Al cui este PNL? O istorie neromanțată a celui mai vechi partid din România. ADN de FSN sub mantie de Brătieni

“PNL și-a recâștigat cu această decizie ceea ce nicio funcție și niciun sondaj nu pot cumpăra: respectul de sine” declara Ilie Bolojan după hotărârea de a nu mai face alianță cu PSD și de a intra în opoziție.  Această poziție, aparent morală, principială, care ”redă demnitatea” unui partid istoric, ridică inevitabil o întrebare incomodă: oare PNL mai are vreo legătură cu partidul istoric al Brătienilor?

Mai este PNL partidul care, în anii ’90, se definea prin opoziția față de Frontul Salvării Naționale și față de moștenirea comunistă? Partidul care a construit, alături de PNȚ, România Mare? Sau, după trei decenii de compromisuri, absorbții și fuziuni, a ajuns să se identifice cu oamenii și structurile FSN?

Ne propunem să analizăm, în acest mini serial istoric, rădăcinile și esența partidelor care conduc România de azi.

Episodul I — Traiectoria PNL de la partid istoric la urmașul FSN

În decembrie 1989, România părea că scapă definitiv de comunism.

Nicolae Ceaușescu căzuse, oamenii ieșiseră în stradă, iar milioane de români sperau că țara va intra într-o nouă epocă: pluralism politic, libertate, economie de piață și, mai ales, o ruptură totală de vechiul sistem.

Acea ruptură nu a avut însă loc.

Puterea nu a fost preluată de o opoziție democratică organizată — practic inexistentă după deceniile de represiune comunistă — ci de Frontul Salvării Naționale. Frontul Salvării Naționale a reprezentat reorganizarea aparatului de putere al statului comunist. Aici s-au regăsit foștii conducători din eșaloanele mai puțin vizibile ale Partidului Comunist Român și ai fostei Securități.

Foști activiști PCR, tehnocrați ai statului comunist, cadre administrative formate înainte de 1989 și persoane provenite din structurile de securitate și informații ale regimului Ceaușescu, toți s-au întâlnit pentru a prelua puterea în România post decembristă. FSN nu a fost expresia Revoluției anticomuniste, ci transformarea controlată a vechiului sistem într-o nouă structură politică adaptată formal democrației multipartid.

Partidele istorice s-au reconstruit în opoziție față de FSN

FSN s-a prezentat inițial ca o structură provizorie menită să stabilizeze țara și să organizeze tranziția spre democrație. Foarte rapid însă, organizația s-a transformat într-un partid politic și a decis să participe la alegerile din 1990, deși promisese inițial contrariul.

În anii ’90, partidele istorice — în special ,Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și-au reconstruit identitatea pe opoziția față de FSN și față de noua nomenclatură neo-comunistă.

PNL-ul reînființat după Revoluție era, cel puțin simbolic, moștenitorul liberalismului interbelic. În cadrul partidului se aflau oameni precum: Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus, Valeriu Stoica, Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Ludovic Orban, Andrei Chiliman, Crin Antonescu…

Colaboratorii Securității

Totuși, mai mulți lideri importanți ai Partidului Național Liberal din anii ’90 au fost subiectul unor controverse, acuzații sau dovezi privind relații cu fosta Securitate sau DIE (Departamentul de Informații Externe) în perioada comunistă. CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) și diverse investigații jurnalistice au evidențiat următoarele nume din acea perioadă:

Mircea Ionescu-Quintus (Președinte PNL 1993-2001): A fost menționat în documente ca fiind colaborator al Securității, având un angajament semnat, deși apărarea sa a fost că a furnizat doar informații neesențiale sub presiune.

Radu Câmpeanu (Primul președinte PNL 1990-1993): A fost suspectat de a fi fost agent al DIE (Departamentul de Informații Externe) înainte de 1989, având în vedere permisiunea de a emigra și revenirea relativ facilă în țară.

Viorel Cataramă (Lider PNL în anii ’90): A fost declarat informator al Securității comuniste, fiind o figură controversată în conducerea liberală din acel deceniu.

Constantin Bălăceanu-Stolnici: Deși a fost un intelectual liberal recunoscut, colaborarea sa ca turnător al Securității (alias „Laurențiu”) a fost dovedită, acesta având un rol în viața politică și academică post-decembristă.

Dan Amedeo Lăzărescu (Lider PNL): Figura printre personalitățile care au reconstruit PNL în 1990, fiind ulterior asociat cu structuri de influență ale fostei Securități.

Un caz notabil de asumare a fost cel al lui Alexandru Paleologu, care a recunoscut public colaborarea sa cu Securitatea, fiind primul politician care a făcut acest gest după 1990.

Iată că, chiar la reînființare, PNL a renăscut sub umbrela fostei Securități. Această asociere a generat, în timp, multe semne de întrebare legate de morala și principiile PNL.

Primul compromis: guvernarea cu FSN

Poate și din cauza relației cu fosta Securitate comunistă, PNL a făcut foarte devreme primul compromis major.

În 1991–1992, partidul a decis să intre la guvernare alături de FSN, în guvernul condus de Theodor Stolojan. Stolojan nu provenea din tradiția liberală istorică. El făcuse parte din aparatul economic și tehnocratic al regimului comunist și devenise după 1989 unul dintre oamenii-cheie ai puterii FSN.

Decizia PNL de a intra la guvernare alături de FSN a produs o ruptură profundă în interiorul opoziției anti-FSN. PNL nu dorit să facă parte din opoziția reunită de către PNȚCD sub sigla Convenției Democrate din România (CDR). Rezultatul a fost dezastruos. La alegerile din 1992, PNL nu a mai intrat în Parlament.

Partidul istoric care pretindea că reprezintă alternativa democratică la FSN fusese aproape șters de pe scena politică.

Convenția Democrată și salvarea PNL

În a doua jumătate a anilor ’90, PNL a supraviețuit politic în mare măsură datorită participării în Convenția Democrată Română. PNȚCD, celălalt partid istoric, condus de Corneliu Coposu, a dorit, în numele dreptății istorice, să ajute PNL să nu piară. Astfel, a oferit un loc de egal în cadrul CDR unui PNL care, electoral, nu mai reprezenta nimic.

În 1996, victoria CDR a reprezentat primul mare eșec electoral al structurilor provenite din FSN. Dar alianța anti-FSN avea să se fractureze rapid.

Ruptura din 2000

La alegerile următoare, în 2000, PNL a refuzat să mai candideze în cadrul CDR. În plus, tema de campanie asociată PNL în 2000 era ideea de „vot util” și „nu vă irosiți votul” pe CDR 2000 (cum se redenumise CDR) sau pe partide fără șanse. Decizia a fost privită de mulți drept o trădare fratricidă a PNȚCD.

În spațiul public și în interiorul opoziției au circulat atunci acuzații privind existența unor înțelegeri tacite între lideri PNL și Partidul Democrației Sociale din România, succesorul politic al FSN-ului Ion Iliescu și actualul PSD.

Practic, PNL a trădat PNȚCD și a contribuit decisiv la dispariția acestui partid istoric, care nu și-a abandonat principiile și care salvase, 4 ani mai devreme, PNL de la dispariție.

După momentul 1991-1992 și participarea la guvernarea lui Ion Iliescu, PNL a renunțat încă o data la valorile istorice și la ”respectul de sine” în 2000.

Absorbția oamenilor sistemului

După 2000, PNL a început să integreze progresiv tot mai multe figuri provenite din ecosistemul postcomunist.

Un moment important a fost fuziunea cu Alianța pentru România, partid fondat de Teodor Meleșcanu. Dar Meleșcanu provenea chiar din zona FSN/PDSR: FSN → FDSN → PDSR → ApR → PNL.

În același timp, în PNL s-au regăsit la conducere tehnocrați ai comunismului precum Theodor Stolojan, foști diplomați și oameni ai aparatului PCR precum Teodor Meleșcanu, personaje formate politic în administrația și structurile anilor ’90, dar și lideri proveniți direct din filiera FSN precum Vasile Blaga, Adriean Videanu sau Radu Berceanu.

Fuziunea decisivă: PDL

Momentul care a schimbat definitiv identitatea partidului a venit în 2014.  Atunci, PNL a fuzionat cu Partidul Democrat Liberal. Dar genealogia PDL era limpede: FSN → PD → PDL.

Cu alte cuvinte, jumătatea care păstrase numele, FSN intra direct în PNL.

Practic, după 2014, în multe organizații locale, vechiul PNL a fost absorbit organizațional de fostul PDL. Fuziunea din 2014 nu a însemnat absorbția PDL de către PNL, ci, în multe organizații locale, exact contrariul. Nu foștii liberali au preluat structurile PDL (FSN), ci invers: structurile administrative și electorale construite în filiera FSN au devenit coloana vertebrală a noului PNL.

Astfel, partidul istoric anticomunist și anti-FSN ajungea să absoarbă masiv chiar jumătatea mai puternică a FSN.

PNL-ul de azi

Astăzi, PNL păstrează sigla, numele și o parte din simbolistica liberală istorică.

Dar din punct de vedere organizațional, administrativ și sociologic, partidul este foarte diferit de PNL-ul începutului anilor ’90. Mulți dintre liberalii istorici au dispărut retrași, marginalizați, sau plecați din partid. Radu Câmpeanu și Mircea Ionescu-Quintus au rămas, spre finalul vieții, mai degrabă figuri simbolice ale unui PNL care nu mai exista în realitate. Ludovic Orban a rupt la rândul său relația cu partidul pe care îl acuzase că și-a abandonat identitatea liberală. Andrei Chiliman, Viorel Cataramă sau Crin Antonescu au ieșit, în forme diferite, din centrul puterii liberale.

În locul lor au devenit dominante structurile și liderii proveniți din filiera FSN → PD → PDL.

Paradoxul politic al României postcomuniste este că partidul care se construise inițial împotriva FSN a ajuns, după trei decenii de compromisuri, trădări, absorbții și fuziuni, să integreze masiv chiar oamenii și rețelele provenite din acel sistem.

PNL nu a fost cucerit printr-o revoluție internă. A fost diluat treptat, încă de la început. Iar la capătul acestui proces, partidul istoric anti-FSN a devenit, în mare măsură, una dintre formele moderne ale moștenirii FSN.

În acest context, PNL încearcă, a câta oară, să pară ceea ce nu este – un partid cu principii. Oricât ar încerca liberalii să se delimiteze de PSD, moral sau principial, structura PNL este legată intrinsec de aceea a PSD, având, printre altele, aceeași rădăcină comună – FSN, aceleași apucături provenite din strămoșul comun, PCR.

Adevărata dramă a PNL nu este că și-a pierdut niște principii pe care, oricum, nu le-a avut niciodată de la reînființare. Drama lui este că, după trei decenii de compromisuri, nu mai știe nici măcar care sunt și ale cui au fost aceste principii…