Maică, măicuță și Pachamama. Maternitatea recunoscută de comunitate și zeitățile materne ale Americii

Maică, măicuță și Pachamama. Maternitatea recunoscută de comunitate și zeitățile materne ale Americii
Imagine Alice Valeria Micu (sursa foto: arhiva personală)
În lumea satului românesc, există cuvinte care spun mai mult decât pare să însemne sensul lor din dicționar. Maică și măicuță sunt, în anumite regiuni și împrejurări, asemenea cuvinte. Ele pot fi adresate unei femei în vârstă chiar și atunci când cel care i se adresează nu îi este rudă, nu o cunoaște îndeaproape și nu are cu ea nicio legătură de familie. În acest caz, apelativul nu indică o maternitate biologică, ci exprimă respectul față de vârstă, față de experiența de viață și față de locul pe care femeia îl ocupă în comunitate.

În aceste două cuvinte maică și măicuță, se păstrează o formă de recunoaștere pe care societatea contemporană riscă uneori să o piardă. Aceea că o femeie nu e doar o persoană privată, definită de propriile relații. E și un om care a traversat ani de muncă, de grijă și de responsabilitate. Poate că a crescut copii, poate că a îngrijit nepoți, poate că a ajutat vecini, a purtat de grijă unor rude bolnave, a educat copii sau a devenit sprijinul unor oameni care nu aveau pe nimeni. Poate că nu a născut niciodată, dar a știut să ocrotească. În toate aceste situații, apelativul maică poate dobândi o rezonanță afectivă mai largă decât sensul strict al rudeniei.

Dacă mai punem alături adresarea cu aceste cuvinte călugărițelor, sensul se împlinește. El spune înzecit despre locul maternității sufletești și spirtuale în comunitățile care păstrează din ritmurile tradiționale.

Să privim maternitatea cu ochii sufletului

Nu trebuie să idealizăm satul românesc, ca și cum respectul ar fi fost întotdeauna universal, iar bătrânețea ar fi fost pretutindeni ferită de singurătate. Dar merită să observăm că limba a păstrat formule de adresare prin care omul în vârstă putea fi întâmpinat cu familiaritate și deferență. Asta fără ca între cei doi să existe o obligație de familie. Într-o asemenea formulă, apropierea nu se construiește prin sânge, ci prin recunoaștere.

Maică poate fi, astfel, mai mult decât o amintire a maternității. Poate fi un titlu familiar al grijii. E o formă de a spune că femeia din fața noastră aparține unei lumi în care a dărui, a îngriji și a duce mai departe viața sunt experiențe demne de respect. Iar diminutivul măicuță, în funcție de regiune și context, poate adăuga tandrețe, compasiune sau apropiere.

Este semnificativ că asemenea apelative nu cer explicații despre biografia femeii. Cel care spune maică nu îi solicită un certificat al maternității, nu îi numără copiii și nu o întreabă ce a sacrificat. Cuvântul poate funcționa ca o recunoaștere spontană a unei demnități. Oamenii sunt evaluați adesea după profesie, venit, eficiență sau utilitatea imediată. Însă această adresare păstrează ceva dintr-o etică mai veche. Omul merită respect nu doar pentru ceea ce produce, ci și pentru ceea ce a trăit și a dăruit.

E aici o discretă forme de cultură maternă locală. Maternitatea nu se limitează la relația dintre o femeie și copilul ei, ci influențează felul în care o comunitate învață să privească femeile care au ajuns la vârsta înțelepciunii. Iar atunci când unei femei străine i te adresezi cu cuvântul maică, fără să-i cunoști povestea, îi oferi, fie și pentru o clipă, un loc simbolic în familia mai largă a comunității.

Pachamama, pământul care devine mamă

Puține imagini culturale exprimă atât de limpede legătura dintre maternitate și existență precum Pachamama, Mama Pământ din tradițiile andine. În lumea quechua și în alte comunități andine, Pachamama nu este doar o personificare poetică a solului. Ea reprezintă pământul care hrănește, susține și primește înapoi toate ființele. Cultul ei este mai vechi decât imperiul incaș, iar practicile și interpretările sale au continuat, în forme diferite, și după cucerirea spaniolă. Cercetările istorice asupra cronicilor coloniale arată tocmai persistența acestei relații cu Mama Pământ.

Cuvântul pacha are un câmp de sensuri care include lumea, pământul și timpul, astfel încât traducerea prin Mama Pământ este sugestivă, dar nu epuizează toate dimensiunile termenului. Pachamama este asociată cu fertilitatea, agricultura și continuitatea vieții, iar în tradițiile andine, relația cu ea presupune reciprocitate. Oamenii primesc roadele pământului, dar au și obligația de a-l respecta prin ritualuri și practici comunitare.

În colecțiile Muzeului Metropolitan de Artă din New York, un vas ritual incaș este explicat în relație cu ofrandele către Pachamama și cu calendarul agricol. Semănatul, recolta și pregătirea băuturilor din porumb nu erau activități separate de viața religioasă, ci părți ale unui sistem de relații între comunitate, natură și puterile sacre.

Această imagine a mamei nu se limitează la faptul că pământul produce hrană. El primește semințele, le lasă să încolțească, susține plantele și oferă oamenilor ceea ce au nevoie pentru a supraviețui. Iar la capătul vieții, trupul se întoarce în pământ. Ciclul nu este doar biologic, ci și simbolic. Omul nu se află în afara naturii, ca un stăpân absolut al ei, ci este o parte a aceleiași lumi din care se hrănește și în care va reveni.

Mamam apelor și a Lunii

În mitologia incașă și în tradițiile andine apar și alte figuri materne. Mama Qucha, cunoscută și ca Mama Cocha, este asociată cu apele, lacurile și marea, cu resursele acvatice și cu echilibrul de care depind comunitățile. Pentru un popor care trăia între munți, văi și întinderi de coastă, apa nu era un simplu element al peisajului, ci o condiție a agriculturii, a hranei și a continuității vieții.

Mama Killa, Mama Lună, era legată de ciclurile lunare și de calendar. În religia incașă, cultul Lunii avea un loc important alături de cel al Soarelui, iar ciclurile cerești contribuiau la organizarea timpului ritual și a vieții comunitare. În jurul figurilor divine ale luminii, pământului și apelor se construia o ordine în care natura nu era inertă, ci purtătoare de sens.

Maternitatea e și hrănitoare

Mama Sara era asociată cu porumbul, una dintre culturile fundamentale ale lumii andine. Într-o astfel de societate agrară, porumbul însemna hrană, dar și sărbătoare, schimburi, ofrande și organizarea muncii. Axo Mama, menționată în unele relatări despre tradițiile andine, este asociată cu cartoful, o plantă esențială pentru comunitățile din zonele înalte ale Anzilor. În cazul acestor nume și al variantelor lor, sursele etno-istorice nu sunt întotdeauna uniforme; de aceea, nu trebuie să presupunem că fiecare comunitate venera aceste figuri în aceeași formă.

În aceeași lume mitologică apare Mama Ocllo, o figură legată de originea dinastiei incașe și de transmiterea cunoștințelor necesare organizării vieții sociale. În unele versiuni ale tradiției, ea este însoțitoarea lui Manco Cápac și contribuie la întemeierea orașului Cusco. Imaginea ei arată o altă dimensiune a maternității: nu doar aceea care hrănește, ci și aceea care transmite priceperi, reguli și forme de organizare comunitară.

Multe dintre aceste figuri nu separă maternitatea de natură. Mama nu este numai cea care naște, ci și cea care hrănește, organizează, ocrotește și transmite mai departe. În această viziune, a primi darurile pământului presupune să nu distrugi sursa care le face posibile. Pachamama ne amintește că nu putem trăi la nesfârșit din ceea ce primim fără să ne întrebăm ce lăsăm în urmă. Și aceeași întrebare ne-o punem când e vorba despre mamele de sânge ori de spirit, ceea ce ne-au dăruit și cum am răspuns generozității lor.

0 comentarii Comentarii