10 Mai, ziua în care România și-a schimbat destinul. Independență, Coroană și o memorie recuperată târziu

Pentru România modernă, 10 Mai înseamnă trei momente fondatoare. În 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen intra în București și depunea jurământul ca domnitor al Principatelor Unite. În 1877, independența față de Imperiul Otoman era proclamată și promulgată oficial. În 1881, România devenea regat, iar Carol I era încoronat rege. Toate aceste momente au fost suprapuse pe aceeași dată, transformând 10 Mai într-un simbol politic al construcției statului român modern.

Înainte de apariția zilei de 1 Decembrie ca sărbătoare națională, 10 Mai fusese centrul ceremonial al României moderne. Defilările militare, recepțiile oficiale și festivitățile populare organizate anual construiau imaginea unei țări care încerca să se sincronizeze rapid cu Europa occidentală. În jurul acestei date s-a construit și o parte importantă din mitologia fondatoare a României moderne.

Carol I și începutul unui stat occidentalizat

Când Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ajungea la București, în mai 1866, România era încă un stat fragil. Era prins între presiunile Imperiului Otoman, influența Rusiei și interesele marilor puteri europene. Alexandru Ioan Cuza fusese obligat să abdice cu doar câteva luni înainte, iar proiectul unirii Moldovei cu Țara Românească părea vulnerabil.

Alegerea unui principe străin reprezenta, pentru elitele politice românești ale epocii, o soluție de stabilitate și legitimitate internațională. Carol a traversat Europa sub identitate falsă, pe fondul tensiunilor dintre Prusia și Imperiul Habsburgic. Intrarea sa în București, la 10 Mai 1866, a fost tratată ca începutul unei noi etape istorice.

Jurământul depus în fața Parlamentului a devenit unul dintre momentele-simbol ale monarhiei române. Carol promitea să respecte legile țării și să apere integritatea teritorială a României. Domnia sa avea să dureze 48 de ani, cea mai lungă din istoria modernă a țării. În acest interval, România a trecut de la statutul de principat aflat formal sub suzeranitate otomană la cel de regat independent, conectat politic și economic la Europa occidentală.

Istoricii vorbesc frecvent despre domnia lui Carol I ca despre perioada marilor instituții fondatoare. Atunci au fost consolidate armata modernă, infrastructura feroviară, sistemul administrativ și o parte importantă din arhitectura constituțională a statului. Tot în acea perioadă au apărut proiecte considerate astăzi definitorii pentru modernizarea României, de la Castelul Peleș până la podurile și căile ferate care legau provinciile istorice.

Independența care a fost mutată din manuale

Confuzia dintre 9 și 10 Mai nu este întâmplătoare. Ea reflectă una dintre cele mai vizibile rescrieri ideologice operate de regimul comunist asupra istoriei României.

La 9 mai 1877, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu rostea în Parlament celebrul discurs prin care afirma că România este „națiune de sine stătătoare”. A doua zi, pe 10 Mai, actul independenței era votat și promulgat oficial de Carol I. În perioada comunistă, accentul a fost mutat aproape exclusiv pe discursul lui Kogălniceanu, tocmai pentru a reduce asocierea independenței cu monarhia și cu simbolistica regală.

În realitate, procesul independenței a fost unul diplomatic, militar și instituțional mult mai complex. România a intrat în războiul ruso-turc din 1877-1878 după negocieri dificile cu Imperiul Rus, iar armata română a avut un rol decisiv în luptele de la Plevna. Carol I a condus personal trupele române în campanie, iar independența avea să fie recunoscută internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878.

La patru ani după proclamarea independenței, Parlamentul transforma România în regat. Încoronarea lui Carol I și a Elisabetei, la 10 Mai 1881, a fost gândită ca o demonstrație de legitimitate europeană. Coroana de oțel folosită atunci fusese realizată din metalul unui tun otoman capturat la Plevna, transformând victoria militară într-un simbol de stat.

Pentru România sfârșitului de secol XIX, regatul însemna mai mult decât schimbarea unui titlu. Însemna recunoaștere diplomatică, stabilitate și acces într-un club politic european rezervat statelor considerate mature instituțional. Din acel moment, 10 Mai devine definitiv centrul ceremonial al statului român.

O sărbătoare ștearsă și recuperată parțial

După abdicarea forțată a Regelui Mihai, în decembrie 1947, noul regim comunist a eliminat sistematic simbolurile monarhiei din spațiul public. 10 Mai a dispărut din calendarul oficial, iar memoria acestei zile a fost împinsă în zona nostalgiei private sau a exilului românesc.

Noua putere politică avea nevoie de alte repere simbolice. Ziua națională a devenit 23 August, iar istoria modernă a României a fost reinterpretată prin filtrul ideologic al luptei de clasă și al relației cu Uniunea Sovietică. Monarhia era prezentată în manuale drept o instituție străină intereselor poporului, iar Carol I devenea adesea personajul negativ al modernizării românești.

După 1989, recuperarea simbolică a zilei de 10 Mai a fost lentă și adesea tensionată politic. Abia în 2015, Parlamentul a adoptat legea prin care data a devenit sărbătoare națională. Chiar și astăzi, însă, 10 Mai rămâne mai degrabă o comemorare discretă decât o mare sărbătoare populară. Spre deosebire de perioada interbelică, 10 Mai nu mai funcționează astăzi ca un reper colectiv central. Poate și pentru că România contemporană continuă să aibă o relație complicată cu propriul trecut monarhic.

Dar, dincolo de dispute politice sau nostalgii istorice, 10 Mai rămâne una dintre puținele date care concentrează aproape întreaga construcție a statului român modern: apariția unei dinastii, independența față de Imperiul Otoman și transformarea României într-un regat european.