Reforma – „o vorbă de dânșii inventată”. Cum au trecut 35 de ani de la Revoluția Română, iar statul este tot în facerea de reforme

Anii ’90: Tranziția cu frâna de mână trasă

În anii ’90, România a a fost obiectul primelor „reforme” din era post-comunistă. Paradoxal, primul „reformator” a fost Ion Iliescu. Care „stătuse 5 ani la ruși și un putea gândi ca Bush”, cum spuneau contestatarii săi. Reformele de atunci au fost substanțiale prin prisma trecerii de la un sistem la altul. Dar extrem de limitate comparativ cu restul țărilor din blocul comunist.

Reforma însemna atunci tranziția de la un stat etatizat, unde totul era „proprietatea întregului popor”, la un stat democratic bazat pe proprietate privată și economie de piață. Din păcate, România a adoptat un ritm de „un pas înainte și doi înapoi”. În timp ce alte țări au luat măsuri radicale, noi am ales soluții de mijloc:

• Fondurile Proprietății de Stat și Private (FPP și FPS).
• Metodologii de privatizare prin care acțiunile erau împărțite angajaților (se numea metoda de privatizare MEBO).
• Legi de restituire a proprietăților (industriale, imobiliare și agricole) extrem de complicate și greu de aplicat.

Comparativ cu Polonia, Ungaria sau Cehia, procesul a fost mult mai lent, creând obstacole care persistă sau au consecințe și astăzi. Multe întreprinderi au falimentat. Deoarece proprietatea disipată a dus la lipsa controlului, permițând celor care le coordonau să o facă în interes propriu. Multe fabrici s-au închis. Pentru că noii proprietari au dorit doar terenul pentru proiecte imobiliare. Mulți au fost nevoiți să se mulțumească cu despăgubiri. Pentru că în casele părinților și bunicilor se instalaseră șmecheri care au cumpărat proprietățile pe nimica toată. Iar alții au fost nevoiți să vândă cu doi lei drepturile de proprietate unor combinatori care se descurcau unde ei nu reușeau.

Anii 2000: De la „salarii de nimic” la „tigrul Europei”

După anul 2000, a apărut un alt termen magic: criza. Prima criză majoră a fost asociată cu guvernarea CDR, când ministrul finanțelor, Decebal Traian Remeș, apărea la TV arătându-și buzunarele goale. Cu nu mai multă empatie decât Ilie Bolojan astăzi, el explica cetățenilor că există un mare gol în vistieria națiunii. Era epoca în care FMI venea pentru prima dată în România. Și începe să impună regulile fiscale de care ne temem și azi.

Ulterior, după o perioadă de guvernare liberală în care România era numită de primul-ministru Tăriceanu „tigrul Europei” (a șaptea economie europeană), a venit criza din 2008-2009. Într-un context internațional afectat, economia României s-a prăbușit, demonstrând fragilitatea unei economii care deja nu prea mai producea mare lucru.

Mâna de lucru migra și ea odată cu intrarea României în UE.

Reziliența și PNRR: mirajul miliardelor și cum s-au pierdut

Pandemia a adus în vocabularul nostru „reziliența”. Odată ce economia a scăpat de sub control, s-a vorbit enorm despre Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Klaus Iohannis l-a prezentat atunci ca pe un colac de salvare miraculos. Care va scoate România din marasmul economic. Era vorba de miliarde de euro sub formă de granturi sau împrumuturi avantajoase.

La câțiva ani distanță, din acele promisiuni s-a ales praful. Economia României este orice, numai rezilientă nu. Miraculoasele granturi s-au subțiat. Iar capacitatea guvernelor și a factorilor economici de a le asimila s-a redus de la an la an. Au concurat un ansamblu de factori. Incompetența celor care au redactat PNRR-ul, a celor care trebuiau să urmărească îndeplinirea jaloanelor. Birocrația excesiva europeană și națională, interferența nenumăraților consultanți cu know-how și uși deschise, corupția. Iar peste toate neîncrederea justificată a celor mici și săraci că ar putea beneficia de astfel de fonduri fără a li se băga mâna în buzunar.

Cu excepția celor conectați la relații și cunoștințe nimeni în România nu dă doi bani pe stat, considerat trișor, mincinos, laș și adesea corupt. Dar asta nu a împiedicat niciodată propaganda să tragă spuza pe turta sa. Cu „frici” inventate sau amplificate plecând de la probleme reale, oamenii sunt scoși la vot, la manifestații sau îmbrățișează idoli cu picioare de lut și creier de muscă. Toate cu speranță că măcar de acum încolo va fi mai bine. Deși niciodată nu e.

Ultimul mohican al reformei

Recent, cuvântul „reformă” a fost (re)descoperit de guvernul Bolojan. Uitând filmul cu Băsescu în rol de justițiar, ieșit la tăiat pensii și salarii pentru a repara „economia stricată” de coruptul guvern Tăriceanu. Românii se lasă încă o dată duși de nas de o păpușică politică lipsită de cele mai elementare calități de lider, noul idol al progresimului românesc, Ilie Bolojan. Un fel de Băsescu necarismatic, la fel de dispus să dea orice stăpânilor pentru a rămâne la putere. A nu se înțelege că oponenții săi sunt mai bravi. Doar că au alți stăpâni.

Pentru nici nu mai știm a câta oară „reforma” în România înseamnă taxe și impozite mărite, inflație mare, salarii scăzute și pensii plafonate. Un partid declarat de dreapta care nu e preocupat nici cât negru sub unghie de facilități fiscale pentru antreprenori, de a finanța credite avantajoase pentru cei care vor să producă sau să investească. Economiștii estimează că dacă un astfel de proiect de redresare economică ar fi pornit acum, România ar avea nevoie de minim 10 ani pentru o restartare reală. Din ce în ce mai dificilă dată fiind situația energetică dificilă a Europei în ansamblu.

Unde e laissez-faire -ul clasic care a construit capitalismul

Laissez-faire (din franceză „a lăsa să se facă”) este o doctrină economică și politică ce susține intervenția minimă a statului în economie, promovând piața liberă, proprietatea privată și neintervenția guvernamentală în tranzacțiile comerciale.

Din ce în ce mai mult birocrația Uniunii Europene ne invadează viața și activitatea pe toate planurile. De la dopul sticlei de plastic până la gradele pe care le putem avea în apartament. De la obligarea firmelor să îndeplinească absurde și costisitoare cerințe de „reducere a emisiilor de carbon” la modul în care poate fi cultivat pătrunjelul. Toate aceste „glorioase initiative și reglementări” transpuse în practică de garnituri multiple și suprapuse de birocrați locali și europeni nu fac decât să distrugă treptat inițiativa privată, economia vie, clasa de mijloc, prin sărăcire și presiuni. Uitând că, în istorie, puține guverne au salvat economía, în timp ce economia a dat jos multe guverne.

Din păcate, românii nu par pregătiți să își apere drepturile economice. Nu vorbim acum despre libertatea de exprimare sau despre dreptul la vot (pe care, într-o anumită măsură, l-am pierdut cu mult înainte de a fi anulate alegerile din 2024. De pe vremea când am început să alegem „răul cel mai mic”.), ci despre libertatea economică. Aceasta înseamnă în primul rând:

• Dreptul firmelor private de a produce și a furniza servicii fără ca statul să interfereze constant și inoportun în regulile financiare și fiscale (nu există an fiscal fără modificări apărute peste noapte).
• Statul să nu trateze agenții economici ca pe niște infractori permanenți, suspectați de fraudă și evaziune fiscală și de pe care poate lua trei rânduri de piei.

Nimic din mult clamata reforma a ultimilor ani nu a pus mica întreprindere și investitorul în centrul politicii sale. Nici simplificarea fiscală. Deși de 6 ani PNL este în toate guvernele, în unele și USR, iar ambele se declară (fals) partide de dreapta.

Ultima măsură economică în favoarea economiei romînești a fost reducerea impozitului de 16 la sută, promisă de Băsescu în campania din 2004. Și introdusă (la presiunile lui Băsescu) de guvernul Tăriceanu. Probabil singurul lucru bun din mandatul lui Băsescu.

Perspective. Sau lipsa lor

Scăderea consumului, privită de unii ca o soluție, este în realitate un semnal de alarmă. O economie care nu consumă nu are motiv să producă. Cea mai dramatică parte a „reformei” actuale nu este neindexarea pensiilor (deși pensionarii suferă). Ci faptul că moare clasa antreprenorială. Lunar statistica anunță firme care se închid. Lunar sunt știri despre sute de oamani concediați din mediul privat, de la multinaționale sau firme mari.

Reducerile de personal în administrația de stat sunt normale. Dar dacă oamenii respectivi nu sunt preluați de o altă entitate economică privată, pe termen mediu și lung există o problemă. Pentru că oamenii respectiv, în ciuda senzației lui Bolojan și a altora din clasa politică, nu dispar. Continuă să mănânce, să meargă cu autobuzul, să aibă copii de crescut sau nevoie de un medic. Iar după șase luni de încasat ajutorul de șomaj vor constata că piața muncii nu are oferte. Și că în Europa criza e generalizată și nu prea mai sunt variante nici „pe Anglia și Spania”. Și atunci vom descoperi (cu surprindere și îngrijorare!) că nici cel mai minunat guvern reformist n-a făcut mare reforma și cam trebuie s-o luăm de la capăt. Până când, oare? Că n-avem totuși decât o viață și aia mult mai scurtă în România decât media europeană.