Un făt neanderthalian vechi de 55.000 de ani rescrie istoria dispariției celei mai cunoscute specii umane

Între 1968 și 1970, o duzină de oase antice minuscule au fost descoperite în adăpostul stâncos Sesselfelsgrotte, deasupra unui sat din sudul Germaniei. Au rămas neobservate într-o colecție de muzeu timp de decenii, până în anii 1990, când oamenii de știință le-au reexaminat. Oasele, care includeau fragmente de femur și fibulă, o calotă craniană și câteva coaste, nu erau complet formate.

Erau mai mici decât oasele celui mai mic copil. Abia în 2006, un cercetător german a anunțat oficial identitatea lor. Ele aparțineau unui făt neanderthalian care era pe punctul de a se naște, cu aproximativ 55.000 de ani în urmă.

„Resturile scheletice ale unor copii neanderthalieni foarte tineri, înainte sau după naștere, sunt extrem de rare”, a declarat Alvise Barbieri, explorator al National Geographic Society și arheolog-geoscientist la Universitatea din Algarve, Portugalia, omul care a condus analiza ADN-ului extras din aceste fragmente, potrivit National Geographic.

Studiul care a schimbat totul

Publicat în zilele acestea în jurnalul academic Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), studiul condus de profesorul Cosimo Posth de la Centrul Senckenberg pentru Evoluție și Paleomediu Uman al Universității din Tübingen reprezintă cel mai amănunțit portret genetic realizat vreodată al neanderthalienilor târzii.

Echipa internațională a secvențiat ADN-ul mitocondrial al zece indivizi neanderthalieni noi, din șase situri arheologice din Belgia, Franța, Germania și Serbia. I-au analizat alături de alte 49 de probe publicate anterior. ADN-ul mitocondrial, moștenit exclusiv pe linie maternă și mult mai durabil decât ADN-ul nuclear, a funcționat ca un fel de dosar genealogic. Era conservat în dinți și oase, supraviețuind acolo unde tot restul a putrezit de zeci de mii de ani.

Refugiul din sud-vestul Franței: o poveste de supraviețuire și de moarte

Rezultatele au scos la lumină un tablou dramatizat la scară geologică. Condițiile climatice aspre ale Erei Glaciare, în urmă cu aproximativ 75.000 de ani, au afectat sever orice neanderthalian european. Mai mult, le-au decimat populațiile diverse din punct de vedere genetic. Siturile arheologice scad ca număr și se concentrează tot mai mult în sud-vestul Europei.

Un grup mic a reușit să supraviețuiască. Datele au permis reconstituirea geografică a retragerii neanderthalienilor în ceea ce este astăzi sud-vestul Franței. Acolo, în urmă cu aproximativ 65.000 de ani, a apărut o nouă populație care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă.

Aceasta explică o constatare desconcertantă cu care cercetătorii se confruntau de mult. Aproape toți neanderthalenii târzii secvențiați până acum, de la Peninsula Iberică până la Caucaz, aparțin aceleiași linii de ADN mitocondrial. Cu alte cuvinte, toți neanderthalenii care au trăit în ultimele zeci de mii de ani înainte de dispariție descindeau, în esență, din același mic grup de supraviețuitori. O familie care devenise o specie.

Ce este „gâtuirea genetică” și de ce l-a ucis pe neanderthalian

„Gâtuirea genetică”( termenul tehnic este bottleneck) este catastrofa silențioasă a evoluției. Cercetătorii estimează că neanderthalenii au suferit o astfel de prăbușire a populației. Aceasta le-a șters o mare parte din diversitatea genetică, în urmă cu aproximativ 65.000 de ani. Un număr atât de mic de indivizi au supraviețuit glaciației, încât întreg repertoriul genetic al speciei s-a îngust dramatic. Ca și cum ai face o copie a unui text imens, dar reținând doar câteva pagini.

Genometica neanderthalienilor târzii arată că aceștia reprezentau un grup foarte omogen. Diversitatea genetică scăzută, și, posibil, izolarea ulterioară a unor grupuri mici, ar putea fi un factor care a contribuit la dispariția neanderthalienilor, spune Posth.

Paleoantropologul John Hawks de la Universitatea Wisconsin-Madison nu a participat la studiu. El a confirmat robustețea concluziilor. „Neanderthalenii europeni târzii au apărut, în parte, dintr-o mică populație fondatoare care a trăit la un moment dat după 65.000 de ani în urmă.”

Sfârșitul: rapid, precis, calculat de algoritmi

Cercetătorii au descoperit că neanderthalenii au suferit scăderea bruscă a populației în jurul a 45.000 de ani în urmă. Această prăbușire a fost rapidă, atingând minimul în jurul a 42.000 de ani în urmă. Era cu puțin timp înainte ca neanderthalenii să dispară cu totul.

Cronologia este semnificativă: tocmai în acea perioadă, Homo sapiens, specia noastră, sosea în Europa dinspre est, extinzându-se agresiv și ocupând aceleași nișe ecologice. Nu există dovezi directe că sapienții i-au masacrat pe neanderthalieni. Dar presiunea competitivă din partea primilor europeni moderni, care vânau aceleași specii-pradă, i-a izolat probabil pe neanderthalieni, grăbind dispariția unei ramuri a umanității care supraviețuise anterior epocilor glaciare și gâtuirilor genetice.

Încrucișări, tensiune arterială

Povestea neanderthalianului este mult mai complicată decât simpla dispariție. Genomurile oamenilor care trăiesc astăzi în afara Africii conțin între 1 și 4% ADN neanderthalian. E rezultatul unor episoade de încrucișare care au avut loc înainte de dispariția speciei. O analiză recentă a ADN-ului antic a stabilit că această perioadă de încrucișare a început în urmă cu aproximativ 50.500 de ani și a durat circa 7.000 de ani, până când neanderthalenii au început să dispară.

Unele din aceste gene neanderthaliene moștenite s-au dovedit avantajoase: ele influențează keratina din pielea și părul nostru, funcționarea sistemului imunitar, adaptarea la climele reci. Altele au fost eliminate treptat de selecția naturală, ca și cum genomul uman modern le-a testat și le-a respins pe cele incompatibile. O ipoteză mai recentă și mai neconvențională, publicată în 2026 în Journal of Reproductive Immunology, sugerează că preeclampsia (o complicație gravă a sarcinii caracterizată prin hipertensiune arterială) ar fi putut contribui la scăderea fertilității neanderthaliene, constituind o presiune selectivă suplimentară, deocamdată speculativă, dar intrigantă.

Fătul din sertar și noi

Cele 12 oase minuscule ale fătului din Sesselfelsgrotte au așteptat 55.000 de ani într-un adăpost stâncos bavarez și apoi, câteva decenii, în colecțiile unui muzeu german. Au supraviețuit intemperiilor, au supraviețuit neatenției și au supraviețuit timpului. Asta ca să ne spună că un neanderthalian nu a dispărut ca un animal incapabil să se adapteze, ci ca o familie prea mică, prea izolată și prea asemănătoare genetic cu ea însăși.

Ca o ironie a istoriei, tocmai această aproape-dispariție din urmă cu 75.000 de ani, urmată de supraviețuirea unui singur grup în sud-vestul Franței, este cea care a făcut posibilă încrucișarea lor cu Homo sapiens. Fără gâtuire, poate nu ar fi existat refugiu. Fără refugiu, poate nu ar fi existat contact. Fără contact, 1–4% din genomul fiecăruia dintre noi ar fi arătat altfel astăzi.

Ultimul Neanderthalian a dispărut. Dar nu complet.