Casa dintre lumi (VI). Lumea este deja aici. Mi-ar plăcea să mă înscriu din nou la facultate

Uneori, oamenii îți trec pragul ca oaspeți și, fără să-ți dai seama când, devin prieteni. Așa s-a întâmplat și cu ea. De fiecare dată când ne întâlnim, subiectele apar unul după altul și niciuna dintre noi nu se grăbește să încheie discuția. De data aceasta venise împreună cu soțul ei, aflat pentru prima dată la noi. În liniștea serii, mi-au vorbit despre fiica lor, care tocmai a terminat primul an de facultate la Rotterdam.

Mi-au povestit despre ce studiază, despre profesori, despre felul în care sunt construite cursurile și despre multele proiecte pe care le-a avut chiar din primul an. Erau foarte încântați de relația dintre studenți și profesori și de felul în care studenții sunt încurajați să gândească, să caute, să lucreze împreună și să își argumenteze ideile.

La un moment dat am început să râd și i-am întrebat:

— Și eu ce ar trebui să fac ca să mă înscriu la facultatea aceasta?

Am spus-o în glumă dar numai pe jumătate. Pentru că, în timp ce îi ascultam, chiar mă gândeam cât de mult mi-ar fi plăcut să studiez într-un astfel de sistem. La 20 de ani sau, cine știe, poate chiar acum. Sigur, este experiența unui singur student. Știu foarte bine că aceeași universitate poate fi trăită diferit de fiecare om. Și nici nu vreau să transform povestea aceasta într-o comparație între facultățile din România și cele din străinătate. Gândul meu a plecat în cu totul altă direcție.

O nostalgie de acum 30 de ani

M-am gândit la mine, studentă la ASE, acum mai bine de 30 de ani. Am făcut o facultate bună pentru acele timpuri, am avut profesori buni și mai puțin buni. Am învățat lucruri care mi-au folosit mai târziu.

Dar ceea ce auzeam părea să vorbească despre altceva. Despre educație nu doar ca acumulare de informații, așa cum fusesem eu obișnuită în facultate. Toată povestea prezenta educația ca pe un mod de a învăța să gândești, să întrebi, să descoperi și să lucrezi cu oameni diferiți de tine.

Știu că fascinația mea pentru astfel de locuri este mai veche. Îmi amintesc și acum prima dată când am intrat într-un campus universitar în Liverpool. Sora mea alesese să facă acolo a doua facultate. Am intrat în biblioteca în care urma să studieze și, pentru mine, a fost mult mai mult decât orice mi-aș fi imaginat atunci.

Vorbim despre o studentă de acum 30 de ani. În mintea mea existau, în mare parte, săli de curs și profesori care predau cu spatele la noi. Iar acolo era o bibliotecă de vis și, dincolo de ea, o întreagă lume universitară pe care eu nu o cunoscusem. A fost pentru prima dată când m-am gândit că facultatea putea fi mult mai mult decât cursuri, aproape deloc practică, din păcate, apoi examene și, la final, o diplomă. Ani mai târziu am ajuns în vizită în campusul UCLA, în Los Angeles.

Îmi amintesc și acum, după atâta timp, clădirile, spațiile, atmosfera. Și îmi amintesc foarte bine stadionul de atletism. Poate pe acela l-am privit cel mai mult. Făcusem atletism de performanță și, inevitabil, mi-a trecut prin minte întrebarea: Cum ar fi fost să am 20 de ani și să fiu studentă aici?

Când copiii aleg alt drum

Posibil că dorința mea ca băieții mei să studieze în străinătate a venit și din această întrebare. Undeva a rămas nostalgia unei experiențe pe care eu n-am trăit-o. Nu știu dacă atunci mi-a lipsit curajul sau pur și simplu viața mea a ales un alt drum.

Cert este că, atunci când au crescut copiii mei, îmi doream destul de clar un lucru pentru ei: să studieze în afara țării. În mintea mea de mamă, amândoi ar fi putut ajunge chiar și la Oxford. Și spun asta fără convingerea simpatică a fiecărui părinte că ai lui sunt neapărat cei mai frumoși și cei mai deștepți. Pur și simplu știu cât pot. Au avut rezultate care le-ar fi permis să încerce, au avut susținerea noastră și, mai ales, au avut posibilitatea de a alege.

Numai că alegerea lor a fost alta. Au vrut să rămână în România. Amândoi au ales Politehnica din București, o facultate foarte bună și deloc ușoară. Cel mare a terminat-o, cel mic este acum student acolo. Recunosc că, de-a lungul anilor, m-am întrebat dacă n-ar fi trebuit să îi încurajez mai mult să aleagă o facultate în afara țării.

Astăzi cred însă că una dintre lecțiile mai dificile ale unui părinte este să înțeleagă că oportunitățile pe care le vede el pentru copiii săi nu trebuie să devină neapărat și drumul lor. Eu am văzut pentru ei un anumit drum. Ei și-au ales altul.Și, privind acum felul în care trăiesc ei, încep să mă întreb dacă nu cumva am raportat prea mult ideea de „a vedea lumea” prin experiența generației mele.

Pentru mine, să studiezi în străinătate însemna să pleci. Pentru ei, lumea pare să funcționeze deja altfel. În vara aceasta, cel mic pleacă în vacanță în Spania. Cel mare pleacă în Polonia. Băiatul unor prieteni, de vârsta lor, va merge în Grecia. Iar fiul altor prieteni tocmai s-a întors din Napoli. Abia a intrat la facultate și a ales să își petreacă vacanța acolo.

Diferențe

Toți au până în 22 de ani și au vizitat deja cel puțin trei țări până acum. Își aleg singuri destinațiile, își organizează călătoriile și pleacă fără părinți. Iar acest lucru li se pare cât se poate de firesc. România este deja în Schengen. Avioanele low-cost, trenurile, programele Erasmus, bursele, schimburile universitare, internetul, cursurile internaționale și posibilitatea de a lucra de aproape oriunde au schimbat enorm lumea în care cresc.

Pentru generația mea, o călătorie în Occident era un eveniment. Îmi amintesc și acum prima mea vizită în Anglia și orele petrecute în fața Ambasadei Marii Britanii din București pentru a obține viza. Astăzi, copiii noștri își pot cumpăra un bilet de avion de pe telefon și pot pleca pentru câteva zile într-o altă țară cu o naturalețe pe care noi, la vârsta lor, cu greu ne-am fi putut-o imagina.

Pentru noi, ideea de a studia într-o altă țară părea un pas uriaș. Pentru ei poate fi un semestru, un master, un internship sau pur și simplu una dintre multele variante pe care le au la dispoziție. Și cred că tocmai aici este una dintre marile diferențe dintre generațiile noastre.

Copiii noștri pot studia în București și pot avea lumea la îndemână. Pot face facultatea aici și masterul în altă țară. Pot pleca un semestru și se pot întoarce. Pot lucra pentru o companie din Amsterdam dintr-un apartament din București. Pot avea colegi din cinci țări și prieteni din alte zece. Locul în care aleg să studieze nu le mai definește neapărat dimensiunea lumii în care vor trăi.

Puncte de plecare diferite

Știu că lumea despre care vorbesc aici nu este la fel de accesibilă tuturor tinerilor din România. Există copii care pornesc cu mai puține resurse. Există familii pentru care o vacanță în Spania este greu de imaginat, cu atât mai mult un an de facultate în Olanda sau în Marea Britanie. Există tineri fără părinți care să poată susține financiar astfel de experiențe sau care să știe unde și cum să caute oportunitățile.

Ar fi nedrept să ignor diferențele acestea. Și totuși, cred că niciodată nu au existat atât de multe uși. Există burse, Erasmus și programe europene. Există schimburi de experiență, mobilități academice, internshipuri și universități care oferă forme de sprijin financiar.

Unele uși sunt mai greu de deschis decât altele. Pentru unii drumul până la ele este mult mai lung. Însă astăzi există mai multe posibilități de a le deschide. Iar una dintre responsabilitățile noastre, ale părinților și ale celor care avem acces la informație, este să le arătăm tinerilor unde sunt aceste uși. Alegerea de a intra pe ele trebuie să le aparțină.

Lumea lor începe altfel

Aici am avut și eu ceva de învățat de la băieții mei. Mi-am dorit pentru ei o lume mai mare decât cea pe care am avut-o eu la vârsta lor. Doar că am presupus că, pentru a o avea, trebuie să plece. Astăzi nu mai sunt atât de sigură.

Generația lor are deja o relație cu lumea pe care noi abia începem să o înțelegem. Vor pleca și se vor întoarce. Vor studia aici și vor lucra acolo. Vor avea prieteni la mii de kilometri și vor urca într-un avion cu aceeași naturalețe cu care noi urcam cândva într-un tren.

Lumea lor nu mai începe după ce ies din România. Lumea este deja aici și este mult mai accesibilă. Iar aseară, ascultând doi părinți povestind despre primul an de facultate al fetei lor la Rotterdam, m-am trezit pentru câteva minute cu 30 de ani mai tânără.

M-am văzut din nou în biblioteca din Liverpool. M-am văzut privind stadionul de atletism de la UCLA. Și m-am întrebat din nou: Cum ar fi fost?

Doar că, de data aceasta, întrebarea n-a mai venit cu regret. A venit cu bucuria că băieții mei și generația lor pot răspunde singuri la o întrebare pe care noi ne-o permiteam mult mai greu: Dacă lumea este atât de mare și, în același timp, atât de aproape, ce aleg să fac cu ea?

Despre autor

Laura Cioc devenea, la doar 24 de ani, cea mai tânără directoare de sucursală bancară din România. Era perioada în care sistemul bancar românesc se transforma rapid, iar ascensiunile profesionale de acest tip erau rare și spectaculoase. Laura nu doar că a reușit, ci a făcut-o într-o perioadă în care puține femei atât de tinere primeau responsabilități atât de mari. Au urmat peste două decenii în lumea corporațiilor, sute de oameni coordonați, obiective, ședințe și provocări.

Astăzi este administrator și co-proprietar al Transylvanian Inn, unul dintre cele mai apreciate refugii turistice din România. Pe blogul său personal vorbește despre cărți, despre vulnerabilitate, despre femei, despre schimbare și despre căutarea echilibrului. Scrie despre sindromul impostorului, despre curajul de a o lua de la capăt la 50 de ani și despre oamenii care i-au atins sufletul. Povestea completă Laurei o puteți citi aici.