Înainte de grâu și plug, era câinele. Povestea unei prietenii vechi de 14.000 de ani

Câinele, prietenul omului este una dintre cele mai cunoscute expresii. Cercetările au dovedit de-a lungul anilor că osul nu minte, dar nici nu spune totul. Problema cercetătorilor nu a fost lipsa fosilelor, ci interpretarea lor. Arheologii au descoperit canide înmormântate alături de oameni datând de acum 34.000 de ani, însă simpla prezență a unui animal lângă un mormânt nu face din el un câine domesticit. Se știe că, de-a lungul mileniilor, oamenii au înmormântat și animale sălbatice.

Scheletele de câine și de lup pot semăna izbitor de mult, mai ales când rămâne doar o bucată de craniu sau un singur dinte. Multe dintre presupusele „câine foarte vechi”, odată supuse analizei ADN, s-au dovedit a fi, de fapt, lupi.

Dovezile din laborator

Pentru a depăși aceste limitări, cercetătorii au apelat la genetică. Bergström și echipa sa au analizat rămășițele a 216 canide înmormântate lângă oameni. Au acoperit astfel un interval de mii de ani. Canidele proveneau din mai multe locuri din Europa și Orientul Apropiat. Au fost analizate inclusiv oase de la un sit vechi de 46.000 de ani din Belgia, ori schelete de acum 5.000 de ani din Scoția. Cel mai vechi specimen confirmat ca fiind câine domesticit avea 14.200 de ani și provenea dintr-un sit din Elveția.

Scarsbrook, Marsh și colegii lor au examinat rămășițe din Turcia, Iran, Serbia și Anglia, datând între 15.800 și 8.900 de ani. Șase din cele opt mostre s-au dovedit a fi câini, toți surprinzător de asemănători genetic între ei. Să fie o dovadă că Europa avea deja o populație coerentă de câini domesticiți acum 14.300 de ani?

„Odată ce ai câini, acești câini se atașează de populațiile umane de-a lungul timpului”, spune Lachie Scarsbrook, paleogenetician la Universitatea Ludwig Maximilian din München, Germania. Cercetătorii au botezat această versatilitate cu o expresie memorabilă: „Câinele-Armă-Elvețiană”. Num eau astfel o creatură capabilă să se adapteze tuturor rolurilor culturale pe care le asociem astăzi cu câinii.

Aceiași câini, popoare diferite

Un rezultat surprinzător al studiilor este că diferite culturi umane antice, deși distincte între ele, împărțeau aceiași câini. Cultura Magdaleniană ocupa vestul Europei (Franța, Spania, Marea Britanie) acum aproximativ 14.000 de ani. În același timp, Epigravettianul era centrat mai spre est, în Germania și Italia. Vânătorii-culegători anatolieni trăiau pe teritoriul actualei Turci. Și cu toate acestea, câinii lor se asemănau.

Anatolienii își îngropau morții, și alături de ei, îngropau și puii de câine, sugerând că le acordau un statut apropiat de cel al persoanelor. Magdalenienii, în schimb, practicau un tip de canibalism funerar, iar craniile câinilor prezentau semne similare cu cele ale oaselor umane (găuri și modificări ce sugerau ritualuri de după moarte). „Toate culturile par să trateze câinii într-un mod profund simbolic, asemănător cu felul în care ne raportăm noi astăzi la câinii noștri, observă cercetătorul William Marsh, paleogenetician la Natural History Museum din Londra.

Prietenia care a schimbat lumea

Studiile arată că prietenii omului, câinii domesticiți, erau răspândiți în toată Europa acum 14.000 de ani. Asta nu înseamnă că atunci a avut loc domesticirea. Aceasta s-a produs probabil cu mult mai devreme, în afara Europei, iar câinii din aceste studii puteau deja fi deosebiți clar de lupi.

Domesticirea nu a fost un moment, ci un drum lung. Este „un proces de mai multe generații, care nu se poate întâmpla brusc”, explică geneticianul Krishna Veeramah. Primul câine adevărat ar fi fost cu greu de distins de un lup, și tocmai de aceea urmele sale sunt atât de greu de găsit.

Ceea ce rămâne cert este că, odată ce această prietenie s-a înfiripat, ea a rezistat tuturor valurilor de migrație și schimbărilor de civilizație. Genele acelor câini străvechi au supraviețuit până azi, regăsindu-se în multe din rasele pe care le cunoaștem și iubim, precum Ciobănescul German sau Saint Bernard.

O prietenie veche de 14.000 de ani, și probabil mult mai mult, care continuă.