Casa dintre lumi (IX). Cât de departe este departe?

Cele câteva luni s-au transformat în aproximativ 13 ani, iar eu tot în orașul de provincie sunt. „Orașul Pisicilor”, cum l-am denumit eu cândva.

Ceva mai târziu am lăsat corporația și am venit la Bran pentru maximum trei luni. Așa am anunțat atunci. Trebuia să acopăr o perioadă în care era nevoie de un manager la vila familiei, după care urma, în mintea mea, să mă întorc la viața mea de corporatistă.

Au trecut vreo 12 ani, am uitat deja de viața de corporatistă și încă merg desculță prin vila de la Bran. Se pare că nu sunt foarte bună la estimat cât voi rămâne într-un loc și că, în cazul meu, cele câteva luni au obiceiul să se transforme în ani buni.

În schimb, în tot acest timp am ajuns să trăiesc în lumi foarte diferite: București, un oraș de provincie și Bran. Iar viața m-a făcut să mă întreb de multe ori ce câștig și ce pierd în funcție de locul în care aleg să trăiesc.

Când alegerea înseamnă și distanță

În București găsești aproape orice, așa cum îi șade bine unui mare oraș european. „Ora exactă se dă la București”, se spunea și încă se mai spune. Și uneori am senzația că nu doar ora se dă de la capitală. Sunt aici școli foarte bune, activități pentru copii, evenimente, teatre, restaurante, parcuri, servicii, oameni diferiți, oportunități. Dacă un lucru nu ți se potrivește, aproape întotdeauna există un altul.

Într-un oraș mai mic, alegerea se restrânge.

Poți avea un profesor extraordinar, o școală foarte bună, un restaurant care îți place sau un parc frumos. Numai că, dacă oricare dintre acestea nu ți se potrivește, următoarea variantă poate să nu mai existe.

Am simțit diferența aceasta de multe ori în anii în care mi-am crescut copiii în provincie, mai ales pentru că eu trăisem doar în Capitală până la vârsta de 35 de ani.

Și totuși, în „Orașul Pisicilor” am descoperit ceva la care nu mă gândisem atunci când am plecat din București: valoarea proximității.

Cât valorează să ai lucrurile aproape

Băieții mei au ales una dintre cele mai bune școli din oraș pentru ceea ce își doreau să studieze, începând cu clasa a V-a. Este la mai puțin de două stații de autobuz de casă. În cei opt ani de gimnaziu și liceu au mers aproape întotdeauna pe jos la școală. Dacă mă gândesc bine, cred că i-am dus cu mașina de cel mult zece ori, și atunci doar în situații excepționale.

Cel mic alegea să se trezească târziu și să plece uneori de acasă cu zece minute înainte să înceapă orele. Își permitea această lejeritate pentru că, în doar câteva minute, era deja în sala de curs.

La un moment dat, înainte să înceapă el liceul, am luat în calcul și varianta întoarcerii în București. Aveam în vedere o școală considerată foarte bună pentru domeniul pe care urma să îl aprofundeze, situată însă în partea de sud a orașului. Pentru mine ar fi avut sens să locuim în nord, pentru că trebuia să ajung frecvent la Bran. Am început să calculez. Cu traficul din capitală, drumul până la școală putea ajunge uneori chiar la două ore într-un singur sens.

Atunci m-am întrebat pentru prima dată serios: cât valorează două sau trei ore din viața unui adolescent, în fiecare zi, timp de patru ani?

Fiecare familie își face propriile alegeri, în funcție de ceea ce consideră important pentru copiii ei. Nu mi-aș permite să le judec, mai ales că eu însămi, adolescentă fiind, am ales la un moment dat exact contrariul.

Eram elevă la Liceul Pedagogic, la cinci minute de mers pe jos de casă, și într-o vară am știut că vreau să mă mut la mult cunoscutul „Caragiale”, care era situat la aproximativ o oră și jumătate de casa mea, cu autobuzele.

Și m-am mutat, fără să cer prea multe păreri și probabil fără prea multe analize legate de trafic, ore de trezire și toate cele. A fost alegerea mea, îmi doream să fiu acolo, iar trei ore dus-întors, la vârsta aceea, nu mi s-au părut suficient de mult încât să renunț.

Diferența este că alegerea îmi aparținea, la fel și drumurile lungi care au urmat timp de doi ani. Părinții mei nu mă duceau dimineața la școală și nici nu veneau să mă ia după ore.

De aceea mă uit astăzi cu alți ochi la ceea ce se întâmplă în București și nu doar acolo. Copii duși zilnic cu mașina dintr-un capăt al orașului în celălalt. Familii care pleacă dimineața din Corbeanca spre școli din București și refac traseul după-amiaza. Școală, activități, sport, meditații, fiecare poate în altă parte.

În spatele tuturor acestor drumuri sunt, de cele mai multe ori, părinți care încearcă să ofere copiilor ceea ce cred că este mai bun pentru ei.

Doar că „mai bun” a început uneori să coste foarte mult timp.

Zilele trecute m-am întâlnit cu o prietenă care trăiește de câțiva ani la Barcelona. Povesteam despre copii și școală și mi-a vorbit despre importanța pe care sistemul de acolo o acordă proximității dintre casă și școală. Ideea este simplă: copilul să poată ajunge ușor la școală, fără ca viața întregii familii să se transforme într-un program zilnic de transport.

Gândul mi-a fugit la copilăria mea.

Pe vremea lui Ceaușescu mergeam, de regulă, la școala din cartier. Evident că nu-mi doresc întoarcerea la o vreme în care posibilitatea de a alege era mult mai mică sau poate chiar inexistentă.

În același timp, mă întreb dacă, undeva între lipsa alegerii de atunci și multitudinea de alegeri de astăzi, nu am început să subestimăm ceva foarte simplu: proximitatea.

Pentru că știu că orașul de provincie, cu toate lucrurile care mi-au lipsit acolo, le-a oferit copiilor mei și acest privilegiu.

Și poate cel puțin încă unul.

Băiatul meu cel mare are și astăzi prieteni din școala generală. Cu unii a mers mai departe și la facultate. Ies, pleacă în vacanțe și, până la urmă, au crescut împreună.

Nu aș spune că prieteniile sunt mai bune într-un oraș mic. Bucureștiul îți oferă șansa extraordinară de a întâlni permanent oameni noi. Spun doar ce s-a întâmplat în viața noastră: orașul mai mic le-a oferit copiilor mei o anumită continuitate a relațiilor.

Aproape pentru cine?

Ani mai târziu, Branul avea să-mi schimbe din nou perspectiva asupra distanțelor. De data aceasta nu mai era vorba despre drumul copiilor spre școală, ci despre propriile mele drumuri, despre oamenii cu care lucrez și despre lucruri care, privite pe hartă, par foarte aproape, dar în viața de zi cu zi nu sunt întotdeauna percepute așa.

De aici, Brașovul este aproape, la treizeci, treizeci și cinci de minute cu mașina. În București, patruzeci de minute până la serviciu pot suna aproape ideal.

Am descoperit însă, atunci când am căutat oameni din Brașov care să lucreze la Bran, că pentru mulți treizeci și cinci de minute înseamnă: „Este prea departe.”

Mi s-a părut frustrant la început. Apoi a devenit aproape amuzant, pentru că am înțeles că distanța nu se măsoară doar în kilometri sau minute. Se măsoară și în viața cu care te-ai obișnuit.

Simt același lucru când mă gândesc să organizez la vilă un eveniment de câteva ore. Pentru oamenii din București, e prea departe pentru o jumătate de zi. Ceea ce pot să înțeleg. Mai surprinzător pentru mine a fost să descopăr că, de multe ori, și cei din Brașov percep drumul până aici ca fiind destul de lung. O jumătate de oră cu mașina, care în București poate însemna doar o parte din drumul obișnuit până la birou, aici poate fi suficientă pentru ca cineva să se gândească de două ori dacă merită să pornească la drum.

Și rămân uneori la mijloc, într-un loc aflat la treizeci, treizeci și cinci de minute de un oraș mare, întrebându-mă: cât de departe este, de fapt, departe?

Poate tocmai de aceea, după atâția ani în care am făcut drumuri între lumi atât de diferite, am început să mă gândesc că distanța dintre ele nu ține doar de numărul de kilometri. Uneori, treizeci de minute par prea mult, alteori o oră și jumătate merită făcută în fiecare zi. Depinde de motivul pentru care fac drumul, dar și de etapa vieții în care mă aflu.

Iar la Bran, la capătul multora dintre drumurile mele, mă așteaptă un fel de viață foarte diferit de cel pe care îl aveam în București.

Dacă vreau teatru, un concert sau o ofertă culturală mai bogată, merg la Brașov. Nu este foarte departe, dar presupune să plec, să iau mașina, să îmi fac timp pentru drum, exact așa cum și cei care vin de acolo la un eveniment organizat de noi trebuie să parcurgă aceeași distanță, doar că în sens invers.

În București, într-o singură seară, poți avea zece lucruri interesante dintre care să alegi, în timp ce la Bran oferta este, firesc, mult mai restrânsă. În schimb, diminețile mele de aici au cu totul alte repere: aud cocoșul, vacile și talăngile lor, iar vara, inevitabil, mașinile de tuns iarba. Toamna și iarna simt mirosul lemnelor arse in sobe. Văd niște răsărituri pentru care oamenii care vin la noi scot imediat telefonul să le fotografieze.

Am descoperit că liniștea de la țară nu înseamnă absența zgomotului. Are alte sunete, doar că, pentru mine, ele nu se transformă în gălăgie. Sunt dimineți în care simt că aș vrea să dau liniștea mai tare. Uneori cocoșul începe mult mai devreme decât mi-aș dori și nici el nu pare foarte preocupat dacă este Sâmbătă sau Duminică.

Am fost întrebată de multe ori de ce nu mă mut la Bran, mai ales de oameni care ajung la noi, simt energia locului, liniștea, văd munții și răsăriturile și îmi spun că ei ar putea trăi aici.

Ani la rând am avut un răspuns foarte simplu: școala copiilor. Și era cât se poate de adevărat. Viața noastră a fost organizată în jurul lor, al școlii, al prietenilor și al tuturor lucrurilor care făceau parte din lumea lor.

Doar că între timp copiii mei au ajuns la facultate, iar răspunsul pe care l-am dat atâția ani nu mai este valabil. Și totuși, încă nu m-am mutat la Bran.

Nu vreau să idealizez viața de aici. După atâția ani, știu prea bine cât de complicat poate deveni un lucru simplu pentru cineva care a trăit mult timp într-un alt model de viață. Multe dintre serviciile de zi cu zi sunt mai departe, unele lucruri se rezolvă mai greu, aproape orice drum presupune mașină și puțină planificare, iar spontaneitatea funcționează altfel.

În același timp, nici Bucureștiul nu poate fi redus la o poveste despre trafic.

Când se schimbă măsura lucrurilor

Îmi este greu să spun astăzi care dintre aceste lumi oferă o viață mai bună.

Poate pentru că răspunsul meu de astăzi nu mai este același cu cel pe care l-aș fi dat acum zece sau douăzeci de ani.

În București am iubit posibilitatea de a alege. În provincie m-a frustrat uneori lipsa alegerilor, dar am descoperit cât de mult poate valora să ai lucrurile importante aproape. La Bran am descoperit liniștea, natura și un alt ritm de viață, împreună cu toate lucrurile mai puțin simple care vin la pachet cu ele.

Locurile ni se potrivesc diferit în momente diferite ale vieții, pentru că și noi ne schimbăm, iar ceea ce suntem dispuși să facem pentru un lucru pe care ni-l dorim astăzi poate arăta cu totul altfel peste zece sau douăzeci de ani.

După toți acești ani am înțeles că nu doar noi alegem cât suntem dispuși să mergem pentru ceea ce contează. Și viața schimbă, din când în când, și măsura lucrurilor.

La 17 ani, pentru mine trei ore pe drum nu erau prea mult. Trei decenii mai târziu, două ore pentru copilul meu au fost. Astăzi fac drumuri pe care cândva nici nu mi le-aș fi imaginat și ajung să rămân ani buni în locuri în care eram convinsă că voi sta doar câteva luni.

Poate că „departe” nu este, până la urmă, un loc pe hartă. Este distanța pe care, într-un anumit moment al vieții, suntem dispuși să o parcurgem pentru ceva care contează suficient de mult.

Cât de departe e departe?

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.