Citește știri
0 comentarii
Forumul Reîntregirii Naționale de la Cahul (FOTO newsedge.ro) 
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Evenimentul a reunit istorici, foști demnitari, reprezentanți ai societății civile, tineri lideri și participanți implicați de zeci de ani în promovarea identității românești în Republica Moldova.
NewsEdge.ro a discutat cu trei dintre invitații forumului, reprezentând trei generații diferite: liderul organizației studențești Liga Studenților din Basarabia, Oleg Onea, un istoric și fost viceprim-ministru al Republicii Moldova, Ion Negrei și unul dintre semnatarii Declarației de Independență din 1991, Alecu Reniță.
Deși provin din generații diferite și au experiențe diferite, răspunsurile lor converg în jurul acelorași teme: memoria istorică, apropierea dintre cele două state românești, rolul clasei politice și perspectiva reunificării.
Cahul, 27 iunie 2026. Orașul în care memoria nu este trecut, ci dezbatere
Soarele de sfârșit de iunie cade greu peste Cahul, filtrat printr-un aer dens, cald, aproape nemișcat. Pe străzile din jurul centrului- Piața Horelor, unde are loc Forumul Reîntregirii Naționale, orașul pare mai degrabă suspendat decât animat. E o liniște care nu ține de absența oamenilor, ci de concentrarea lor. Nu neapărat pentru acest eveniment.
În Piața Horelor, pe o scenă acoperită, atmosfera nu este una solemnă, în sensul rigid al termenului, dar nici una obișnuită. Steaguri, microfoane, muzica gravă ce răsună din două boxe și o masă simplă cu obiecte bisericești, în jurul căreia „roiește” un sobor de preoți de la Episcopia Basarabiei de Sud.
Câțiva oameni care se cunosc între ei din conferințe, din organizații studențești, din administrație, din spațiul academic stau pe băncile din Piață, dar și pe lângă acestea. Se simte un tip de familiaritate care vine dintr-o temă repetată de decenii: identitate, memorie, frontieră, reîntregire.
Tinerii în centrul acțiunii
Tinerii de la Liga Studenților din Basarabia și cei de la Liga Elevilor din Basarabia sunt cei care dau tonul acestei manifestări prin energia și buna lor dispoziție. Se adună pentru a-și verifica steagurile și bannerele. Și pentru a face primele poze.
Valentin Dolganiuc este organizatorul acestei manifestări, de la Platforma Reîntregirii Naționale. Ușor de recunoscut după aerul de „comandant” al acțiunii, „asezonat” perfect cu bereta militară neagră pe care o poartă cu mândrie la aproape fiecare manifestare de acest gen. Este semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova din 1991 și membru în primul Parlament de atunci.
Își întâmpină toți camarazii și cunoscuții și dă ultimele indicații pentru reușita manifestării. Printre aceștia și Alecu Reniță, „apostol” al românismului din Basarabia și dizident în timpul URSS, supus anchetelor și abuzurilor autorităților statului pentru convingerile sale.
Doi buciumași deschid manifestarea
Nu sunt mai mult de 60-70 de persoane care s-au strâns în centrul Cahulului. Se urcă pe scenă, unde umbra oferă adăpost în fața căldurii dogoritoare a verii.
Manifestarea este deschisă de doi buciumași care urcă pe scenă pentru a-i chema „la luptă” pe toți cei care simt românește. Scena pare desprinsă din romanul „Frații Jderi” al lui Sadoveanu, mai ales că cei doi poartă costume din acea vreme.
„Se pornește” la această manifestare cu intonarea celor două imnuri, „Limba noastră-i o comoară”, imnul Republicii Moldova, și „Deșteaptă-te române!”, prezentat ca imnul national al tuturor românilor.
Prezentatori în costume medievale
Prezentatorii evenimentului poartă costume medievale ca cele din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Atmosfera capătă ceva magic.
Preoții veniți de la Mitropolia Basarabiei de Sud țin o slujbă de cinstire a memoriei celor deportați, batjocoriți sau uciși în timpul regimului de teroare sovietic, instalat prima data la 28 iunie 1940.
Înainte de cuvântările celor prezenți, o copilă din Cahul, de nu avea mai mult de 8-9 ani, emoționează auditoriul când recită poezia „Scrisoare din Basarabia” a lui Grigore Vieru.
Tatiana Romaniuc: Să nu trecem prin ceea ce au trecut strămoșii noștri
Forumul este o acumulare de discursuri istorice care, deși rostite în 2026, par să trimită constant înapoi spre 1940.
Data de 27 iunie nu este aleasă întâmplător. În urmă cu 86 de ani, ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 deschidea drumul ruperii Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța din România. Vorbesc rând pe rând, pe scenă, reprezentanți ai celor care au semnat Declarația de Independență din 1991, dar și autoritățile locale.
Doamna viceprimar din Cahul, Tatiana Romaniuc, are o pledoarie pentru adevărul istoric care a fost ascuns în timpul URSS și-i îndeamnă pe cei prezenți „să ne rugăm pentru cei care au murit nevinovați pentru credință și pentru adevăr. Dumnezeu să-i odihnească în pace, iar pe noi să ne ajute să nu trecem prin ceea ce au trecut strămoșii noștri!”
O rană istorică pe care discursul public de pe ambele maluri ale Prutului nu a reușit niciodată să o închidă definitiv.
La Cahul, această rană nu este doar comemorată. Este reinterpretată, discutată, politizată și, uneori, proiectată spre viitor.
O generație care vorbește despre un trecut pe care nu l-a trăit: Oleg Onea și ideea de continuitate istorică
Oleg Onea este liderul Ligii Studenților din Basarabia, reprezentant al unei generații care nu a trăit nici Uniunea Sovietică, nici tranziția anilor ’90 în forma ei dură, dar care o invocă frecvent ca reper moral și politic.
Răspunsul său, lung și dens, pornește de la o idee de rezistență istorică, formulată ca lecție generală desprinsă din 1940:
Oleg Onea: „Cea mai importantă lecție pe care ar trebui să o învețe cele două state românești ca urmare a raptului istoric în 1940, în opinia mea, este să înfrunte cu curaj și cu rezistență orice obstacol sau orice primejdie care le-ar ieși în cale. În cazul dat, la 1940, n-am rezistat în fața armatei sovietice, cu părere de rău. Și s-au instalat în Basarabia. S-au simțit ca la ei acasă, fără rezistență, din păcate. Pentru că armata română plecase, cu părere de rău. Și automat au comis fapte ilicite împotriva populației din Basarabia”.
Cum văd tinerii basarabeni chestiunea reunificării
„Din fericire, tinerii actuali sunt foarte informati. Am văzut că accesul la informații din ultimul deceniu si digitalizarea au dus la cunoașterea și a unor evenimente care i-au ajutat cumva să înțeleagă istoria, trecutul și așa mai departe. Eu văd, am o speranță, de fapt și văd că, în perspectivă, s-ar putea ca tinerii pe viitor să fie de acord în mare majoritate cu vectorul unionist. Dat fiind faptul că este o soluție pragmatică la problemele actuale ale celor două state românești și pentru români și pentru cetățenii moldoveni”, ne declară Oleg Onea.
La manifestarea de la Cahul, acest tip de discurs nu este primit ca o declarație radicală, ci ca o continuitate a unei teme deja cunoscute: tinerii ca vector identitar.
Oleg Onea: Peste 50%-procentul unioniștilor în rândul tinerilor basarabeni
Dar adevărata miză apare imediat ce discuția se mută spre cifre, spre percepții sociale, spre viitor.
Oleg Onea este întrebat despre proporția celor care susțin ideea de reunificare în rândul tinerilor din Republica Moldova.
„În principal, majoritatea acestora și-ar dori reunificarea. Peste 50 la sută sigur. Acum să fac un sondaj sociologic, ar fi bine să întrebăm, dar, din câte am observat, majoritatea tinerilor studenților sunt de acord cu identitatea românească”, ne transmite acesta.
Ceea ce apare aici nu este doar o estimare, ci un tip de percepție specific mediilor studențești din Chișinău: ideea că identitatea românească nu mai este o dispută marginală, ci o opțiune majoritară în rândul tinerilor activi civic.
Reunificarea ca proces, nu ca eveniment: Drumul instituțional și ideea de legitimitate parlamentară
Discuția se mută rapid de la sociologie la politică instituțională. Tema nu mai este „dacă”, ci „cum”.
Oleg Onea descrie un traseu politic și juridic al reunificării care implică instituții, constituții și interpretări ale dreptului internațional:
„În primul rând sa vociferăm necesitatea unirii. Unu la mână, să se cunoască perspectiva. Să înțelegem că nu există alte soluții pragmatice decât reunificarea. Dat fiind faptul că integrarea europeană este mult prea complexă și vorbim aici de un termen prea lung și prea costisitor. Mă rog să milităm pentru unire intr-un cadru democratic, asa cum prevede legislația Republicii Moldova și în România”.
Reunificarea prin cele două parlamente-calea legitimă si mai rapidă
„Sigur, ar fi mult mai legitim si mult mai rapid. Dar problema este că există un conflict de legislație. Să nu uităm că dreptul internațional prevede, prin Actul Final de la Helsinki, principiul 8- dreptul popoarelor la autodeterminare. Și cumva, acolo, la asta s-a făcut referire inclusiv în Constituția Republicii Moldova.
Trebuie să se revizuiască în primul rând articolul 142, care să permită de fapt o revizuire a Constituției prin Parlament, astfel încât să existe revizuire ce ține de independența teritorială și așa mai departe. Deci e vorba de un articol complicat, care vorbește anume de limitele revizuirii. Dacă acest articol ar fi reinterpretat de Curtea Constituțională a Republicii Moldova, s-ar putea face unirea prin Parlament”, ne explică foarte doct tânărul unionist.
În acest punct, discuția se mută din zona identitară în zona tehnico-constituțională. Nu mai este vorba despre memorie, ci despre mecanisme juridice posibile.
Memoria anului 1940 ca fundament politic: Un mesaj către generația care nu a trăit ruptura
Ultima parte a dialogului cu Oleg Onea revine la dimensiunea simbolică: memoria.
Este momentul în care pledoaria lui capătă o încărcătură istorică explicită, cu referințe la actele violente ale URSS, la traumă și la responsabilitate morală.
Oleg Onea: „Mesajul meu este simplu. Să nu uităm ce s-a întâmplat în 1940, acest eveniment care s-a întins, mă rog, care a fost punctul de pornire a ceea ce avem astăzi, are efecte până în momentul actual și consider că ar trebui sa ne asumăm istoric și să înțelegem consecințele acestui act, pentru că a fost un act criminal care a dus la tragediile anilor 40-’50 în Basarabia, dar și în România, dar mai ales în Basarabia, unde a avut loc o oprimare gravă a populației.
Și consider că societatea civilă ar trebui să-și ia, mă rog, să ia masuri în privința acestui eveniment. Să constate parlamentele de la Chișinău și București că trebuie să fie inclusiv legiferată recunoașterea genocidului din 1940 până în 1953 asupra populației din Basarabia, cu efecte juridice, evident și cu caracter penal, care să ducă la condamnarea celor care promovează intenționat Uniunea Sovietică în spațiul românesc. Uniunea Sovietică este, a fost și va fi un stat criminal, care este predecesorul Rusiei actuale, dar care, raportat la populația locală din Romania, a fost, a avut intenții odioase.”
Finalul său este unul predictiv, aproape programatic. Oleg Onea vede realizabilă Unirea în „maxim 10 ani.”
Cahul, între discurs și istorie în mișcare
În piață, aceste afirmații, rostite și în cadrul evenimentului, nu rămân suspendate în aer. Ele se așază într-un context mai larg, în care discursul despre 1940 nu este doar comemorativ, ci proiectiv.
La finalul forumului, încheiat cu o horă a Unirii, discuțiile continuă în grupuri mici: studenți, istorici, foști demnitari, oameni din societatea civilă. Toți revin, într-o formă sau alta, la aceeași întrebare: cât din trecut mai este istorie și cât a devenit politică?
Istoria ca argument politic. Între memorie, geopolitică și fereastra de oportunitate a prezentului
La Cahul, discursurile din cadrul forumului nu s-au succedat pur și simplu. Ele s-au suprapus. Fiecare intervenție a părut că o continuă pe precedenta, chiar dacă vine dintr-un alt registru: unul academic, unul politic sau unul biografic.
Dacă interviul cu Oleg Onea a fost construit în jurul generației care privește trecutul printr-o lentilă identitară și juridică, următorul intervievat mută complet centrul de greutate: dinspre activism spre analiză istorică și geopolitică.
Astfel, părerea transmisă după Forumul Reîntregirii Naționale de la Cahul intră în registrul său cel mai dens: cel în care istoria nu mai este doar evocată, ci interpretată ca instrument de lectură a prezentului.
Ion Negrei: „Regimul sovietic a adus doar suferințe și mari nedreptăți”
Ion Negrei, istoric și fost viceprim-ministru al Republicii Moldova, vorbește dintr-o poziție dublă: cea a cercetătorului și cea a omului care a participat direct la construcția instituțională a statului moldovean după 1991. Pledoaria sa pentru nu începe cu prezentul, ci cu o recapitulare a traumei istorice.
Ion Negrei: „Suntem la a 86-a comemorare de la cedarea Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța către Uniunea Sovietică, în urma ultimatumului din 26 iunie 1940. În acest răstimp, soarta basarabenilor și a bucovinenilor a fost una tragică și plină de suferințe.
De aceea, în momentul de față, când avem această relativă independență și libertate, putem să vorbim deschis următoarele lucruri. Regimul sovietic a adus doar suferințe și mari nedreptăți poporului român. Ne însușim această lecție a regimului sovietic. Cea mai frumoasă concluzie și cea mai bună va fi că doar în unitatea națională un popor poate trăi fericit. Un popor poate să-și dezvolte capacitățile sale intelectuale, economice și de altă natură. Din păcate, această suferință pe care am trăit-o sub regimul sovietic, ea nu a fost valorificată în întregime. Se mai resimt reminiscențe în comportamentul nostru, în activitățile administrației de la Chișinău și de la București, că refacerea unității, care a fost ruptă în 1940, deocamdată, rămâne un ideal.”
Aici apare un element esențial: ideea că trauma istorică nu este complet procesată nici după mai bine de trei decenii de independență a Republicii Moldova.
Războiul din Ucraina și „fereastra de oportunitate”. Geopolitica devine argument de integrare
Pentru generația tânără reunificarea este o chestiune de identitate. Pentru activiștii politici o chestiune de voință instituțională. Pentru Ion Negrei contextul actual adaugă o dimensiune nouă: geopolitica.
Războiul din Ucraina nu este tratat ca un eveniment exterior, ci ca un factor care reconfigurează complet ecuația regională.
Ion Negrei: „Oportunitatea pe care ne-o oferă invazia rusă asupra Ucrainei trebuie valorificată în cel mai direct mod. Cât mai multe acțiuni din acestea de unificare pe diferite segmente. Segmentul energetic, segmentul educație, segmentul cultură, segmentul istoric și așa mai departe. Aceasta este tot o lecție că, în cazul în care noi nu acționăm de comun acord, suntem într-o situație de risc de a se repeta ceea ce am trăit în 1940. Este un risc real pe care îl conștientizăm noi aici, în Republica Moldova. Îl conștientizează întreaga Europă. Nu sunt niște glume ceea ce întreprinde astăzi Federația Rusă. Federația Rusă este pusă așa, pe niște temeiuri staliniste, imperialiste și caută să-și refacă domeniul pe care l-a pierdut. De fapt nu l-a pierdut, l-au recâștigat popoarele care s-au desprins din cadrul Uniunii Sovietice.”
Argumentele sale introduc o idee centrală pentru întregul forum: apropierea dintre România și Republica Moldova nu mai este doar o opțiune istorică sau identitară, ci o reacție la un mediu de securitate instabil.
Europa, securitatea și rolul României la frontiera estică. Revenirea unei teme istorice: flancul de est
În analiza lui Ion Negrei, prezentul este citit prin analogie cu trecutul. Istoria devine un instrument de interpretare a securității europene.
El reia ideea rolului României în arhitectura regională de securitate, plasând-o într-o continuitate istorică cu perioada interbelică.
Ion Negrei: „Aduc în calitate de istoric următorul argument: În 1920, când la Conferința de Pace de la Paris s-a recunoscut dreptul de suveranitate al României asupra Basarabiei, s-a făcut din considerentul că România asigura securitatea Europei la flancul de răsărit și, iată, suplimentar la ceilalți factori, la factorul național, economic, demografic, factor etnografic. Dar unul din argumentele recunoașterii a fost acela că avem nevoie ca România să asigure securitatea flancului de răsărit. Atunci era pericolul bolșevismului. Azi avem pericolul imperialismului rusesc de la Kremlin.”
Această paralelă între „pericolul bolșevismului” și „imperialismul rusesc” devine una dintre cheile de interpretare ale argumentelor aduse de el.
Problema politică a Republicii Moldova. Fragmentare, tranziție și lipsa unei clase politice consolidate
Dacă până acum discursul a fost dominat de istorie și geopolitică, următorul segment aduce o analiză internă: structura politică a Republicii Moldova.
Ion Negrei mută discuția spre un plan mai pragmatic, chiar critic.
Ion Negrei: „Ca fost demnitar în acea perioadă(n.r. 2009-2011) și istoric de formație, am sesizat următorul lucru: este foarte importantă acțiunea factorului politic. Factorul politic este foarte dispersat, este foarte neomogen și chiar, să zic așa, lipsit de înțelesul de conținut național. Și iată, acesta este un impediment colosal. Dar și fractura, fracturarea acestui segment politic este de vină. Dar iarăși, ca istoric, îl explic, în primul rând, din următoarele motive. Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ca parte componentă a Uniunii Sovietice, nu a avut o viață politică independentă, nu a avut o clasă, nu a avut o experiență și, la obținerea independenței, am fost lipsiți de clasă politică. Ca atare, clasa politică a fost reprezentată în anii aceștia de independență de către nomenclatura comunistă.”
Aici apare una dintre explicațiile centrale ale tranziției post-sovietice: absența unei tradiții politice autonome înainte de 1991.
Reunificarea și logica oportunismului politic. Cine câștigă și cine pierde dintr-o eventuală unire?
Ion Negrei abordează, în cadrul interviului, una dintre temele sensibile ale dezbaterii publice: frica politică în fața schimbării.
Ion Negrei: „Eu nu le-aș spune politicieni acelora care gândesc în felul următor: că reunificarea pe dânșii i-ar scoate din circuitul politic. Aceștia sunt niște oportuniști care caută să valorifice situația aceasta de incertitudine care domină în spațiul basarabean și nu văd suferința poporului și nu văd câștigul pe care l-ar avea reîntregirea națională. Eu cred că reîntregirea națională este un câmp, este o platformă de afirmare pe toate segmentele, inclusiv pe cel politic.
Exemplul elocvent este ceea ce au făcut basarabenii, clasa politică basarabeană în România după Unirea de la 1918. Oamenii politici din acest spațiu s-au încadrat perfect și au făcut carieră politică în România. Am avut și oameni care au făcut carieră economică, carieră diplomatică, carieră academică, militară. Nu cred și asta este o minciună, că asta poate încurca fiecare. Urmează ca să avem pregătirea respectivă în toate domeniile și câmp de afirmare în spațiul românesc există destul.”
Discursul său se închide pe o idee de continuitate istorică: integrarea nu ca pierdere, ci ca reconfigurare a oportunităților.
Între memorie și strategie
La finalul interviului lui Ion Negrei, tonul devine mai reflexiv, mai puțin combativ decât în prima parte a acestuia.
Oleg Onea a vorbit despre generația care împinge ideea reunificării dinspre societate. Ion Negrei mută accentul pe infrastructura istorică și geopolitică ce ar face posibil un asemenea proces.
Între cele două abordări se conturează o punte. Ideea că reunificarea nu mai este doar o temă de de identitate, ci una de securitate, politică și structură instituțională.
Un martor al istoriei recente. Memoria care nu se mai poate rescrie
Dacă primii doi interlocutori de la Cahul au construit o logică a viitorului — prin generația tânără și prin analiza geopolitică — ultima voce aduce în forum o altă esență: cea a experienței directe.
Alecu Reniță nu vorbește despre 1940 din cărți de istorie și nici despre reunificare ca ipoteză politică abstractă. Discursul său vine dintr-un spațiu intermediar între memoria personală și memoria colectivă. Din anii 1989–1991, momentul destrămării Uniunii Sovietice și al apariției Republicii Moldova independente. Este vocea unei generații care nu interpretează istoria, ci își amintește cum a trecut prin ea.
Alecu Reniță, între 1989-1991 și prezent: România văzută din interiorul tranziției
Interviul cu el începe cu o întoarcere în timp. Totul într-un moment în care granițele dintre cele două maluri ale Prutului nu erau doar politice, ci și mentale.
Alecu Reniță: „S-au schimbat foarte multe. În România am intrat prima dată în decembrie 1989. În timpul revoluției am dus ajutoare umanitare, trei camioane, trei TIR-uri cu sânge, haine și medicamente la Iași. Și am văzut România din acele zile. Și dacă o raportezi la România de astăzi, nu-mi vine a crede. Eu când vorbeam în România, atunci eu eram liber în opinii. Dar în România practic nimeni nu dorea să vorbească cu noi. Dorința noastră era uriașă, dar ei se temeau.
Și țin minte că în primul interviu pe care l-a făcut cineva cu mine tremura și m-a întrebat: „Ce vă place la Iași?” Dar eu i-am răspuns „că îmi place că aici toți vorbesc românește și dânsul n-a înțeles metafora” și zice „Dar ce e deosebit că vorbesc?” Dar zic „intrați în Chișinău. N-o să auziți deloc într-un oraș cu aproape un milion de locuitori, n-o să auziți limba română”
Lucrurile s-au schimbat destul de mult
„De aceea zic că lucrurile s-au schimbat enorm. Acum, România se află în deplină libertate, dincolo de toate anomaliile care sunt prezente într-o societate, că nu putem să credem că există societăți ideale.
În Republica Moldova, la fel, lucrurile care erau total interzise, subiecte tabu: cum să zici tu că vorbești limba română sau să zici că ești român. Asta însemna închisoare, asta însemna Siberia.
Acum noi avem o altă generație care nu mai are spaima că, recunoscându-și identitatea și recunoscându-și de fapt și țara care este România, el să fie luat noaptea, scos din casă, aruncat într-o dubă și dus în Siberia. Este exclus. Adică, dacă raportăm la ceea ce a fost și ceea ce trăim acum, lucrurile sunt uriașe. E clar că avem nemulțumiri legate de faptul că suntem despărțiți încă de o frontieră artificială. E indiscutabil, dar cred că lucrurile astea pot fi reparate”, ne mărturisește Alecu Reniță.
România este privită cu speranță de la Chișinău
„Și privesc cetățenii Republicii Moldova spre România. Se uită la ea cu speranță, se uită ca la un frate care le poate fi model, se uită ca la un frate pe care îl văd mai repede acasă cu ei”, ne mai spune Alecu Reniță.
„În ansamblu, trebuie să spunem că dincolo de românofobia care a fost cultivată sistemic în școală, în universități, peste tot în spațiul public, noi considerăm că cel puțin jumătate din oamenii noștri, sub o formă sau alta, nu acceptă modelul vechi de ură față de România. Că asta a fost cultivată: ura, nu pur și simplu înstrăinarea și atât. De aceea eu sunt martor la acest proces, la această evoluție și o consider favorabilă. Sunt convins că generația care vine este una legată de spațiul românesc, este legată de tot ceea ce înseamnă identitatea românească, cu toate, hai să-i zic eu întârzierile, că noi într-adevăr suntem într-un proces întârziat de apropiere, de recunoaștere a identității și alte chestii care trebuiau să fie mai înainte făcute”, argumentează Alecu Reniță.
Memoria 1940: între istoriografie și traumă colectivă: De la interpretare la asumare
În momentul în care discuția revine la anul 1940, tonul lui Alecu Reniță se schimbă. Nu mai este vorba despre experiență personală, ci despre ceea ce el consideră o datorie istoriografică.
Alecu Reniță: „Trebuie să recunoască absolut ce s-a întâmplat în 1940. Primul lucru, fiindcă și până astăzi aud și de-o parte și de alta a Prutului interpretări foarte diferite. De exemplu, se vorbește că a fost ocupată Basarabia, dar nu se spune: „dar de unde a fost ruptă? Exact așa vorbește și Moscova. Noi nu avem nimic cu România. Noi am luat Basarabia, care a fost până în 1917 în Imperiul Țarist și așa mai departe”.
De aceea, istoriografia, și de-o parte și alta a Prutului, trebuie să spună foarte exact: în 28 iunie 1940, Moscova, în urma ultimatumului care era echivalent cu o declarație de război, a rupt din trupul României Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Și acesta este adevărul atâta timp cât noi vorbim de Basarabia separat de țară, atâta timp cât noi preferăm de fapt o teză mai camuflată. Și lucrul acesta trebuie să fie spus clar, deopotrivă cu faptul că Rusia a declarat război României pe 28 iunie 1940. Și în contextul ăsta, faptul că, pe 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul și a eliberat teritoriile naționale n-a fost o agresiune împotriva Uniunii Sovietice, cum zic ei, dar a fost o eliberare a teritoriilor românești ocupate de Rusia în 28 iunie 1940.”
În acest punct, discuția cu Alecu Reniță devine explicită istoric și polemică, marcând una dintre cele mai sensibile teme ale întregului forum.
Familia Regală și memoria istorică: Reconciliere, simbol și morală publică
Alecu Reniță introduce, la solicitarea newsedge.ro, un element mai puțin prezent în celelalte intervenții: rolul Casei Regale a României.
Pentru el, dimensiunea simbolică a Coroanei nu este una politică în sens strict, ci una morală și istorică.
Alecu Reniță: „Au fost prezente mai multe delegații de la București și nu numai de la București. Casa Regală are mai multe ramificații aici și în interiorul României. Au fost cel puțin de 3-4 ori, au fost la Chișinău. Am văzut că s-au întâlnit cu conducerea Republicii Moldova, dacă nu mă înșel, cu doamna Sandu. Este o recuperare treptată a istoriei și, în contextul ăsta, clar că una din, hai să zic eu, din restanțele vechi, este cea legată de 1940. Fiindcă noi am așteptat, sincer vorbind, ca atunci când a venit Regele Mihai la Țiganca să auzim un cuvânt de iertare pentru tot ceea ce s-a întâmplat cu Basarabia în 1940”.
Demers pentru reabilitarea morală a victimelor represiunii comuniste
„Noi să nu uităm că în 1940 aici au fost lăsați 4 milioane de cetățeni români, dintre care câteva milioane au fost exterminați, uciși prin foamete, deportări. De aceea, în spațiul nostru cred că și Casa Regală trebuie să aibă un cuvânt spus foarte deschis pe adevăr, așa cum s-a întâmplat istoria. Pentru că în momentul când vorbește adevărat, totdeauna omul are sufletul deschis să ierte, să înțeleagă și să se apropie de un adevăr. Da, a fost o tragedie, o nenorocire, dar această nenorocire trebuie de spus așa cum a fost în 1940.
Și eu am făcut demult un demers. Poate că și Casa Regală îl va susține, ca toți cetățenii români care în 1940 s-au trezit în afara voinței lor în Uniunea Sovietică și au fost persecutați, au fost fie uciși, fie deportați, toți să fie reabilitați moral ca cetățeni ai României, fiindcă nimeni nu le-a luat calitatea de cetățeni ai României”, ne declară Alecu Reniță.
Reîntregirea ca dezbatere publică, nu ca decizie impusă: Între politică, societate și legitimitate
Ultima parte a intervenției sale mută discuția din zona istorică în zona deliberativă.
Alecu Reniță: „Eu consider că trebuie de făcut o dezbatere publică pe orice subiect, fiindcă o reîntregire a țării trebuie să țină cont de opiniile și din stânga și din dreapta Prutului, fiindcă ceea ce am văzut acum a fost o anomalie. Cu această provocare a lui Șoșoacă, că printr-o inițiativă legislativă, vezi Doamne, unește România de Republica Moldova. Deci chestiile astea noi le considerăm nu numai provocatoare, dar și insultătoare. De aceea, eu zic că orice subiect care vizează reîntregirea țării, a neamului românesc, trebuie să aibă în prealabil o dezbatere, ca să fie cu un consimțământ larg. Și în aceste dezbateri apare și problema cu coroana regală.”
Coroana sau președintele pentru viitorul stat reunificat
Pe final, el evită tranșarea unei dileme simbolice: Unirea sub Coroană sau sub un președinte.
Alecu Reniță: „Mie îmi vine foarte greu să zic, să mă pronunț pe pe anumite chestiuni. Eu cunosc realitățile din Chișinău, am participat la multe procese care au construit la noi societatea. În genere, nu au fost dezbateri legate în spațiul public de coroana regală. Foarte puține. Cred că și Casa Regală, când vine la Chișinău, poate că ar trebui să iasă din întâlnirile strict oficiale, să aibă și ea niște discuții pe larg cu populația. Sunt multe lucruri neclare. Noi vrem să le înțelegem și după asta să ne putem pronunța. În genere, eu nu prefer să mă pronunț pe subiecte în care nu-s documentat suficient.”
Mesajul final: Reîntregirea ca proiect de destin colectiv
Ultimul său mesaj revine la o idee clasică a discursului unionist: unitatea ca sursă de forță istorică.
Alecu Reniță: „Mesajul meu este foarte clar: România trebuie reîntregită. Reîntregirea este un dar de la Dumnezeu, dar și din partea națiunii române, și de o parte și de alta a Prutului. Cu cât suntem mai separați, cu atât suntem mai slabi. Deci, ceea ce spuneau înaintașii noștri de la 1848 la 1859 sau la 1918: Unirea face puterea. Deci, mulți cred că Basarabia este o zonă foarte săracă, nenorocită, care așteaptă numai pomene. Nu este adevărat. Dincolo de toate problemele pe care le avem, Basarabia are un potențial, și economic, și cultural, și românesc. Deci, în Basarabia există suficient suflet românesc ca să se unească cu partea cealaltă de României. De aceea, nu vă temeți nici de-o parte, nici de alta de reîntregire. Fiindcă reîntregirea este marea noastră operă pe care o putem face în comun și cei din stânga, și cei din dreapta Prutului.”
Vocea României: Daniel Gheorghe la Cahul
În cadrul Forumului Reîntregirii Naționale de la Cahul, intervențiile nu au venit doar din spațiul academic sau din Republica Moldova. Dimensiunea românească a evenimentului a fost reprezentată și de la București, iar una dintre vocile care s-au remarcat prin tonul explicit unionist a fost cea a deputatului PNL Daniel Gheorghe.
Discursul său se înscrie în linia unei tradiții politice românești care tratează relația cu Republica Moldova nu doar ca pe un dosar diplomatic, ci ca pe o chestiune de identitate istorică și continuitate națională.
La Cahul, această perspectivă a fost formulată într-un registru direct, fără nuanțe diplomatice excesive, într-un context în care majoritatea intervențiilor au gravitat în jurul ideii de memorie a anului 1940 și de reîntregire națională.
„La 1940, în această zi sinistră, cumplită care nu este doar zi de doliu national, 28 iunie, nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem sau nu să facem parte din URSS ori din Regatul României. Nimeni nu a pus această întrebare românilor de pe cele două maluri ale Prutului, ori de răsărit și de miazănoapte de acest râu românesc, Prutul. Nimeni nu i-a întrebat pe basarabeni dacă vor să meargă cu Stalin, cu regimul sovietic, ori dacă vor să rămână, așa cum este firesc, normal, legitim conform dreptului international, în Țara Mamă-România”, a punctat deputatul unionist.
Reîntregirea ca proiect politic legitim. Între memorie istorică și responsabilitate politică
În linie cu ceilalți participanți la forum, intervenția deputatului PNL a plasat anul 1940 în centrul unei narațiuni istorice mai ample, în care acel moment este interpretat ca o ruptură majoră în evoluția statului român.
Discursul său a funcționat, în esență, ca o reafirmare a unei perspective istorice prezente în spațiul public românesc: ideea că memoria Basarabiei nu este doar un subiect de manual, ci un element activ al identității politice contemporane.
Daniel Gheorghe: „ Nu putem accepta moldovenismul. Nu putem accepta ca influența regimului de la Moscova să se manifeste. De aceea cred că există o singură cale către libertate, pace, bunăstare, pentru un viitor sigur și pentru un viitor în demnitate pentru toți cetățenii Republicii Moldova, indiferent de originea lor sau de alegerile lor personale: Reîntregirea. Reunificare cu Țara Mamă-România, iar aceasta se face foarte direct, pe modelul reunificării celor două Germanii, după căderea Cortinei de Fier. Prin vot în parlamentele celor două state românești”.
În această logică, el a insistat asupra necesității ca tema Basarabiei să rămână prezentă în agenda publică de la București, nu doar în momente comemorative, ci ca parte a unei politici constante de sprijin și apropiere.
„Cea mai sigură, mai directă și mai rapidă cale către integrarea europeană este prin Unirea cu România, este calea firească. Este dezideratul nostru istoric și obiectivul strategic asumat la București și la Chișinău”, mai transmite Daniel Gheorghe.
Respingerea diversiunilor Moscovei
Prezența lui Daniel Gheorghe la Cahul a adăugat forumului o dimensiune importantă. Perspectiva directă a unui parlamentar din România într-o dezbatere dominată, în mod obișnuit, de actori din Republica Moldova.
În acest context, intervenția sa a funcționat ca o punte între două spații politice care, deși distincte instituțional, continuă să fie legate prin aceeași temă: relația dintre identitate, memorie și proiect politic comun.
„Așadar, nu cred că este nevoie de nici un referendum. La fel cum nu cred că este nevoie sub nici o formă de diversiuni rusești precum goarnele lui Putin de la București care se joacă de-a unioniștii din când în când. Pe mulți îi cunoașteți din Republica Moldova, alții se întâlnesc cu Putin pe la Sankt Petersburg și-și denigrează propria țară. Nu este cazul ca vreun român, de pe unul din malurile Prutului, să creadă că reunificarea se poate face prin propunere legislativă. Astea sunt niște curse ale Moscovei, îndreptate împotriva României”, a declarat deputatul Daniel Gheorghe.
Un forum cu mai multe voci, dar aceeași temă centrală
La finalul zilei, Forumul Reîntregirii Naționale de la Cahul a adus o concluzie unică și o direcție instituțională.
REZOLUȚIA
„Forumul Reîntregirii Naționale de la Cahul
Pe 28 iunie 1940, Rusia imperială a ocupat Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Pentru români, această zi rămâne una de mare durere și doliu, fiind începutul deportărilor, foametei și represiunilor care au ucis sute de mii de oameni nevinovați.
De aceea, Forumul cere Parlamentelor de la București și Chișinău să declare 28 iunie Zi de doliu național în întreg spațiul românesc.
Astăzi, la 35 de ani de la proclamarea Independenței, încă suportăm consecințele ocupației rusești. Procesul de de-rusificare întârzie, iar influența ideologică a „lumii ruse” continuă să pună în pericol securitatea și identitatea noastră.
Solicităm Parlamentului R. Moldova:
1. Recunoașterea caracterului românesc al Republicii Moldova, conform adevărului istoric și Declarației de Independență, care consacră oficial identitatea românească a majorității absolute a populației și a teritoriului de la Est de Prut.
2. Recunoașterea oficială a Genocidului comis de regimul sovietic, prin teroare, deportări, foametea din 1946-1947 și represiunile care au ucis sute de mii de oameni. Cerem ca aceste crime să fie condamnate și recunoscute la nivel internațional.
3. De-rusificarea completă a Republicii Moldova, prin:
o eliminarea simbolurilor și monumentelor sovietice;
o educație bazată pe adevărul istoric și valorile europene;
o consolidarea culturii și informației românești;
o păstrarea memoriei victimelor represiunilor;
o ruperea dependențelor culturale și informaționale de propaganda rusă”, se transmitea în prima parte a rezoluției.
Mijloace pașnice și democratice pentru ReUnire
„Forumul face apel la toate forțele unioniste – partide, organizații civice, intelectuali, oameni de cultură și activiști – să se unească în Platforma Reîntregirii Naționale, pentru a continua idealurile Mișcării de Eliberare Națională.
Platforma Reîntregirii Naționale consideră că cel mai scurt și sigur drum al Republicii Moldova spre Uniunea Europeană este Reunificarea cu România, stat membru al UE și NATO.
În numele generațiilor care au păstrat vie conștiința unității naționale și al celor care aspiră la un viitor european sigur și prosper, Forumul Reîntregirii Naționale de la Cahul își reafirmă angajamentul de a acționa prin mijloace democratice și pașnice pentru realizarea idealului Reîntregirii Naționale.
Adoptată la Cahul
27 iunie 2026”, se încheie rezoluția forumului.
Forumul a produs însă ceva mai greu de cuantificat: o convergență de discursuri:
- tineri care vorbesc despre identitate și viitor,
- istorici care analizează contextul geopolitic,
- martori ai tranziției post-sovietice,
- și politicieni din România care aduc perspectiva instituțională a Bucureștiului.
Cât din istorie este trecut și cât este încă prezent politic?
Cahulul își recapătă ritmul obișnuit după încheierea forumului. Piața se golește treptat, iar scena pe care s-au rostit aproape două ore discursuri rămâne în urmă ca un spațiu închis peste o zi intensă de memorie colectivă.
Dar tema nu dispare odată cu participanții.
Ea rămâne suspendată în întrebările care au traversat întreaga zi. Cât din istorie este trecut și cât este încă prezent politic? Cât din 1940 rămâne un eveniment istoric și cât continuă să fie o referință activă în discursul public?
La Cahul, în iunie 2026, aceste întrebări nu au primit răspunsuri definitive.
Dar au fost puse, din nou, cu o claritate pe care timpul nu a reușit să o estompeze.
Iar între generația care vorbește despre viitor, istoricul care interpretează prezentul și martorul unei epoci deja închise, se conturează aceeași linie de tensiune. Nu între trecut și prezent, ci între memorie și direcție. La Cahul, în iunie 2026, această linie nu s-a închis. Doar s-a făcut mai vizibilă.
Propunerea noastră
Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!
RECOMANDĂRI NEWSEDGE 
