Extremisme. România, sfâșiată de două tabere care nu suportă libertatea

Nicio administrație americană, nicio suveranitate confiscată în secret, doar mecanismul obișnuit prin care un stat obține finanțare mai ieftină decât i-ar da piața, în schimbul unor măsuri asumate dinainte. Merită totuși pornit de la această confuzie, fiindcă ea acoperă alte două, mult mai adânci și mult mai scumpe, pe care aproape toată clasa politică și presa le repetă ca pe niște adevăruri de la sine înțelese.

Creditorul ieftin, țap ispășitor

Prima confuzie este că am fi fost, cumva, constrânși din afară. Împrumutul acela e mic, câteva sute de milioane de euro, o felie subțire dintr-un deficit care se măsoară în zeci de miliarde. Nu taxele plătesc împrumutul Băncii Mondiale. Restul găurii se acoperă din titluri de stat vândute pe piață, la dobânzi tot mai mari, iar cei care încasează acele dobânzi, băncile care cumpără datoria românească, sunt adevărații beneficiari ai situației, nu vreo instituție globală care cere disciplină în schimbul unei sume modeste.

Creditorul ieftin e prezentat drept vinovatul, în timp ce factura grasă, plătită celor care ne împrumută scump, trece neobservată. Dar aceasta e doar antreul. Adevărata masă începe cu a doua dogmă.

Deficitul, iar…

A doua confuzie, cea pe care o repetă la unison Bruxelles-ul, agențiile de rating și comentatorii mainstream, este că deficitul în sine ar fi păcatul, iar mărimea lui, măsura vinovăției. Este fals, și e fals tocmai pentru o țară ca România. Suntem la 78 la sută din media europeană a puterii de cumpărare pe cap de locuitor. Ne despart douăzeci și mai bine de puncte de plutonul dezvoltat, pe care în ultimul deceniu l-am recuperat în al doilea cel mai rapid ritm din Uniune.

O economie de convergență, care aleargă să prindă din urmă, are nevoie de deficit, nu se teme de el. Un stat care se împrumută ca să construiască autostrăzi, căi ferate, rețele de energie, spitale, adică fix capacitatea productivă de mâine, face exact ce trebuie, fiindcă economia ridicată astăzi generează chiar baza de impozitare care va rambursa datoria.

A refuza deficitul de dragul unei cifre, când ești sub media dezvoltării, înseamnă a te condamna la subdezvoltare permanentă pentru a mulțumi un indicator contabil. Țările bogate și-au construit avansul tocmai împrumutându-se ca să investească. Nouă ni se cere să facem invers, iar noi ne supunem cuminți.

Unde sunt banii?

Problema reală, cea pe care ambele confuzii o ascund cu grijă, nu este cât ne împrumutăm, ci ce facem cu banii. Aici deficitul românesc devine, într-adevăr, o rușine, dar nu prin dimensiune, ci prin destinație. Este un deficit de consum, nu de investiție. Ne împrumutăm la dobânzi crescânde nu ca să construim, ci ca să plătim salarii, pensii și funcționarea unui aparat umflat, adică cheltuială curentă care nu produce nimic mâine.

Dovada stă chiar în execuția bugetară, dacă o citești cu atenție, nu cum ne-o servește guvernul. Cifra oficială arată un nivel ridicat al investițiilor, dar e o iluzie de calendar. Cea mai mare parte a investiției care apare acum în execuție reprezintă rambursări europene pentru cheltuieli făcute anul trecut din fonduri naționale, nu proiecte pornite astăzi. Banii Bruxelles-ului sosesc acum pentru ce s-a construit atunci, iar întârzierea aceasta contabilă e prezentată drept vigoare investițională prezentă.

Investiția reală din surse proprii, singura care arată ce alege statul să construiască acum, din buzunarul lui, se stinge. Ne împrumutăm din resurse naționale ca să consumăm și lăsăm construcția pe seama banilor europeni, care oricum vin cu întârziere, pentru trecut.

Taxe vs reformă

A treia confuzie încununează dezastrul. Ca să reducă acest deficit prost cheltuit, guvernul a ales calea cea mai comodă pentru el și cea mai distrugătoare pentru economie: a mărit taxele. Dar taxa mai mare pe o economie deja împovărată nu colectează liniar mai mult. Comprimă baza de impozitare, împinge activitate în zona gri, descurajează investiția și consumul, și livrează, în locul veniturilor promise, o economie mai mică din care încasezi un procent mai mare dintr-un tot tot mai firav.

Thomas Sowell obișnuia să spună că prima lege a economiei este că resursele sunt limitate, iar prima lege a politicii este să ignori prima lege a economiei. Exact asta s-a întâmplat. Deficitul nu s-a închis cu adevărat, dar inflația a fost alimentată prin TVA și accize, iar creșterea a fost sugrumată. Costul a fost real și imediat, în vreme ce veniturile suplimentare promise s-au topit în chiar economia pe care majorarea a micșorat-o. Ceea ce a fost vândut drept consolidare fiscală a produs, în fapt, o stagflație administrată.

Iar peste toate acestea stă discursul. Premierul se prezintă drept administratorul sever, omul care taie și reformează, și o parte a publicului a fost sedusă de poveste. Realitatea o contrazice în fiecare cifră.

Administrația centrală, departe de a se restrânge, a adăugat mii de posturi în câteva luni, la vârful executivului stau cinci vicepremieri cu aparatele lor de consilieri, iar structura politică costisitoare care ține guvernul demis în funcție rămâne neatinsă. Se taie la bază și se adaugă la vârf, se îngheață pensii și se mărește norma profesorilor, dar funcțiile inventate pentru echilibrul de partid sunt sacre. Până și critici care nu au nimic în comun, de la Băsescu la Stolojan, ajung la aceeași observație seacă: nu s-a făcut reformă, s-au mărit taxe, iar taxe poate mări orice guvern.

Culmea absurdului

Reforma reală ar fi însemnat exact contrariul, ca statul să taie întâi din el însuși, din risipă și din funcțiile politice, înainte de a cere contribuabilului să plătească mai mult și înainte de a reteza investiția care singură justifică datoria. Și aici absurdul atinge culmea. Un guvern demis de două luni continuă să emită ordonanțe de urgență și să angajeze România pe împrumuturi pe termen lung, adică ia tocmai deciziile cu bătaia cea mai lungă în momentul în care are cea mai puțină îndreptățire să le ia.

Cel care decide acum, fără mandat, nu va fi acolo când se va plăti nota. Este ruptura dintre decizie și răspundere dusă la forma ei pură: nu doar că cine hotărăște nu suportă consecința, dar nici măcar nu mai are dreptul de a hotărî.

Aceasta este groapa dintre ce vrea premierul să credem că face și ce face de fapt. El numește reformă tocmai suma greșelilor: un deficit tocat pe consum în loc de investiție, redus nu prin tăierea risipei ci prin taxe care ucid baza de impozitare, cu partea productivă sacrificată prima.

Un contribuabil care înțelege lanțul acesta nu se va lăsa nici speriat de povești cu interese străine, nici impresionat de cifra deficitului luată ca sperietoare, nici liniștit de retorica austerității afișate.

Va pune singura întrebare care contează: nu cât ne împrumutăm, ci pe ce dăm banii și cine plătește la urmă. Câtă vreme răspunsul rămâne că ne împrumutăm ca să întreținem aparatul și că plătește cel care muncește, nu avem o reformă. Avem doar o risipă mai bine îmbrăcată.

Cum am devenit extremiști

Mai e ceva, dincolo de economie, și e poate partea cea mai descurajantă. Cine critică astăzi majorarea de taxe și risipa guvernului e imediat catalogat suveranist, rusofil, dușman al direcției europene, ca și cum a cere statului socoteală ar fi un act de trădare geopolitică sau, cel mai rău lucru din zilele noastre, psd-ist.

Iar cine critică derapajele suveraniștilor, naționalismul ieftin, fantasmele cu conspirațiile străine, nu ne vindem țara…, e la fel de prompt etichetat vândut, slugă a mafiei globaliste, trădător de neam. Cele două tabere se detestă cu o energie impresionantă, dar împart exact aceeași metodă.

Niciuna nu răspunde la argument. Amândouă răspund la apartenență. Nu contează ce spui, contează în ce tabără te pun cuvintele tale, iar odată pus, ești judecat nu pentru ce ai afirmat, ci pentru cine ai devenit în ochii lor.

Or, între aceste două triburi care se hrănesc reciproc, cel care judecă fiecare chestiune pe fond nu mai are loc. Poți crede, în același timp și fără nicio contradicție, că apartenența europeană a României e un bun de nenegociat și că guvernul actual gestionează dezastruos finanțele publice. Poți respinge deopotrivă fantasma suveranistă și dogma tehnocrată că orice deficit e un păcat.

Două tabere care nu suportă libertatea

Aceste poziții nu se exclud, se completează, fiindcă niciuna nu pornește de la o tabără, ci de la o întrebare simplă: ce spun cifrele și cine plătește la final. Numai că exact această libertate de a nu fi înregimentat e ceea ce ambele triburi găsesc insuportabil. Pentru suveranist ești vândut fiindcă nu urli cu el. Pentru globalistul de serviciu ești extremist fiindcă îndrăznești să critici guvernul cel bun. Amândoi îți cer, în fond, același lucru: să încetezi să gândești singur și să alegi o haită.

Extremismul nu începe atunci când ții cu tărie la o idee, ci atunci când ajungi să crezi că oricine nu e cu tine este împotriva ta. Prin acest criteriu, cele două tabere care se acuză reciproc de extremism sfârșesc prin a semăna izbitor tocmai acolo unde se cred fundamental diferite. Nu pozițiile lor le apropie, ci reflexul comun de a transforma orice dezacord în trădare.

Acesta e, poate, adevăratul cost al deceniului nostru politic, mai mare decât orice deficit. Nu că avem guverne proaste, am mai avut. Ci că am pierdut spațiul în care un om poate spune, calm, că regele e gol, fără să fie imediat somat să declare de partea cui e gol regele. Un contribuabil care își pune întrebarea pe ce se duc banii lui nu e nici rusofil, nici globalist. E doar cetățean, iar faptul că această poziție a ajuns să pară o raritate suspectă spune totul despre cât de departe am împins dezbaterea publică de la fapte spre triburi.

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior de la care a plecat această analiză poate fi citit AICI.