Raluca Butnariu: cetățean român, rezident german, scriitor universal

” Entuziasmul. Curiozitatea copilului din lăuntrul meu, bucuria de a descoperi și învăța lucruri noi. Imaginația. Naivitatea. Speranța. Creativitatea. Bunătatea. Decizia de a zâmbi spre cer și de a ignora prezența norilor. Provocarea de a construi ceva nou pe un teritoriu deja explorat. Sunt multe lucruri care mă definesc și pe care le definesc. Totul ține de mine. De alegerile mele. De modul în care aleg să mă manifest. Nu-mi place stagnarea.”

Așa a răspuns Raluca atunci când am rugat-o să se autodefinească.

De fapt cine este Raluca Butnariu?

În România este cunoscută ca autoare. Deși, așa cum am spus-o întotdeauna, cărțile nu sunt beri, nu se vând la bax, titluri precum Refugiul, Dulcele sărut al morții Privilegii, Regăsire, Trandafirul scoțian – pentru a numi doar câteva, trimit la tot atâtea povești fantasy sau romance. Care țin cititoarele captive. Da, am zis cititoare. Statisticile stau mărturie că atunci când vorbim de slova tipărită, doamnele și domnișoarele sunt cele mai numeroase destinatare. În România și în lume.

Dar omul din spatele cărților?

” E mama, fiica, soția, prietena, scriitoarea, farmacista, psihologul de urgență și alte câteva roluri minore, iar ritmul și necesitățile fiecărei zile în parte mă plasează aleatoriu în acest șir de posturi asumate. Și fiecare dintre ele mă stimulează, pentru că fiecare dintre ele este o provocare în sine. Iar eu ador provocările! Cerul m-a înzestrat cu suficientă imaginație, umor și flexibilitate pentru a transforma totul într-o joacă, motiv pentru care nicio zi nu mi se pare solicitantă, indiferent cât de aglomerată este. Să fii un adult serios – fluturele din insectarul ”Oare ce va crede lumea despre mine?” – este o treabă pentru alții. Copilul din mine vrea să fie o molie tropicală.”

De ce?

Așa cum povestește ea, ar putea fi vorba despre un  personaj de basm. Dar știm cu toții că, indiferent cât de pozitivi alegem să fim, viața ne aduce, din când în când, în fața unor circumstanțe complicate și decizii greu de luat.

Una dintre cele mai dure este aceea de „a-ți lua lumea în cap”, cum se spune. Și a te duce să-ți începi viața de la zero, în alt loc, cu alți oameni, obiceiuri, limbă. Tocmai de aceea ne-am permis s-o întrebăm ce a stat la baza acestei decizii.

„Asta este o poveste lungă, pe care mă voi strădui s-o scurtez cât pot. La momentul respectiv am realizat mai multe lucruri care m-au forțat să îmi caut locul în altă țară: trăiam ca să muncesc, nu munceam ca să trăiesc (indiferent cât de mult m-aș fi chivernisit, nu-mi permiteam decât strictul necesar, iar concediile în alte locuri erau un lux care căpătase conturul unui vis mereu amânat pentru timpuri mai bune, timpuri care, din nefericire, nici acum nu s-au concretizat în România), fiica meu nu se putea bucura de copilărie (asta fiindcă sistemul de învățământ pretindea de la școlari eforturi de 48 de ore comasate în 24) și nici perspective (nepotismul, nonvaloarea și absurdul erau și încă mai sunt promovate în forță, iar educația pe care mă străduiam să i-o ofer era pusă la grea încercare de contraexemple).

 Profesia de farmacist în România își pierduse mult din însemnătate la acea vreme și nu cred că s-a produs vreo schimbare în tot acest timp. Lanțurile de farmacii, care dețin monopolul în România, ofereau salarii oarecum mai atractive, însă accentul/presiunea se punea întotdeauna pe profitul obținut din vânzările pe care le făceai (sfântul target să trăiască!) și nu pe competență.

„Într-o zi …totul a devenit prea mult”

Mă simțeam ca un vânzător banal. Cinci ani de studiu greu, în care învățasem pe rupte (Facultatea de Farmacie ocupă locul doi ca dificultate după cea de Arhitectură în topul celor mai grele studii din lume), care erau reduși la ceva lipsit de importanță, absolut inutili. Când mi-am luat diploma de farmacist visam să consiliez pacienții, să îi ajut cât pot de mult. Visul acesta și-a pierdut strălucirea după nici doi ani de muncă.

Eram dezamăgită și mi-a luat cam trei ani să-mi dau seama de asta, fiindcă în viața personală rula în fundal filmul unui divorț și cam toată atenția mea era concentrată în direcția asta. Fiecare zi semăna cu cea de dinainte (o rutină frustrantă): exercitam o profesie de la care avusesem alte așteptări, eram mamă singură, care trebuia să se îngrijească de nevoile copilului ei, care venea obosit după școală și orele de la after-school și încă mai avea teme de făcut, iar timpul liber era inexistent.

Într-o zi …totul a devenit prea mult. Am deschis ochii și am privit în jur, și n-am fost încântată de rezultate. M-am întrebat ce fel de viață îmi doresc pentru fiica mea și pentru mine însămi …și mi-am dat seama că trebuie să schimb ceva. Așa că am schimbat totul. Și aceasta a fost una dintre cele mai inspirate alegeri pe care le-am făcut până acum.”

Dor de casă?

 Cei mai mulți expați iau drumul străinătății cu speranța că după o vreme, odată cu o situație financiară mai bună, vor reuși să se întoarcă acasă. Unii o și fac. Cei mai mulți însă își clădesc vieți noi acolo unde se duc, iar visul întoarcerii îl ascnd într-un colț de suflet. Am întrebat-o pe cum se manifestă la ea dorul de țară. Ia în considerare revenirea în România?

” Îmi lipsesc uneori gustul unor bucate (ciorba de burtă, fasolea cu ciolan afumat servită în coajă de pâine, șoriciul ce porc, pe care-l ronțăi cu o vădită plăcere), compania unor oameni pe care-i port în suflet, librăriile, nămeții de zăpadă (zona în care locuiesc acum este denumită Toscana Germaniei, unde nu ninge decât foarte rar și totul se topește în două ceasuri).

Dacă va fi să mă întorc vreodată, va fi doar dacă voi găsi vreo căsuță în munții din jurul Brașovului, în care să-mi savurez pensia în liniște alături de soțul meu, înconjurată de natură, urși și genul acela de liniște care îți mângâie sufletul.”

Cetățean român. Scriitor…?

Următoarea întrebare, sau mai bine spus răspunsul la aceasta, este dovada că, în ciuda naturii lirice, Raluca Butnariu nu se ferește de afirmații surprinzătoare. Creația ei ne poartă în lumi imaginare sau pe tărâmuri îndepărtate. Și totuși, cât de mult influențează scrierile ei faptul că e româncă?

„Faptul că sunt româncă n-a avut nicio influență asupra scriiturii mele. Am scris cum am simțit …și se pare că am simțit în alte limbi.”

„Traduttore, traditore”?

Așadar, scriitor universal care, dintr-un capriciu al sorții, se exprimă în limba română. Cineva îmi spunea odată că a citit un articol care susținea că în viitor vor exista patru sau cinci limbi în lume. Restul graiurilor naționale vor fi înghițite de un globalism cu tendințe de uniformizare. Tot ce se poate. Dar mai e până atunci. Deocamdată, fiecare cititor se bucură mult mai mult de o carte bine tradusă în limba sa maternă, oricâte altele ar cunoaște. Iar asta înseamnă traducător bun sau inteligență artificială?

„Ca să traduci un roman din altă limbă în cea în care ”ai deschis” ochii este un lucru teribil de complicat. Abilitățile de care ai nevoie nu sunt doar cele lingvistice. Un traducător bun este un alt fel de scriitor. Acesta trebuie să stăpânească perfect subtilitățile limbii originale, ceea ce, la nivel practic, transformă procesul traducerii într-o ”rescriere” a romanului în lucru. Traducătorul mai are nevoie de intuiție, sensibilitate și empatie …iar aceste calități vor rămâne mereu străine inteligenței artificiale. Cel puțin, asta este părerea mea în acest moment.”

Și dacă romanele ei ar fi traduse? Cât de mult ar prinde acolo unde a ales să trăiască?

„Una dintre poveștile mele historical este deja tradusă în limba engleză și a fost lecturată de cititori de aici, care preferă ambele limbi. Feedback-ul a fost unul încântător, mai ales că unele dintre persoanele respective nu mă cunosc și nici nu sunt atrase de genul romanului de epocă. Iar asta îmi dă speranțe.

Anul acesta intenționez să găsesc un traducător de limbă germană și să-i încredințez unul dintre romanele fantasy. Dacă va prinde la cititorii beta, atunci o să execut saltul în gol, fără parașută, cu mâinile la ochi și speranța că …”

Cartea viitorului

Raluca este un creator de vise. Mărturisește că romantismul și imaginația o ajută și în viața de zi cu zi. Drumul ei nu a fost scutit de momente de criză. Mai în glumă mai în serios spune că un eventual roman autobiografic ar avea titlul ”Mi-am amanetat verighetele”.

Micul nostru interviu a prins-o pe picior de plecare, în luna de miere. Un nou început de drum, cu speranțe și vise pentru viitor. Și, dacă tot veni vorba, cum arată cartea viitorului în imaginația scriitorului Raluca Butnariu?

„Probabil că va fi o hologramă, o proiecție animată a gândurilor, imaginației și versatilității scriitorului. Poveștile vor fi ”citite” prin intermediul unor căști (mi le închipui asemănătoare celor de motocicliști). Pui una dintr-astea pe cap, tragi vizorul și …ta-daaa, bine ai venit în Anglia secolului douăzeci!!! Scrisul va curge spre orizont (cam în genul intro-ului de la Star Wars), un senzor lipit de ceafă îți va activa o funcție cerebrală care va proiecta o hologramă conformă cu cartea, însă cu imagini care rezonează cu ”gustul” propriu. Unii vor vedea rochia ei în roșu, alții o vor prefera în negru. Personajele se vor mișca în jurul tău, iar tu vei fi martor la povestea lor, însă lipsit de orice posibilitate de a interveni. Este îndeajuns de futurist…?”