ANALIZĂ. Cum a rămas PSD fără identitate? De la partidul care a dus România în NATO și UE la AUR 2.0

Într-o scenă politică polarizată între un pol reformist și unul suveranist, PSD încearcă să ocupe ambele spații simultan. Doar că nu îi reușește. 

Cine vrea reforme o să aleagă PNL-ul lui Bolojan sau USR, nu partidul care e cunoscut pentru rețelele de baroni locali și diferite conflicte de interese. Cine vrea suveranism și anti-sistem va alege AUR, nu partidul care a condus România timp de 36 de ani.

Ce a fost și ce a mai rămas din PSD?

Originile PSD: un partid construit pe cadre, nu pe doctrină

Arborele genealogic al PSD este, în esență, povestea transformării eșalonului doi din Partidul Comunist Român într-o forță politică postdecembristă. Imediat după căderea lui Ceaușescu, puterea a fost preluată de Frontul Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu și de Petre Roman. 

FSN se prezenta ca organism provizoriu. Dar în ianuarie 1990 a decis să se transforme în partid politic. A câștigat alegerile din mai 1990, cunoscute ca ,,Duminica Orbului” cu peste 66% din voturi, iar Ion Iliescu era ales președinte cu peste 85% din voturi. 

Prima mare ruptură a venit în 1992. Atunci, tensiunile dintre aripa reformistă a lui Petre Roman și cea conservatoare a lui Iliescu au scindat FSN. Roman a păstrat numele și structura care va deveni ulterior PD, apoi PDL. 

Iliescu a plecat cu susținătorii săi și a fondat Frontul Democrat al Salvării Naționale. În 1993, FDSN a fuzionat cu mai multe partide mici și s-a redenumit PDSR. 

Partidul și-a definit oficial doctrina ca social-democrată de centru-stânga, dar criticii îl acuzau de neocomunism și de frânarea reformelor economice. 

Forma actuală a apărut în iunie 2001. Atunci, PDSR a fuzionat cu Partidul Social Democrat Român, un partid cu legitimitate istorică, condus de Alexandru Athanasiu. Împreună, au devenit PSD. 

Absorbind un partid cu rădăcini în social-democrația interbelică, PSD și-a cumpărat credibilitate pe scena internațională, deschizând drumul spre Internaționala Socialistă în 2003 și spre Partidul Socialiștilor Europeni în 2005.

Originile postdecembriste ale PSD au fost mereu marcate de o dualitate. Pe de o parte, meritul de a fi gestionat pașii majori spre integrarea României în NATO și UE (în guvernarea Năstase). Pe de altă parte, criticile constante legate de menținerea în structurile statului a vechilor cadre comuniste și a rețelelor de influență din teritoriu. Ceea ce presa a numit generic „baronii locali”.

Epoca Adrian Năstase: 2000-2004

Perioada Adrian Năstase a reprezentat apogeul puterii PSD. Între 2000 și 2004, partidul controla Președinția, Guvernul, Parlamentul și o mare parte a administrației locale. O formulă de guvernare care combina eficiența administrativă cu o concentrare fără precedent a puterii politice.

Pe plan extern, bilanțul rămâne unul dintre cele mai solide din istoria partidului. Guvernul Năstase a finalizat negocierile de aderare la Uniunea Europeană, a obținut intrarea României în NATO și a accelerat integrarea euro-atlantică. Pentru PSD, apropierea de Occident era și o modalitate de a scăpa de eticheta de partid izolat și suspectat de nostalgii postcomuniste.

În paralel însă, în interiorul țării se consolida modelul care avea să urmărească PSD timp de decenii: rețeaua baronilor locali. 

Lideri precum Marian Oprișan, Radu Mazăre sau Dumitru Sechelariu acumulau putere în teritoriu, controlând resurse financiare, administrații și structuri de partid.

În aceeași perioadă au apărut și primele mari controverse legate de privatizări, contracte cu statul, apariția unei clase de oameni de afaceri conectați politic la putere și justiție controlată.

La finalul mandatului, PSD era simultan partidul care adusese România în structurile occidentale și partidul asociat cu „aroganța puterii”, controlul instituțiilor și influența excesivă asupra justiției și presei. Era o formațiune cu o identitate clară: centralizată, disciplinată și convinsă că poate guverna pe termen nelimitat.

Epoca Mircea Geoană: 2005-2010

Înfrângerea din 2004 a produs primul mare șoc intern pentru PSD. După ani de guvernare, partidul a intrat în opoziție și a încercat să își schimbe imaginea. Alegerea lui Mircea Geoană în fruntea formațiunii a făcut parte din această strategie.

Fost ambasador și ministru de Externe, Geoană avea profilul unui politician occidental, moderat și diplomat. El a încercat să repoziționeze PSD ca partid social-democrat modern, apropiat de marile formațiuni europene de centru-stânga. În discursuri apăreau teme precum modernizarea, solidaritatea socială și integrarea europeană.

Sub Geoană, PSD a încercat cea mai articulată reformă de imagine din istoria sa. Noul lider vorbea explicit despre nevoia de a construi un partid pe valori. Și de a rupe partidul de reflexele postcomuniste care îi urmăriseră imaginea de la 1990 încoace. A cultivat relații cu think-tank-uri și mediul academic, a promovat un discurs modernizator și a încercat să ancoreze PSD în curentul social-democrației vest-europene și al celei a reconcilierii dintre piață liberă și protecție socială.

Problema era că schimbarea de imagine nu a fost însoțită și de o schimbare profundă a partidului. În timp ce Geoană vorbea despre reformă și modernizare, influența marilor lideri din vechea generație rămânea intactă. Figuri precum Viorel Hrebenciuc, Miron Mitrea sau liderii organizațiilor locale continuau să controleze o mare parte din mecanismele interne ale PSD.

Finalul perioadei a venit odată cu alegerile prezidențiale din 2009. Înfrângerea lui Geoană în fața lui Traian Băsescu a simbolizat și eșecul tentativei de modernizare a PSD.

Partidul încercase să își schimbe fața, dar structurile care îi definiseră puterea în perioada Năstase rămăseseră în mare măsură aceleași. PSD era încă puternic, dar începea să caute o nouă identitate într-o Românie care se schimba mai repede decât el.

Epoca Ponta: 2010-2015

Victor Ponta a reprezentat un schimb radical de generație pentru PSD. Ales lider la 37 de ani, a redefinit identitatea PSD printr-un amestec de populism modern, agresivitate politică și comunicare dinamică. 

Partidul a încetat să mai vorbească exclusiv publicului său tradițional, pensionari, electorat rural. Și a început să curteze clasa de mijloc urbană. 

Identitatea PSD sub Ponta s-a construit în mare parte pe opoziția față de Traian Băsescu și pe alianța cu PNL în Uniunea Social Liberală. O construcție gigantică, unită exclusiv de dorința de a-l debarca pe Băsescu, nu de valori comune. USL a câștigat aproape 60% la alegerile parlamentare din 2012. Dar a și spălat definitiv granițele doctrinare ale PSD, făcându-l partener de guvernare cu dreapta liberală.

Paradoxul economic al acestei perioade este revelator. Deși se revendica de stânga, guvernul Ponta a promovat o agendă surprinzător de liberală: reducerea TVA, scăderea CAS, menținerea cotei unice. A reindexat pensiile și a încercat să reîntregească salariile bugetare reduse de guvernul Boc. A mulțumit astfel simultan electoratul de stânga și patronatele. 

Pe fundal, partidul purta deja stigmatul anti-justiție. Zeci de baroni PSD au fost trimiși la închisoare în epoca de aur a DNA. Ponta însuși a fost trimis în judecată în dosarul Turceni-Rovinari. 

La prezidențialele din 2014, a abordat o retorică naționalist-populistă cu accente etnice față de contracandidatul Klaus Iohannis. Strategia s-a întors împotriva sa după scandalul votului din diaspora.

Colectiv, în noiembrie 2015, a pus punct acestei etape. Protestele sub sloganul „Corupția ucide” au vizat direct sistemul administrativ patronat de PSD. Ponta a demisionat, iar partidul a intrat în cel mai radical capitol al său.

Epoca Liviu Dragnea: 2015-2019

Era Dragnea a reprezentat cea mai radicală, conflictuală și polarizantă perioadă din întreaga istorie postdecembristă a PSD. Dacă sub Ponta partidul mima modernismul urban, sub Dragnea, PSD s-a repliat total către baza sa dură, rurală și conservatoare.

Liviu Dragnea a condus PSD fără să fi fost niciodată premier. O condamnare cu suspendare în dosarul Referendumului îl împiedica să ocupe funcția. A guvernat prin interpuși. Când premierii numiți de el au dat semne de independență, Dragnea și-a dărâmat propriile guverne prin moțiune de cenzură. 

Părea că scopul e unul singur: subordonarea justiției. Narațiunea oficială a partidului descria România ca fiind condusă de un „stat paralel”. O combinație formată din servicii secrete și procurori, ghidați de interese străine, care arestau politicieni nevinovați. 

La câteva săptămâni după câștigarea alegerilor din 2016, Guvernul Sorin Grindeanu a adoptat ,,noaptea ca hoții” OUG 13, care dezincrimina parțial abuzul în serviciu. Coincidență, exact fapta pentru care Dragnea era judecat. Ordonanța a declanșat cele mai mari proteste din România postdecembristă. 

PSD a abandonat discursul pro-european și a adoptat o retorică suveranistă copiată după modelul Viktor Orbán. Multinaționalele scot profiturile din țară și otrăvesc românii cu alimente de calitate inferioară, băncile străine jefuiesc România, protestatarii din Piața Victoriei sunt „plătiți de Soros”. 

Referendumul pentru familie din 2018 a completat tabloul. Un partid membru al Partidului Socialiștilor Europeni susținea redefinirea constituțională a familiei, poziție pe care niciun partid social-democrat european nu o adoptase.

Economic, în era Dragnea s-au pompat masiv salarii și pensii finanțate prin deficit. 

Prăbușirea a venit la europarlamentarele din mai 2019: 22%, eșec istoric. A doua zi, ICCJ l-a condamnat definitiv pe Dragnea la 3 ani și 6 luni. 

Odată cu încarcerarea sa, s-a încheiat cea mai agresivă pagină din istoria modernă a PSD, lăsând partidul fără lider, fără narațiune și fără direcție. 

Viorica Dăncilă și Marcel Ciolacu

Și aici începe criza identitară. 

Viorica Dăncilă a fost produsul direct al sistemului Dragnea, o figură loială, fără autoritate proprie, devenită premier tocmai pentru că nu reprezenta o amenințare internă. A condus guvernul până în noiembrie 2019, când PSD a pierdut moțiunea de cenzură inițiată de opoziție. La prezidențialele din același an a candidat din partea PSD, intrând în turul doi și pierzând zdrobitor în fața lui Klaus Iohannis. 

A urmat Marcel Ciolacu. Care a scos PSD-ul din discursul anti-justiție, a eliminat retorica eurosceptică și a îngropat subiectul „statului paralel”. Identitatea propusă era cea a unui partid responsabil de stat: indispensabil guvernării, cuminte în relația cu Bruxellesul. 

Profitând de crizele politice din 2021, PSD s-a reinventat ca garant al stabilității naționale într-un context regional complicat de războiul din Ucraina, revenind la guvernare alături de rivalii istorici de la PNL prin formula rotației premierilor Ciucă-Ciolacu. Cât timp la Palatul Victoria era Nicolae Ciucă, PSD, deși la guvernare, juca rolul opoziției și se poziționa constant ,,de partea oamenilor”.

Proiectul părea să funcționeze. Până la alegerile din 2024. Ca premier în funcție și candidat prezidențial, Ciolacu a ratat pentru prima dată în istoria partidului intrarea în turul doi, obținând sub 20%. 

Ciolacu a demisionat din funcție în mai 2025 când au avut loc noile alegeri prezidențiale, după ce candidatul coaliției PNL-PSD-UDMR, Crin Antonescu, nu a prins nici el turul 2.

PSD astăzi

Sorin Grindeanu e departe să fie o figură nouă pentru PSD. După cum spuneam mai sus, era premierul lui Dragnea, în perioada OUG 13 când au avut loc cele mai mari proteste împotriva Guvernului din România post-decembristă. 

Chiar înainte să fie votat ca lider oficial (competiția nu a fost cu emoții, el era singurul candidat), Sorin Grindeanu a propus Consiliului Politic Național modificarea statutului: eliminarea termenului „progresist” și înlocuirea sa cu referiri la „valorile democratice, naționale, religioase, tradiționale și culturale ale poporului român”. 

Congresul a votat modificarea în unanimitate în noiembrie 2025. 

Motivarea oficială: „termenul a căpătat în ultimii ani alte conotații față de acum 25 de ani”, declara Alexandru Rafila pentru Digi24. Traducerea neoficială era că termenul devenise sinonim cu USR în percepția publică, iar electoratul PSD îl respingea.

Politologul Cristian Pîrvulescu declara pentru Adevărul: „PSD nu a fost niciodată un partid social-democrat de tip european pe zona de valori, n-a fost niciodată un partid progresist”.

Termenul „progresist” fusese introdus în statut în anii 2000, în contextul aderării la Internaționala Socialistă, mai degrabă ca etichetă de prezentare externă decât ca angajament ideologic intern.

În loc să se apropie de stânga occidentală, PSD a început să ocupe tot mai mult terenul cultural și simbolic al conservatorismului.

Apropierea de AUR

Decizia din mai 2026 de a depune moțiunea de cenzură alături de AUR a produs cel mai articulat semnal de alarmă intern din ultimii ani. 

Paradoxul este construit pe mai multe straturi. PSD votează împreună cu un partid ale cărui poziții față de Rusia și NATO sunt incompatibile cu declarata sa orientare pro-europeană și euro-atlantică, consacrată în noul statut adoptat cu câteva luni înainte. 

PSD și AUR nu doar că au semnat împreună documentul, dar au și început să folosească teme similare. Discursurile lor sunt foarte des acum despre „vânzarea averii statului”, protejarea companiilor naționale și opoziția față de anumite reforme economice.

Parteneriatul PSD-AUR nu s-a oprit aici. De la moțiunea de cenzură cele două partide votează constant cot la cot. Au votat împreună Legea ONG-urilor, legea care interzice vânzarea acțiunilor la companiile de stat până la finalul lui 2027. Au votat în Comisie în Senat abrogarea legilor care interzic negarea Holocaustului, apologia criminalilor de război condamnați și Mișcarea Legionară.

În același timp, însă, liderii PSD continuă să vorbească despre orientarea pro-europeană a partidului și despre angajamentele sale occidentale.

Rezultatul este o imagine politică tot mai greu de descifrat.

În politica externă, PSD vorbește ca PNL.

În politica internă, PSD împrumută frecvent teme de la AUR.

În economie, oscilează între social-democrație, intervenționism și conservatorism fiscal.

Așa că electoratul se întreabă acum: cine mai e PSD?

PSD încotro?

Politologul Cristian Pîrvulescu descria PSD pentru Adevărul drept „un partid postcomunist de tip catch-all, fără o identitate ideologică clară, dominat de grupuri de putere locale care funcționează mai degrabă în logica accesului la resurse decât în cea a valorilor doctrinare”. 

Cu alte cuvinte, PSD nu a oscilat între doctrine pentru că ar fi fost incoerent, ci pentru că doctrina nu a fost niciodată miza reală.

Problema este că acest model funcționează cât timp partidul este la putere sau are perspective clare de a reveni. Când pierde accesul la resurse și la pârghiile statului, rămâne fără narațiune. Scorul din alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024 și 2025 a demonstrat că electoratul tradițional migrează spre AUR atunci când PSD nu mai poate oferi identitate. 

Dincolo de criza de identitate doctrinară, PSD se confruntă în 2026 cu o altă problemă: nu are un lider credibil pentru viitor. Sorin Grindeanu a fost ales președinte al partidului în noiembrie 2025 cu 99% din voturi. Fiind singur pe buletinul de vot. Al doilea om în PSD oficial este Claudiu Manda, soțul Olguței Vasilescu. Neoficial, cred că ați înțeles cine.

Întrebarea care rămâne deschisă nu este ce a fost PSD, ci ce mai poate fi într-o scenă politică în care e prins între PNL și USR pe de o parte și AUR de cealaltă parte. 

Un partid care a câștigat alegeri timp de trei decenii stând în centrul scenei politice românești și-a pierdut propriul centru identitar.Pentru prima dată după 1990, întrebarea „ce reprezintă PSD?” nu mai are un răspuns evident nici pentru adversarii partidului și, uneori, nici pentru propriii săi lideri.

O propunere pentru tine, cititorule

Îți mulțumim că ai citit materialul până la capăt! Avem o propunere win‑win: tu câștigi informații, noi câștigăm prieteni. 

📩 Înscrie‑te pe canalul nostru de WhatsApp. Aici găsești reportaje și analize care explică ce se întâmplă cu lumea din jurul nostru. 

📌 Și dacă vrei să fii la curent cu știrile și în social media, urmărește-ne pe Facebook. Enjoy!