Sfântul Ilie, proorocul cu bici de foc. Cum a ajuns un sfânt biblic, zeu al tunetelor în panteonul popular românesc

Sfântul Ilie este singurul personaj din calendar despre care poți vorbi, în aceeași frază, cu preotul și cu meteorologul. În biserică, el este proorocul care a dovedit poporului lui Israel cine este Dumnezeul cel adevărat. În panteonul popular, este stăpânul absolut al fenomenelor cerești din luna lui Cuptor. Tunetul e huruitul căruței lui, fulgerul e biciul cu care săgetează dracii. Iar ploaia, când vine, în sfârșit, peste câmpurile crăpate de secetă e fie darul, fie furia lui. Puține figuri au reușit să locuiască, atât de confortabil și atât de îndelung, în două lumi deodată. Povestea acestei duble vieți merită spusă pe îndelete, mai ales unei generații care, între două alerte meteo pe telefon, mai aruncă din când în când, instinctiv, o privire spre cer.

Proorocul din Galaad

Să începem cu omul, căci, spre deosebire de multe personaje ale panteonului popular, Ilie are o biografie scrisă. Potrivit tradiției consemnate de Irina Nicolau în Ghidul sărbătorilor românești, Ilie a fost fiul lui Sovac, preot al Legii Vechi în ținutul Galaadului. A trăit pe vremea regelui Ahab, care, căsătorit cu o prințesă feniciană, Isabela, a deschis poarta credinței în Baal și a pornit prigoana împotriva credincioșilor Legii Vechi.

Sfântul Ilie Tesviteanul, așa cum îl cunoaște biserica, este pare-se, printre puținii cărora trupul nu le-a fost dat pierii după moarte. Cel puțin așa consideră unii istorici, alții afirmând că ar fi murit la 54 de ani. Tradiția spune că el, ridicat la cer, nu ar fi murit, ci e viu, precum patriarhul Enoh. Dincolo de această dispută, un lucru e cert. Sfântul Ilie este recunoscut în cele trei religii avraamice, creștinismul, iudaismul și islamul.

Ilie cel din Scriptură

Ilie a fost proorocul care nu a tăcut. L-a mustrat pe rege cu vorbe aspre și a prevestit trei ani și jumătate de foamete pentru poporul evreu. Profeția s-a împlinit întocmai. Regele a încearcat să-l ucidă, dar n-a reușit. După anii de foamete, Ilie a revenit și a dovedit poporului, într-o confruntare rămasă celebră, care este Dumnezeul cel adevărat. slujitorii lui Baal au fost uciși, iar foametea a încetat. În timpul vieții a făcut minuni, iar sfârșitul lui nu a fost deloc un sfârșit. A fost ridicat la cer într-un car de foc, imaginea care avea să-i pecetluiască, peste veacuri, întreaga carieră populară. Tradiția spune că va reveni pe pământ la Sfârșitul Veacurilor.

Sunt de reținut câteva detaliile: foc, cer, car, putere asupra ploii și a secetei. Din aceste patru elemente, imaginarul țărănesc românesc avea să construiască un personaj nou, păstrând numele, dar rescriind aproape totul în jurul lui. Sau a fost invers? Cine poate ști? Căci acolo unde Scriptura vede un prooroc al credinței, satul a văzut altceva. Era un om voinic, cu topor, cu păcat greu și cu bici de foc. Această biografie paralelă e mult mai apropiată de viața, de fricile și de cerul de deasupra oamenilor care o povesteau.

Sfântul Ilie Tesviteanul

Prorocul Ilie a ieșit ca focul; „Cuvântul Lui a ars ca o torță”, se spune în Vechiul Testament, Sirah (48:1) îl descrie ca fiind unul dintre cei mai mari profeți din istoria religioasă a Israelului antic. Totuși, se știu puține lucruri despre viața sa. S-a născut în Tisbe în secolul al IX-lea î.Hr., în timpul regelui Ahab, și și-a dedicat viața eliberării poporului de închinarea la idoli și conducerii lor înapoi la singurul Dumnezeu adevărat, în conformitate cu numele care i-a fost dat: Ilie, de fapt, înseamnă: „Domnul este Dumnezeul meu”.

Om virtuos și auster, purta o mantie din piele de căprioară peste un șorț simplu legat în jurul șoldurilor, prefigurându-l astfel pe Ioan Botezătorul cu opt secole mai devreme. Înzestrat cu o inimă de războinic și o înțelepciune rafinată, a unit în sufletul său focul arzător al credinței și zelul pentru Domnul, atât de mult încât Sf. Ioan Gură de Aur l-a numit „înger al pământului și om al cerului”.

În veciul Testament, Regi, cap. 17 e o minune povestită din viața Sfântului Ilie. În timpul unei secete cumplite, Dumnezeu i-a poruncit proorocului să se ascundă lângă pârâul Cherit. Acolo, corbii au devenit mesagerii divini, aducându-i pâine și carne în fiecare dimineață și seară. E motivul pentru care apare în unele icoane cu corbi în preajma sa.

Erou veterotestamentar

Un exemplu frapant al puterii profetice a lui Ilie se găsește în Prima Carte a Regilor, la capitolul 18. Acolo se povestește cum, în timpul regelui Ahab, Israelul cedează seducției idolatriei. Oamenii se închinau lui Baal fiind convinși de rege că Baal dădea ploaie și, prin urmare, fertilitate câmpurilor, animalelor și omenirii. Tocmai ascunzând această credință înșelătoare, Ilie adună poporul pe Muntele Carmel și îi pune să aleagă. Să-L urmeze pe Domnul sau să-l urmeze pe Baal.

Profetul invită peste 400 de idolatri la o confruntare. Fiecare avea de pregătit o jertfă și să se roage propriului dumnezeu, pentru ca acesta să i se reveleze. Domnul, „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel”, răspunde fără echivoc, arzând jertfa pregătită de Ilie pe un altar. Acesta este compus din douăsprezece pietre, „după numărul semințiilor fiilor lui Iacov, pe care Domnul îl numise Israel”. Și convertește inimile oamenilor, confruntați cu dovezile Adevărului. Baal, însă, rămâne tăcut și neputincios pentru că, și aceasta este învățătura lui Ilie ,„adevărata închinare la Dumnezeu înseamnă să te dăruiești lui Dumnezeu și oamenilor”.

Proorocul se întâlnește cu Dumnezeu pe Muntele Horeb

O nouă încercare îl așteaptă pe profet. El, care luptase atât de mult pentru credința sa, trebuia să scape de mânia reginei Izabela, soția idolatră a lui Ahab, care îl voia mort. Epuizat și înspăimântat, Ilie îi cere lui Dumnezeu să-i permită să moară și se abandonează unui somn neîntrerupt. Dar un înger îl trezește și îi poruncește să urce pe Muntele Horeb pentru a-L întâlni pe Domnul. Ilie se supune. Merge timp de 40 de zile și 40 de nopți pentru a ajunge la țintă, într-o călătorie care este o metaforă a pelerinajului și a purificării inimii către experiența întâlnirii cu Dumnezeu.

Așa cum este prefigurată, întâlnirea cu Domnul are loc, dar nu într-un mod dramatic. Dumnezeu se revelează, de fapt, sub forma unei brize ușoare, care îl îndeamnă pe Ilie să nu se descurajeze, să se întoarcă pe urmele sale pentru a-și îndeplini misiunea. Profetul, acoperindu-și fața cu adorație și umilință, ascultă de chemarea lui Dumnezeu pentru că îi înțelege valoarea. Este cea a încercării, a ascultării și a perseverenței.

Sfântul Ilie, râvnitor de Dumnezeu

Încă o dată, așadar, Ilie îi provoacă pe Ahab și Izabela, care uzurpaseră pământul unui lucrător al ogorului, profețind nenorocirile lor teribile, până când îi conduce la pocăință. Profetul alină chiar și suferința și mizeria unei văduve, femeia înfometată, este protejată de fiul ei la sfârșitul vieții sale. Odată ce misiunea sa este îndeplinită, Ilie dispare, urcând la cer într-un car de foc și intrând în infinitatea lui Dumnezeu pe care îl slujise cu atâta pasiune. Mantia sa va rămâne pe pământ, destinată ucenicului său Elisei ca semn de învestitură.

Astăzi, ordinul religios al Pustnicilor de pe Muntele Carmel îl comemorează pe acest mare Profet în stema lor în formă de scut. Aceasta înfățișează un braț care prinde o sabie în flăcări și o panglică cu inscripția „Zelo zelatus sum pro Domino Deo exercituum”, adică „plin de râvnă pentru Dumnezeul oștirilor”.

Sântilie din panteonul popular e uriașul care a greșit cumplit

Legenda noastră, culeasă de etnologi și consemnată de Irina Nicolau, coboară sfântul din icoană direct în lumea satului. „Ilie era om și lucra la câmp ca toți oamenii. Era foarte voinic, de aceea Necuratul a pus ochii pe el.” Iar ce urmează este una dintre cele mai întunecate povești din tot panteonul popular românesc. Într-o zi, o voce diavolească îi poruncește să meargă acasă și să vadă cu cine doarme nevasta lui în pat. Ilie ia toporul, intră în casă, vede un bărbat și o femeie dormind și le taie capul pe loc. Erau părinții lui.

E o scenă de tragedie greacă mutată în bătătura românească. Forța fără discernământ, manipulată de rău, lovind exact în ce are omul mai sfânt. Dar legenda nu-l lasă pe Ilie în prăpastie, îl urcă. Se suie într-o căruță de foc, cu cai de foc, și merge la Dumnezeu să-i spună ce i-a făcut Diavolul. Iar Dumnezeu, în loc de osândă, îi dă o armă, un bici, să-i săgeteze pe draci.

Ilie, prigonitorul necuratului

Ceea ce urmează este, poate, cea mai cinematografică secvență din toată mitologia noastră. Pe vremea aceea dracii stăteau încă în cer, iar Sântilie „și-a pus mintea cu ei” și a început să-i oropsească. Îi săgeta cu biciul și ei cădeau „câtă frunză și iarbă”.

Prigoana e atât de năprasnică, încât dracii ajung să ceară ei ajutorul lui Dumnezeu, care îi recomandă sfântului „s-o lase mai domol”, pentru echilibru. Dracii au rămas, de atunci, care pe unde a nimerit. Tartorul și căpeteniile în fundul pământului, unde au făcut Iadul. Unii ar fi prin pomi, ei fiind cei care dau brânci oamenilor urcați în copaci. Alții atârnă în văzduh cu capul în jos, împiedicând sufletele să ajungă în cer.

O cosmologie completă, originea Iadului, explicația căzăturilor din copac, geografia văzduhului, toate dintr-o singură legendă. Așa lucrează panteonul popular, nu explică lumea în tratate, ci în povești care se țin minte o viață.

Prea puternic pentru propriul cer

Legendele insistă pe un detaliu savuros. Sfântul Ilie este, pur și simplu, prea puternic. Când își săgetează dracii, „se cutremură pământul din țâțâni”, iar excesul de zel are consecințe. Se spune că, atunci când Maica Domnului îl năștea pe Fiul Sfânt, Ilie a trăsnit un drac și Pruncul s-a speriat. Pedeapsa divină a fost pe măsura vinei, Dumnezeu i-a uscat sfântului mâna dreaptă. „De atunci Ilie este stângaci”, spune legenda, cu acea logică desăvârșită a satului care are răspuns la orice, inclusiv la întrebarea de ce trăsnetele nimeresc adesea în oameni buni sau în copaci.

Alte legende spun că râvna lui Ilie împotriva dracilor era atât de mare, încât Dumnezeu, ca să mai rămână câțiva, cât să poată fi încercată credința oamenilor, i-a uscat lui Ilie un picior și o mână. De aceea are el nevoie de car, cu care să călătorească.

Stângăcia și ziua uitată

Și mai omenesc este celălalt „defect” al sfântului, el nu-și știe ziua. Dornic de un chef, îl tot întreabă pe Dumnezeu dacă nu i-a venit sărbătoarea. Dumnezeu, precaut, amână răspunsul „mai este până la ziua ta”, până când ziua trece de tot. De furie, Sfântul Ilie pornește ploile. E greu de imaginat o teologie meteorologică mai simpatică. Ploile din luna lui Cuptor nu vin din fronturile atmosferice, ci din bosumflarea unui sfânt căruia i s-a ascuns data aniversării.

De aici, un lanț întreg de semne și rânduieli practice, consemnate de culegătorii de folclor și obiceiuri. Dacă plouă și tună de Sfântul Ilie, merele și alunele vor fi viermănoase, alunul fiind, în imaginarul popular, copacul șarpelui, după cum nucul adăpostește Zânele. De ziua lui, femeile dau de pomană mere, iar până atunci nu gustă niciun măr, o mică asceză de vară cu rost de pomenire. Le-au dat pe cele de vară, pomană de Sâmpetru, de sufletele copiilor decedați.

Pentru apicultori, ziua e un reper de calendar economic. Acum „încep să reteze stupii, să ia miere”. Sfântul tunetelor este, iată, și patronul discret al mierii, focul și dulceața, în aceeași zi.

Curtea sfântului, Păliile, Ilie Pălie, Foca și Pârliile

Sfântul Ilie nu vine singur. În jurul zilei lui de 20 iulie, calendarul popular a ridicat o adevărată curte de sărbători ale focului. Era un clan întreg, cu surori, vizitiu și veri primejdioși, care acoperă aproape o săptămână din luna lui Cuptor.

Mai întâi, Păliile, „surorile Sfântului Ilie”, cum le consemnează Antoaneta Olteanu în Calendarele poporului român. Ele se serbează cu o zi înainte de Sântilie, în 19 iulie, „pentru foc, arșiță, focarii în câmp” și „beteșuguri arzătoare”, potrivit lui Simion Mangiuca. Ion Ghinoiu adaugă varianta bănățeană. Pârliile, sunt „trei divinități feminine, surori cu zeul focului, Sântilie, care distrug (pârlesc) recoltele oamenilor care nu le țin zilele lor de prăznuire”, între 20 și 22 iulie. Femeile din Țara Hațegului respectau Păliile, notează același Ghinoiu, „pentru prevenirea incendiilor, frecvente în satul vechi românesc, cu case din lemn și acoperiș din paie”. Circovul Sf. Ilie ăl Dintâi se ţinea ca apărare de foc.

Apoi vizitiul, Ilie Pălie era prăznuit pe 21 iulie, căci un sfânt care gonește prin nori are, firește, nevoie de cineva la hățuri. „Se ține tot pentru foc. Cui lucrează în această zi îi arde casa”, notează Irina Nicolau, adăugând imediat traducerea pragmatică: „Altfel spus, dacă păzești sărbătoarea, te păzești de foc.”

Dinastia focului din luna lui Cuptor

Și, în sfârșit, Foca, în 22 sau 23 iulie, după zonă. Ghinoiu reconstituie aici una dintre cele mai spectaculoase metamorfoze din panteonul popular. Sfântul Mucenic Foca, „personaj real care a trăit în timpul împăratului Diocleţian”, cinstit ca patron al corăbierilor, a devenit la români, „prin simpla schimbare de sens a numelui”, o zeitate a incendiilor.

Foca, foc, atât i-a trebuit imaginarului țărănesc, iar reputația noii zeități a depășit granițele confesiunii. „Îl țin până și turcii”, notează Irina Nicolau, „după ce au văzut că au ars șapte sate.” În Maramureș, țăranii se opreau din lucru trei zile în șir, pe 20, 21 și 22 iulie, altminteri, Sfinții Ilie, Ilie Pălie și Foca „i-ar pedepsi aspru”.

Ilie și Foca în satele Transilvaniei

Bătrânii satelor transilvane se feresc și astăzi să lucreze la câmp în aceste zile, spunând că altfel, vor fi loviți de trăznet. I-am auzit eu însămi, de-a lungul a opt ani de viață petrecuți în mediul rural, între 1996 și 2004. În plus, dacă în ziua de Sfântul Ilie este furtună, nu e bine să se deschidă uşile sau ferestrele caselor, ca nu pătrundă vreun diavol ce fuge de furia Sfântului.

„Aici nu lucram de Ilie şi Foca, o zî ţânem noi între ele, în 20 iulie, în 21 să lucră şi în 22 îi Foca, şi asta să ţâne. Nu să lucra la câmp, cu fân, săpat, numa în casă, mâncare şi de astea. S-o întâmplat aici în sat, o fost unu din sat, zâua de Ilie o ţânut, da o zâs că Foca nu a mai ţâne că nu-i aşe mare sărbătore şi l-o treznit şi o murit. Şi altu de Ilie, o fost la fân şi o vinit o vreme gre şi l-o trăznit şi o rămas cinci prunci de el. Astea îs zâle primejdiose, îi bine să le ţâi”, a relatat maria Tiptiş din satul Fildu de Mijloc, județul Sălaj.

„De Sfântu Ilie să pune rugu lui Dumnezo la poartă. Era pă câmp on rug sălbatic care mirose puternic, frunzăle, Rugu lui Dumnezo îi zâce. Atunci nu avei voie să meri pă câmp”, a povestit Gheorghe Moise din satul sălăjean Cosniciu de Sus.

Meteorologia sfântului

Să facem acum pasul pe care sărbătoarea însăși ni-l cere, de la legendă la meteorologie. Nu e nicio întâmplare că dinastia focului domnește exact în luna lui Cuptor, luna arșiței maxime, a lanurilor uscate iască, a furtunilor violente de vară care se sparg din senin.

Trăsnetul care aprinde claia de fân, grindina care culcă legumele la pământ și mușcă porumbul, incendiul care mistuie într-o clipă casa de lemn cu acoperiș de paie, toate acestea erau, pentru satul vechi, realități anuale, nu abstracțiuni. Iar acolo unde nu existau paratrăsnete, prognoze și asigurări agricole, exista Sântilie, o explicație, un vinovat, o rânduială. Interdicția de muncă în zilele focului era, în fond, o poliță de asigurare plătită în respect și odihnă.

De ce „Ilie rostogolește butoaiele” chiar și deasupra orașelor

Din această meteorologie mitică s-a păstrat, până azi, o singură frază, dar ce frază: „rostogolește sfântul butoaiele”. Când, în preajma lui 20 iulie, cerul începe să bubuie deasupra blocurilor, o spunem aproape fără să ne dăm seama, jumătate în serios, jumătate pastișând credințele bunicilor. E un fosil lingvistic viu, o monedă veche care încă circulă. Și poate că tocmai în acest „jumătate-jumătate” stă farmecul ei.

Nu mai credem că sfântul gonește cu căruța prin nori, dar nici nu ne îndurăm să lăsăm tunetul să fie doar o descărcare electrostatică între nori și sol. Iar în luna lui Cuptor, când pământul crapă de sete, toată lumea așteaptă ploile. Dar nimeni nu le așteaptă ca agricultorii, pentru care fiecare tunet e, și azi, o promisiune sau o amenințare, exact ca acum două veacuri.

Merită amintit și registrul oracular al acestor zile, consemnat de Tudor Pamfile. În ajunul Sfântului Ilie, fetele mergeau noaptea pe locurile semănate cu cânepă, se dezbrăcau de cămăși, se tăvăleau pe pământ, apoi se culcau, iar visul decidea. Cânepa verde vestea măritiș cu flăcău, cânepa uscată, măritiș „după oameni bătrâni”. Cerul, câmpul și destinul, legate într-un singur ritual nocturn.

„Prima generație încălțată”

Și acum vine întrebarea incomodă și adesea nerostită. Dacă aceste tradiții sunt atât de expresive, de ce le privim, mai mereu, cu un zâmbet superior, condescendent? Răspunsul ține mai puțin de tradiții și mai mult de noi. Căci, să fim cinstiți, câți dintre noi au certitudinea că nu au descendență rurală? Regalitatea și apartenența la casta nobiliară sunt nu doar o raritate statistică, dar adesea sunt găunoase, acoperind consangvinități și drame cumplite. Marea majoritate a orășenilor României de azi este, la o generație sau două distanță, coborâtă din sat.

Asta nu înseamnă, să fie limpede, că ruralitatea ar avea ca atribut puritatea. Nici pe departe, cu tot setul ei de reguli, interdicții, cutume și dogme, lumea satului își încălca regulile la fel de omenește ca oricare alta. Nu idealizăm nimic. Dar între luciditate și renegare e o distanță mare, iar pe această distanță înflorește un personaj cât se poate de contemporan. E snobul proaspăt urbanizat, „prima generație încălțată”, cum îl numește, fără menajamente, vorba populară.

De ce ne rușinăm de propria descendență

Îl recunoașteți ușor, respinge apriori tot ce vine din lumea satului, de parcă fiece referință rurală i-ar zgâria stima de sine și i-ar umbri „reușita în viață”. Se delimitează ostentativ de practicile religioase, de tradiții și obiceiuri. Ocolește piața agroalimentară și cumpără aproape tot de la supermarket, unde semnul prosperității urbane i se pare căruciorul plin ochi. Nu mai gătește și nu mai mănâncă preparate tradiționale, adoră, în schimb, tot ce e străin și exotic. Detestă animalele, refuză muzica populară în bloc, nu pentru că ar fi ascultat-o și nu i-ar fi plăcut, ci pentru că îi amintește de o descendență nu prea îndepărtată, pe care ar prefera-o ștearsă. E o formă de amnezie voluntară, și, ca orice amnezie, sărăcește exact memoria celui care o practică.

Or, a ști cine e Sântilie, de ce se dau mere de pomană în iulie sau de ce bunica nu cosea de Pălii și nu strângeau fânul, nu te face nici țăran, nici bigot. Te face, pur și simplu, un om care își cunoaște etajele. Poți locui liniștit la ultimul, cu condiția să nu pretinzi că blocul tău n-are parter.

Ce rămâne din carul de foc

Sfântul Ilie rămâne, la capătul acestei călătorii, un personaj cu două pașapoarte, valabile amândouă. În biserică, pe 20 iulie, este proorocul râvnei, cel care va reveni la Sfârșitul Veacurilor. În panteonul popular, este uriașul stângaci și inimos, care nu-și știe ziua, își plânge părinții și gonește dracii cu biciul, cutremurând cerul deasupra lunii lui Cuptor. Două portrete ale aceleiași figuri, unul pictat în frescă, altul povestit la clacă, și care s-au hrănit reciproc vreme de secole, fără să se anuleze vreodată.

Iar dacă, în preajma zilei lui, veți auzi tunetul rostogolindu-se peste oraș și vă veți surprinde spunând, cu jumătate de zâmbet, că „rostogolește sfântul butoaiele”, nu vă grăbiți să vă corectați. Tocmai ați pronunțat, fără efort, o frază veche de secole, care a călătorit din Galaad până în calendarul bunicilor și de acolo până pe buzele voastre. Puține lucruri din câte cumpărăm cu căruciorul de la supermarket vor avea o asemenea durată de viață.