O săptămână de război în Orient. Ștefan Popescu: ”Un conflict mondializat”. Iulian Fota: ”Risc de prăbușire a economiei mondiale”

La aproape o săptămână de la începutul loviturilor militare americano-israeliene împotriva Iranului, conflictul s-a transformat rapid dintr-o confruntare regională într-o criză cu efecte globale. Atacurile asupra infrastructurii militare iraniene, represaliile cu rachete și drone și extinderea tensiunilor către statele din Golf sau Caucaz indică faptul că războiul intră într-o nouă etapă.

Operațiunile militare au început pe 28 februarie 2026, când Statele Unite și Israelul au lansat atacuri coordonate asupra unor instalații militare și obiective strategice din Iran, într-o operațiune menită să slăbească regimul de la Teheran. Loviturile aeriene au vizat baze ale Gărzilor Revoluționare, infrastructură militară și centre logistice considerate esențiale pentru capacitatea de proiecție regională a Iranului.

Escaladarea militară: atacuri, drone și extinderea conflictului

În ultimele zile, intensitatea operațiunilor a crescut considerabil. Lovituri aeriene israeliene au vizat infrastructură militară din Iran și poziții ale Hezbollah în Liban, iar Washingtonul a anunțat extinderea operațiunilor militare.

În paralel, Iranul a răspuns cu atacuri cu rachete și drone asupra unor baze și interese occidentale din regiune. Statele din Golf au devenit ținte frecvente, iar mai multe interceptări au avut loc în Arabia Saudită și în alte state din zonă.

Extinderea conflictului este vizibilă și în alte spații strategice. Azerbaidjanul a acuzat Iranul că a lansat drone asupra unui aeroport din enclava Nakhchivan, un incident care ar putea atrage în conflict și alte state din Caucaz.

În același timp, confruntarea a ajuns și pe mare. Un submarin american ar fi scufundat o navă de război iraniană, iar Garda Revoluționară ar fi atacat ulterior un petrolier occidental, amenințând traficul din Strâmtoarea Hormuz, una dintre cele mai importante rute energetice ale lumii.

Potrivit datelor preliminare, conflictul a provocat deja peste 1.200 de victime în Iran, peste o sută în Liban și victime în Israel, iar infrastructura civilă a suferit distrugeri semnificative.

Succesiunea la Teheran și continuitatea regimului

După moartea liderului suprem Ali Khamenei, ucis într-un atac aerian în primele ore ale campaniei militare, succesiunea la conducerea Republicii Islamice a devenit una dintre cele mai importante teme ale momentului. În cercurile politice iraniene și în analiza internațională sunt vehiculate mai multe scenarii privind viitoarea arhitectură de putere de la Teheran. Printre numele menționate frecvent se află și Mojtaba Khamenei, fiul liderului suprem, considerat apropiat de structurile de securitate și de Garda Revoluționară.

Pentru analistul de politică externă Ștefan Popescu însă, dezbaterea despre cine va prelua formal conducerea Iranului nu este elementul central al crizei. Mult mai importantă este capacitatea regimului de a-și menține stabilitatea și continuitatea instituțională, chiar și într-un context de presiune militară externă.

„Acest lucru este mai puțin important. Important este că există o continuitate a regimului, că este preponderent partea militară care ține frâiele puterii. Acest lucru este cert. Fără a fi total eliminat pilonul teologic al regimului”, a declarat Popescu pentru NewsEdge.

Analistul subliniază că Iranul nu se confruntă neapărat cu o prăbușire a sistemului politic, ci mai degrabă cu o reorganizare a centrelor de putere în interiorul regimului.

„Important este că Iranul își păstrează continuitatea regimului (…) și capacități militare suficiente pentru a ține blocată, din punct de vedere economic, regiunea Orientului Mijlociu. Și acest lucru ne afectează pe noi toți, pentru că suntem în fața unui conflict mondializat.”

În această logică, chiar dacă componenta militară devine mai influentă în actualul context de război, structura regimului rămâne una hibridă, în care instituțiile religioase continuă să joace un rol important alături de aparatul militar și de securitate

Golful Persic – pârghia economică a Iranului

Unul dintre motivele pentru care Iranul poate transforma conflictul într-o criză globală este poziția strategică pe care o are în jurul Golfului Persic și al Strâmtorii Hormuz. Prin această rută maritimă trece aproximativ 20% din petrolul consumat în lume, ceea ce o transformă într-unul dintre cele mai importante puncte energetice ale planetei.

În fiecare zi, aproape 20 de milioane de barili de petrol tranzitează această strâmtoare, care leagă statele producătoare din Golf: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar sau Irak de piețele globale. Aproximativ o treime din petrolul mondial provine din statele acestei regiuni.

Tocmai de aceea, orice amenințare militară la adresa navigației în această zonă poate provoca imediat creșteri ale prețurilor la energie, perturbări în lanțurile de aprovizionare și presiuni economice asupra Europei, Asiei și Statelor Unite.

În acest sens, controlul indirect asupra acestei rute transformă Golful Persic într-o veritabilă pârghie strategică prin care Iranul poate influența economia globală chiar și în absența unei victorii militare directe.

Impactul asupra economiei globale

Pe lângă dimensiunea militară, conflictul riscă să declanșeze o criză economică globală. Atacurile asupra infrastructurii energetice și amenințările la adresa transportului maritim pot perturba aprovizionarea cu petrol și gaze.

Fostul consilier prezidențial pentru securitate națională Iulian Fota avertizează că acesta este unul dintre cele mai mari riscuri ale conflictului.

„Riscul major în momentul de față este scăderea accentuată și prăbușirea economiei mondiale. Șantajul Iranului este clar: lovește economia mondială prin centrul producției de hidrocarburi, adică statele arabe din Golf”, a declarat Fota.

Potrivit acestuia, o escaladare militară în jurul infrastructurii energetice din Golf ar putea avea consecințe grave pentru economiile occidentale.

„Acesta este cel mai mare risc, deteriorarea gravă a economiei mondiale, prin prăbușirea industriei petroliere și de gaz din Golf.”

Europa divizată în fața crizei

Conflictul a scos la iveală și divergențele dintre statele occidentale. În timp ce unele capitale europene au oferit sprijin militar indirect operațiunilor din regiune, Spania a criticat intervenția militară și a refuzat inițial utilizarea bazelor sale pentru operațiuni împotriva Iranului.

Ștefan Popescu consideră că această poziție reflectă lipsa unei strategii comune la nivel european.

„Refuzul Spaniei are legătură cu faptul că Uniunea Europeană nu are o politică externă unificată și nici o cultură strategică unificată.”

Analistul subliniază că diferențele dintre statele europene sunt determinate și de interesele geografice și politice distincte ale fiecărei țări în raport cu Orientul Mijlociu.

Un conflict regional cu efecte sistemice

Pentru experți, criza iraniană depășește deja dimensiunea unui conflict regional.

„Este vorba de un conflict nu mondial, ci mondializat prin efectele sale”, spune Ștefan Popescu.

Potrivit acestuia, rezultatul războiului ar putea schimba ierarhia de putere la nivel global.

„Fără îndoială că, în funcție de deznodământul acestui conflict, ierarhia de putere la nivel mondial va fi schimbată (…) este un conflict sistemic care va contribui la accelerarea unor tendințe, cea mai importantă fiind o dezoccidentalizare și mai pronunțată a sistemului internațional.”

Un moment de cotitură geopolitică

La începutul lunii martie 2026, lumea se confruntă cu un conflict care combină războiul convențional, atacurile asupra infrastructurii energetice, competiția marilor puteri și fragmentarea Occidentului.

Pentru Europa, miza nu este doar stabilitatea Orientului Mijlociu, ci și securitatea energetică, stabilitatea economică și credibilitatea alianțelor strategice.

Iar pentru Iran, obiectivul imediat pare a fi nu victoria militară, ci demonstrarea capacității de a rezista și de a influența echilibrul global, chiar și sub presiunea unei coaliții occidentale.