funcționa în afara oricărui cadru legal. Dosarul care îl vizează pe Viorel Pașca scoate la iveală nu doar acuzații privind constituirea unui grup infracțional organizat, trafic de persoane și supunerea unor persoane vulnerabile la tratamente degradante, ci și un mecanism prin care instituții ale statului au tolerat, ani la rând, existența unei structuri care prelua sute de oameni fără să dețină licențele și autorizațiile prevăzute de lege.

Ancheta este în desfășurare, iar vinovăția persoanelor cercetate va fi stabilită exclusiv de instanță. Documentele aflate la dosar descriu însă un sistem care nu funcționa ascunzându-se de autorități, ci în contact permanent cu acestea.

Potrivit referatului DIICOT, persoane vulnerabile din mai multe județe ajungeau în imobilele administrate de Viorel Pașca, la fundația din Dumbrava, prin intermediul spitalelor, serviciilor sociale și primăriilor. Mulți dintre beneficiari erau externați fără familie, fără locuință și fără posibilitatea de a se întreține, fiind direcționați către o structură care, susțin procurorii, funcționa în afara cadrului legal al serviciilor sociale. Pe măsură ce activitatea s-a extins, arată anchetatorii, instituțiile au început să trimită direct persoane către această rețea.

Bătrâni izolați și fără drept de a ieși din incintă

Odată ajunși în imobilele administrate de grupare, beneficiarii intrau, potrivit DIICOT, într-un regim strict de control. Anchetatorii susțin că telefoanele, actele de identitate, cardurile și celelalte bunuri personale erau ridicate, iar contactul cu exteriorul era limitat.

O interceptare redă explicațiile oferite unui aparținător: „Din moment ce el va veni aici, dumneavoastră nu veți putea lua niciodată legătura cu dânsu. Doamne ferește, în cazul decesului nu vă anunță nimeni.”

Regulile sunt explicate și beneficiarilor într-o altă convorbire: „Aici n-aveți voie cu telefon, n-o să vi se dea niciodată, aici n-o să aveți voie să ieșiți afară, n-o să vi se dea bani de nicăieri… aveți acces doar la pat, mâncare, tratament și atât.”

Pentru procurori, aceste interceptări reprezintă indicii ale unui sistem în care persoanele vulnerabile deveneau complet dependente de cei care administrau centrele.

Tratament administrat de persoane analfabete, „după culoarea cutiei”

Ancheta ridică semne de întrebare și în privința îngrijirii medicale. Potrivit procurorilor, medicamentele erau administrate uneori de persoane fără pregătire de specialitate. Îngrijitoarea „nu știe nici să scrie și nici să citească, dar are o memorie vizuală foarte bună și cunoaște pastilele după culoarea cutiilor”.

Interceptările surprind și discuții în care medici reclamă faptul că unor pacienți nu le erau administrate tratamentele prescrise după externare, inclusiv în cazuri de boli cronice și afecțiuni oncologice. În ciuda acestor informații, procurorii susțin că instituțiile statului au rămas ani la rând într-o stare de pasivitate, iar controalele și sesizările nu au produs efecte concrete.

Referatului DIICOT susține fără echivoc: „Instituțiile implicate au manifestat o conduită pasivă și au evitat sesizarea altor autorități competente (…). Această toleranță instituțională și tendința de a închide ochii au creat un climat de impunitate, de natură să întărească sentimentul de invulnerabilitate al lui Pașca și să favorizeze continuarea activităților ilicite.”

Ce spun specialiști din domeniu

Dincolo de răspunderea penală, pe care o va stabili instanța, dosarul ridică și o altă întrebare. Cum a fost posibil ca sute de persoane vulnerabile să fie îngrijite și apoi să decedeze ani la rând într-o structură care nu figura, oficial, în sistemul de servicii sociale al statului? Și nu pentru că locația funcționa ilegal, ci pentru că nimănui nu i-a păsat și tuturor le-a convenit. Cum spuneam: statul a pasat răspunderile sale către simplii cetățeni.

Am deschis această discuție mai amplă despre responsabilitatea instituțiilor cu avocatul Angelica Juracopschi, fost director general adjunct al DGASPC Sector 1. În interviul acordat NewsEdge în exclusivitate, juristul a clarificat, în primul rând, termenii folosiți în spațiul public.

Acreditarea e obligatorie

„Legea nr. 197/2012 cere două trepte: acreditarea entității ca furnizor de servicii sociale și licențierea fiecărui serviciu în parte, fiecare cămin. Abia apoi o fundație poate primi beneficiari, contracte publice sau subvenții de la stat”, explică aceasta.

Juracopschi atrage atenția că aceste condiții nu reprezintă o simplă formalitate birocratică, ci mecanismul prin care statul garantează siguranța beneficiarilor. „Aș vrea să spun ceva despre rostul acestor norme: ele nu există ca să constrângă, ci ca să protejeze. Protejează în primul rând beneficiarul, persoana vulnerabilă, care nu se mai poate apăra singură. Dar îl protejează la fel de mult și pe cel care îngrijește (…). Cine lucrează în afara cadrului, oricât de bune i-ar fi intențiile, rămâne singur în fața unei răspunderi practic nelimitate.”

Legea reglementează clar

În opinia fostului director adjunct al DGASPC Sector 1, ceea ce ancheta descrie în cazul din Bihor este incompatibil cu standardele minime impuse de legislația românească pentru orice serviciu rezidențial destinat persoanelor vulnerabile. „Nimic din ce s-a descris la Bihor, medicație administrată „după culoarea cutiei” de persoane necalificate, decese neînregistrate corespunzător, înhumări pe un teren viran, nu este compatibil nici măcar cu standardul minim.”

Potrivit acesteia, legislația stabilește foarte clar și traseul unei persoane vârstnice fără familie sau fără locuință. Primăria, prin serviciul public de asistență socială, are obligația să preia cazul, să realizeze ancheta socială și să identifice o soluție legală de îngrijire, inclusiv în regim de urgență.

În practică însă realitatea era diferită

„Nu cred că cei mai mulți au acționat cu rea intenție; cred că au acționat cu resemnare. Dar resemnarea instituțională, repetată ani de zile, produce în final aceleași victime ca reaua-credință,” spune avocata. Această observație se suprapune aproape perfect peste concluziile procurorilor DIICOT, care vorbesc despre o „toleranță instituțională” ce ar fi permis dezvoltarea sistemului descris în anchetă.

Fostul director al DGASPC vorbește și despre un paradox care, în opinia sa, a favorizat dezvoltarea unor astfel de structuri. După scandalul „azilelor groazei” din Ilfov, controalele s-au concentrat aproape exclusiv asupra centrelor licențiate, adică asupra celor deja aflate în evidența autorităților.

„Este un paradox amar al oricărui val de control declanșat de o tragedie: se verifică acolo unde există ceva. Statul a măsurat cu severitate pe cine putea măsura și a rămas orb la ce nu voia să vadă. Efectul pervers e dublu: cei corecți au fost descurajați, iar zona nelicențiată a primit, prin omisiune, confirmarea că e mai sigur să rămâi invizibil decât să intri în legalitate.”

„Nu a existat niciun fel de azil”

Fostul președinte al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, dr. Lucian Duță, pune accentul pe dimensiunea medicală și pe responsabilitatea sistemului public, în declarația pe care a făcut-o pentru NewsEdge.

Prima sa observație este una de principiu. „În primul rând nu a existat niciun fel de azil. Ceea ce numesc ei azil este în mod fals. Azilul, în mod normal, trebuie să aibă acte de funcționare, trebuie să fie controlat, trebuie să aibă anumite norme și mai ales trebuie să ofere garanția că oamenii care sunt internați acolo beneficiază de condiții medicale și de viață acceptabile.”

În opinia sa, problema fundamentală nu este doar lipsa autorizațiilor, ci faptul că sute de persoane vulnerabile au ajuns într-un loc unde accesul la servicii medicale depindea exclusiv de decizia celor care administrau imobilele. „Imaginează-ți că unul din acei oameni sau mulți dintre ei ar fi avut nevoie de asistență medicală și ar fi spus că îi doare ceva, să facă febră sau alte manifestări clinice. Accesul la medic era condiționat de bunul plac al celor care erau acolo. Deci nimeni nu garanta că acei oameni erau și îngrijiți din punct de vedere medical dacă aveau nevoie.”

Sistemul închidea ochii, oamenii erau abandonați

Dr. Duță consideră că explicația pentru pasivitatea instituțiilor trebuie căutată și în faptul că sistemul rezolva, informal, o problemă pe care statul nu reușea să o gestioneze. „Acest domn Pașca, în realitate, juca un fel de rol de agent sanitar-social. Cei de care nimeni nu voia să știe, oameni abandonați, oameni ai străzii, oameni care nu mai aveau pe nimeni… practic toată lumea închidea ochii și «lasă că se ocupă acest Pașca».”

În opinia fostului președinte al CNAS, adevărata responsabilitate aparține instituțiilor care au tolerat existența acestei situații ani la rând. „Problema este că pe nimeni n-a interesat că acei 400 de oameni în realitate erau persoane cu nevoi speciale, poate aflate în imposibilitatea de a se apăra, adică persoane vulnerabile.”

Miza politică a acestui scandal devoalează că în spate s-ar ascunde totuși mai mult

Din neant, după apariția primelor informații despre caz, a apărut un val de susținători unani și robotici ai premierului Bolojan care să explice că e o mașinațiune politică împotriva acestuia, iar familia inculpată e formată din „buni samariteni” persecutați pe nedrept. Un conflict în online extrem de agresiv, campanie evidentă, concertată și organizată, care pare a spune că ceva există.

Mai mult decât un dosar penal

Cazul de la Bihor este, înainte de toate, obiectul unei anchete penale, iar instanțele vor decide dacă acuzațiile formulate de DIICOT se confirmă. Dar dincolo de răspunderea individuală, documentele din dosar și opiniile specialiștilor conturează imaginea unui orori instituționale.

Procurorii descriu un mecanism în care spitale, primării și servicii sociale au ajuns să direcționeze persoane vulnerabile către o structură aflată în afara sistemului legal de asistență socială. Primul-ministru Bolojan și foștii săi subordonați din Consiliul Județean Bihor și din Primăria Oradea, Dumbrava (cu primar PNL) spune că nu știa nimic.

Hârtiile scoase la lumină de presă îl contrazic. I-a cunoscut, a colaborat cu ei, i-a premiat pentru acțiuni caritabile și a mințit când a fost întrebat de presă. Ministrul Muncii, Dragoș Pâslaru practic s-a autodenunțat, povestind că acum 20 de ani când era tot ministru al Muncii și Familiei i-a cerut lui Pașca să intre în legalitate, dar acesta a refuzat.

Nimeni n-a reclamat însă la „organe” sau dacă a făcut-o nicio instituție abilitată nu a bătut la ușa caselor de la Dumbrava până acum câteva zile. Dacă s-au dat sau nu bani publici, cum erau ei cheltuiți pentru ca statul să scape de niște invalizi și muribunzi incomozi și un privat să încalce legea asta vor vedea procurorii și judecătorii.

Românii și-au pierdut speranța

Iar dacă aceste acuzații vor fi confirmate de instanță, cea mai importantă lecție a dosarului nu va fi doar identificarea vinovaților, ci întrebarea la care autoritățile vor trebui să răspundă: cum a fost posibil ca un asemenea mecanism să funcționeze ani la rând fără să fie oprit? Dar mai ales, cum e posibil ca statul să-și lase cetățenii vulnerabili sau valizi fără servicii la care au dreptul, ajutor și apărare și să considere că „se descurcă ei”?

O ofertă de nerefuzat

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!