Justiția după ureche. Cazul de la Pitești și principiile de drept

Primul spune că nimeni nu răspunde penal pentru fapta altuia. Dreptul roman formulase deja limpede ideea că pedeapsa trebuie să rămână legată de autorul faptei. Răspunderea penală este personală sau nu este deloc.

Al doilea spune că poți fi pedepsit numai după o lege cunoscută dinainte, nu după toana celui care judecă. Iluminismul penal, cu Beccaria și cu Montesquieu, a transformat această intuiție într-un principiu de arhitectură a statului: judecătorul aplică legea, nu o creează în timp ce judecă, iar puterea lui este mărginită tocmai pentru ca cetățeanul să știe la ce se poate aștepta.

Al treilea, coborât până la noi prin constituționalismul modern și prin convențiile privind drepturile omului, spune că orice om are dreptul să se apere, iar acest drept trebuie să fie real, nu o formulă goală de conținut.

Un drept devenit capcană

Cele trei se sprijină unul pe celălalt și dau împreună un etalon simplu. O justiție este dreaptă atunci când te judecă pentru ce ai făcut tu, după reguli pe care le știai dinainte, lăsându-te să te aperi fără ca apărarea însăși să se întoarcă împotriva ta. Aici intervine un test la fel de simplu. Întreabă-te ce se întâmplă cu omul care își folosește un drept cum ar fi dreptul la apărare, la tăcere, de a recuza, de a face apel, de a cere probe. Dacă folosindu-l ajunge într-o situație mai proastă decât dacă nu ar fi făcut-o, atunci acel drept devine o capcană.

La acest test cade un caz recent. Un complet al Curții de Apel Pitești l-a trimis definitiv la închisoare pe fostul vicepremier Daniel Chițoiu, condamnat pentru ucidere din culpă după un accident rutier. Prima instanță îi dăduse trei ani cu suspendare, adică o pedeapsă din care nu ar fi executat nicio zi. În apel, aceeași faptă a devenit patru ani cu executare.

Nu vorbim, așadar, de un an în plus adăugat unei condamnări, ci de saltul de la libertate la patru ani de pușcărie, pentru un motiv care nu ține de faptă. La stabilirea pedepsei, completul a reținut în defavoarea inculpatului conduita apărătorilor. Avocații au formulat cereri de recuzare, au adus la cunoștința instanței că a fost sesizată Inspecția Judiciară, au solicitat administrarea unor probe.

Toate acestea, mijloace perfect legale de exercitare a apărării, au fost citite de complet drept presiuni asupra judecății și tentative de tergiversare, și au fost transformate în argument pentru trimiterea omului după gratii.

Principiile de drept nu țin cont de emoții

O lămurire se impune aici, înainte de a merge mai departe. Nu despre omul Chițoiu este vorba în acest text. Fiecare are, probabil, o părere despre el, favorabilă sau nu, iar el rămâne, ca oricare dintre noi, un amestec de bune și de rele. Simpatia sau antipatia pe care o stârnește nu are însă nicio relevanță pentru problema pusă aici. Un principiu de drept nu se verifică pe bază de emoții. Dacă dreptul la apărare poate fi taxat atunci când îl folosește cineva care nu ne e simpatic, atunci poate fi taxat pentru oricine, mâine pentru fiecare dintre noi. În scaunul acelui inculpat putea sta orice cetățean care, judecat pentru o faptă, ar avea neinspirația să se apere prea bine.

Inspecția Judiciară a sesizat problema și i-a trimis pe cei doi magistrați în fața CSM. Motivarea instituției de control atinge exact principiile de la care am pornit. Judecătorii au adăugat un criteriu neprevăzut de articolul 74 din Codul penal, care enumeră în mod limitativ elementele după care se individualizează pedeapsa, și au raportat răspunderea penală a inculpatului la conduita altor persoane, apărătorii lui. Cu alte cuvinte, au încălcat deodată cele trei reguli de bun simț cu care am deschis. Merită văzut cum, una câte una.

Dreptul la apărare, încălcat

Prima încălcare privește caracterul efectiv al dreptului la apărare. Un drept care există numai câtă vreme nu îl folosești prea insistent nu mai este, în realitate, un drept. Dreptul la apărare nu înseamnă permisiunea de a sta în sală și de a asculta, ci facultatea de a recuza un judecător de a cărui imparțialitate te îndoiești, de a cere probele care te-ar putea disculpa, de a te folosi de toate căile pe care legea ți le pune la îndemână.

La Pitești, inculpatul care s-a folosit plenar de aceste mijloace a primit executare, acolo unde tăcerea i-ar fi lăsat suspendarea. În acel moment apărarea a încetat să mai fie un scut și a devenit un factor de risc, iar un drept pe care trebuie să te temi să îl exerciți este un drept doar cu numele.

A doua încălcare lovește în caracterul personal al răspunderii penale, cel mai vechi dintre principiile noastre. De la dreptul roman până la Beccaria, dreptul penal s-a construit pe ideea că pedeapsa se leagă de fapta proprie și de vinovăția proprie a celui judecat, nu de conduita unor terți. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru vina altuia. Or, aici inculpatul a plătit pentru ceea ce au făcut avocații lui în sala de judecată. Chiar dacă am admite, prin absurd, că demersurile apărării ar fi fost excesive, sancțiunea pentru asta nu poate cădea asupra clientului. Există căi disciplinare pentru avocați și mecanisme procesuale pentru cererile nefondate. A muta consecința pe umerii inculpatului înseamnă a reintroduce, pe ușa din dos, o formă de răspundere colectivă pe care civilizația juridică a alungat-o de câteva secole.

Când judecătorul își fabrică propriul criteriu

A treia încălcare, cea care le cuprinde pe primele două, privește limita discreției judecătorului. Legiuitorul a enumerat criteriile de individualizare tocmai pentru a nu lăsa pedeapsa la voia sensibilităților fiecărui complet. Când judecătorul își fabrică propriul criteriu, nu mai aplică legea, ci o înlocuiește cu preferința lui de moment.

Lon Fuller, teoreticianul dreptului, arăta că o ordine juridică nu merită numele de drept dacă regulile după care ești judecat nu îți sunt cunoscute dinainte și dacă cel care le aplică nu se supune el însuși lor. Un criteriu care nu figurează nicăieri în cod, dar care te poate trimite la închisoare, este exact genul de regulă ascunsă care golește legalitatea de orice sens. Predictibilitatea este condiția prin care un om liber își poate ordona conduita fără să depindă de starea de spirit a autorității.

Conduitele apărătorului și inculpatului nu pot fi confundate

Există, desigur, și apărarea judecătorilor. Articolul 74 permite instanței să țină seama de conduita inculpatului în cursul procesului penal, iar unul dintre magistrați a explicat public raționamentul: prima instanță ar fi considerat că acțiunile inculpatului efectuate prin intermediul avocaților intră în noțiunea de conduită a inculpatului în cursul procesului, iar apelul a aprobat această interpretare.

Aici se află, de fapt, întregul nod al disputei: articolul vorbește despre conduita inculpatului, nu a apărătorilor lui, iar cititorul s-ar putea întreba dacă cele două pot fi confundate. Răspunsul este că nu, și tocmai aceasta este linia care nu poate fi trecută. Una este conduita proprie a inculpatului în proces și alta este exercitarea de către avocat a unor mijloace procesuale pe care legea însăși le pune la dispoziția apărării. Dacă cererea de recuzare, cererea de probe sau sesizarea Inspecției Judiciare pot deveni, prin simpla apreciere a completului, indicii ale unei conduite care justifică o pedeapsă mai grea, dreptul există formal și este sancționat material.

Când are sens un drept?

Cele trei principii se leagă într-o singură idee, aceeași de la care am plecat. Un drept are sens numai dacă folosirea lui nu se întoarce împotriva celui care îl folosește. În clipa în care exercitarea unei garanții devine circumstanță agravantă, dreptul se dizolvă și rămâne doar aparența lui. Iar aici trebuie privit dincolo de cazul Chițoiu, către ceea ce nu se vede. Ceea ce se vede este un fost demnitar trimis în spatele gratiilor pentru că a avut tupeul să se apere.

Ceea ce nu se vede este șirul de inculpați anonimi care, aflând de un asemenea raționament, vor ezita să recuze un judecător părtinitor, vor renunța să ceară o probă esențială, vor tăcea acolo unde legea le dădea dreptul să vorbească. Undeva, într-o sală de judecată pe care n-o vom afla niciodată, un om nevinovat va cântări dacă merită să insiste asupra probei care l-ar putea salva, și va alege să tacă, pentru că a auzit ce se întâmplă cu cei care insistă. Aceasta este o vătămare în sine. Descurajarea de a-ți folosi o libertate este ea însăși o atingere adusă acelei libertăți, distinctă de orice caz individual și anterioară lui.

Un drept de care oamenii se tem să se folosească este deja, prin însăși acea teamă, un drept diminuat. Nu trebuie să numeri câți au tăcut ca să constați rana. Rana este chiar tăcerea devenită posibilă. Consecințele unei singure hotărâri greșite nu se măsoară în efectul ei direct, ci în toate apărările care nu vor mai fi formulate din teamă. Prețul se plătește difuz, de noi toți.

O față mai puțin văzută

Există și o față a acestei hotărâri despre care s-a vorbit mai puțin. Ea nu lovește doar în inculpat, ci în breasla care are menirea să îl reprezinte. Un avocat care știe că fiecare intervenție care nu este pe placul judecătorilor poate fi interpretată drept presiune nu își mai poate apăra corect clientul.

Dus până la capăt, raționamentul ajunge la un absurd greu de rostit cu seriozitate: plătești un avocat și intri în pușcărie, iar dacă renunțai la el rămâneai liber. Serviciul cumpărat tocmai pentru a te apăra devine motivul condamnării. S-a sesizat organul care controlează magistrații, și bine a făcut. Ar fi fost firesc să se sesizeze și cel care apără profesia atinsă în chiar rostul ei. Când o hotărâre tratează apărarea diligentă drept vină, baroul nu mai apără un confrate anume, ci condiția în care oricare dintre avocații lui își mai poate face meseria.

Reacția Inspecției Judiciare nu este un simplu incident administrativ între magistrați. Este apărarea unei granițe, și nu de către un adversar din afară, ci de către mecanismul prin care justiția își supraveghează propria legalitate. Când chiar organul de control al sistemului constată că un complet a pedepsit un om pentru că și-a folosit drepturile, avem de-a face cu recunoașterea, dinăuntru, a unei abateri de la ceea ce înseamnă un proces echitabil. Ce va decide CSM ține de răspunderea celor doi judecători. Ce s-a întâmplat deja cu dreptul la apărare nu mai depinde de nicio decizie viitoare.

Un precedent periculos pentru toți

Statul are dreptul să pedepsească, dar numai după reguli pe care le-a anunțat dinainte și numai pentru fapte proprii ale celui judecat. În ziua în care simpla folosire a legii devine un motiv de pedeapsă mai mare, cetățeanul nu mai are în fața instanței drepturi, ci doar permisiuni revocabile după bunul plac al celui care judecă.

Dreptul la apărare nu este privilegiul celor care ne plac. Este ultima podea sub picioarele fiecăruia dintre noi, în ziua, poate niciodată, poate mâine, în care ne vom trezi noi în boxă, judecați pentru ceva ce am făcut sau ni se pune în cârcă. Vom vrea atunci un avocat care să vorbească fără frică, să recuze dacă e nevoie, să ceară proba care ne scapă.

Iar dacă am lăsat să treacă, tăcând, ziua în care acel drept i-a fost luat altcuiva fiindcă nu ne era simpatic, îl vom găsi, când ne va veni rândul, deja golit de conținut. Podeaua se surpă o dată, sub un om pe care nu îl cunoaștem, și apoi lipsește pentru toți. Asta rămâne în joc la Pitești, dincolo de numele de pe dosar. Nu soarta unui fost demnitar, ci întrebarea dacă mai avem, cu adevărat, un drept la apărare sau doar amintirea unuia.

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior de la care a plecat această analiză poate fi citit AICI.