Nu ideile ne lipsesc, ci curajul. Ce poate învăța România din reforma neozeelandeză din 1984

La început, furia a fost pe măsură. În 1986, mediul rural a ieșit în cel mai mare marș de protest din istoria țării, în fața Parlamentului. Și totuși, chiar organizația fermierilor a sprijinit reforma până la capăt — iar în 1987, guvernul care făcuse reforma a fost reales confortabil, în pofida costului social și a protestelor pe care le provocase.

Patruzeci de ani mai târziu, sectorul agricol neozeelandez e mai mare, mai eficient și mai profitabil decât era pe vremea când statul îl hrănea. Doar unul din o sută de fermieri nu s-a putut adapta. Restul s-au reinventat. Iar astăzi, cei care urmau să fie victimele sigure ale reformei sunt printre cei mai fermi oponenți ai reintroducerii subvențiilor.

O necesitate

Ar fi o greșeală să credem că Noua Zeelandă a tăiat subvențiile fiindcă s-a lăsat sedusă de vreo modă ideologică sau a fost vreun capriciu al unui om politic bizar. Adevărul e că țara ajunsese în pragul falimentului, iar subvențiile erau una dintre cauze.

Timp de un deceniu, statul neozeelandez făcuse aproape tot ce poate face un stat prea implicat în economie. Controla salariile, prețurile, importurile și cursul valutar. Deținea întreprinderi mari, dirija investițiile, proteja industriile interne și folosea angajările la stat ca instrument de politică socială. Peste toate acestea, întreținea un sistem generos de asistență agricolă și turna bani în proiecte energetice faraonice. Fiecare măsură părea, luată separat, justificată. Împreună, știm deja, împovărau un buget care nu le mai putea duce.

Cifrele vorbesc de la sine. Spre 1984, deficitul bugetar anual ajunsese la circa trei miliarde de dolari, iar datoria externă publică depășise opt miliarde. Moneda era supraevaluată, rezervele valutare sub presiune, iar încrederea în economie se eroda. Când o criză valutară a izbucnit chiar în timpul tranziției de putere, simpla apărare a cursului a costat statul peste două miliarde, iar devalorizarea inevitabilă a mai adăugat aproape trei miliarde la datoria externă.

În acel punct, subvenția nu mai era un ajutor pentru fermier, ci o piatră legată de gâtul unei țări care se scufunda. A o elimina nu mai era o opțiune între altele — devenise condiția supraviețuirii. Dar criza singură nu generează automat reforma. Nicăieri și niciodată nu s-a vindecat o economie de la sine, doar pentru că situația a devenit insuportabilă. E nevoie de altceva: de oameni politici care, în mijlocul crizei, au și competența de a ști ce trebuie făcut, și curajul de a face lucruri nepopulare. Noua Zeelandă a avut acei oameni. Aici e adevărata lecție — și, anticipând, adevărata noastră problemă.

De ce piața liberă nu a distrus agricultura

Ca să înțelegem de ce catastrofa prezisă nu s-a produs, trebuie să ne întrebăm ce face, de fapt, o subvenție. Răspunsul obișnuit — „ajută producătorul” — e adevărat doar la suprafață. În realitate, o subvenție falsifică un semnal.

Într-o economie liberă, prețul e o informație. El le spune tuturor, simultan și fără ca cineva să comande asta, ce e cerut și ce nu, ce merită produs și ce e risipă. Fermierul care vede că prețul cărnii scade și cel al laptelui crește primește, prin acel semnal, un mesaj limpede: mută-ți efortul. Subvenția rupe acest mecanism. Ea plătește producătorul să facă ceea ce piața nu mai cere, ținând în viață, artificial, activități pe care nimeni nu le-ar mai susține cu banii lui. Un stat care subvenționează un produs, când aceasta nu mai e cerut, nu ajută industria respectivă — o orbește.

De aceea, când Noua Zeelandă a retras subvențiile, nu a distrus capacitatea de a produce hrană. A redat fermierilor semnalul pe care îl pierduseră. Brusc, întrebarea nu mai era „ce plătește statul?”, ci „ce vrea cumpărătorul?”. Iar fermierii, departe de a fi niște victime pasive, s-au dovedit exact ceea ce erau: antreprenori. Au tăiat costuri, au schimbat culturi, au căutat piețe noi. Sectorul lactat a ajuns să producă mii de produse acolo unde înainte făcea câteva zeci. O industrie a vinului aproape inexistentă a înflorit. Nu pentru că cineva a decretat-o de la centru, ci pentru că mii de oameni liberi să decidă au găsit, fiecare în parte, răspunsuri pe care niciun minister nu le-ar fi putut planifica.

Mai e un adevăr, mai neplăcut. O subvenție nu distorsionează doar prețuri — creează un tip aparte de câștig și o categorie specială de profitori. Beneficiul nu mai merge la cel care produce mai bine, ci la cel care e mai priceput să obțină și să păstreze sprijinul statului. Se naște astfel o clasă de oameni a căror competență principală nu e agricultura, comerțul sau industria, ci apropierea de putere. Și, odată născută, această clasă nu renunță ușor. Aici părăsim teoria pieței și intrăm pe un teren mult mai puțin curat — cel pe care îl cunoaștem și noi, românii, din păcate, foarte bine.

Prețul, sau limbajul pe care statul nu ar trebui să-l tulbure

Știm din școală că prețul se găsește la intersecția dintre cerere și ofertă. Oamenii sunt obișnuiți să vadă în preț doar un număr — cât scoatem din buzunar. E însă cu mult mai mult de atât. Prețul este cea mai densă informație pe care o produce o societate liberă.

Să luăm un exemplu simplu. Când prețul unui metal urcă, un producător nu are nevoie să afle de ce — dacă s-a închis o mină la celălalt capăt al lumii, dacă a crescut brusc cererea într-o industrie nouă, dacă un război a tăiat o rută comercială. Numărul îi spune tot ce trebuie să știe: acest lucru a devenit mai rar în raport cu cererea; folosește-l cu măsură, caută înlocuitori. Fără ședințe, fără ordine, fără un centru care să comande, milioane de oameni care nu se cunosc între ei își potrivesc deciziile unii după alții. Prețul e felul în care o economie întreagă gândește, deși nu are un creier.

El îndeplinește, în același timp, trei funcții. Informează — adună într-un singur număr cunoștințe împrăștiate în mintea a mii de oameni, cunoștințe pe care nicio statistică oficială nu le-ar putea culege la timp, fiindcă multe nici măcar nu sunt scrise undeva. Stimulează — nu doar spune, ci și îndeamnă: prețul mare cheamă mai mulți producători, cel mic îi alungă, iar resursele curg singure spre locul în care sunt cel mai dorite. Și selectează — desparte ce merită de ce e risipă, lăsând să dispară activitățile care consumă mai mult decât produc.

Aici e miezul întregii discuții. Când statul umblă la preț — fie fixându-l, fie umflându-l cu subvenții, fie apăsându-l cu taxe menite să descurajeze — nu corectează o nedreptate, ci strică un instrument de măsură. E ca și cum ai răci termometrul ca să scadă febra. Cifrele se schimbă, dar boala rămâne, ba se agravează, fiindcă ai pierdut singurul mijloc prin care o puteai evalua. Prețul subvenționat îi spune producătorului că merită să facă ceea ce, de fapt, nimeni nu mai vrea. Prețul plafonat le spune cumpărătorilor că produsul există din belșug tocmai când e pe sfârșite. În ambele cazuri, semnalul minte — iar oamenii, acționând cinstit după un semnal fals, iau decizii greșite.

Consecința nu e doar o pierdere de bani. O subvenție ține în viață niște producători care nu mai au, de fapt, piață pentru produsele lor. Nu le permite să se reprofileze, să producă valoare, le răpește spiritul antreprenorial. Un preț fixat golește rafturile sau umple depozitele cu marfă nevândută. Cu fiecare intervenție, harta după care se orientează întreaga economie se depărtează puțin mai mult de realitate, până când nimeni nu mai știe unde se află cu adevărat. Iar când adevărul iese, în sfârșit, la iveală — și iese mereu — corecția e cu atât mai dureroasă cu cât a fost amânată mai mult.

De aceea, a lăsa prețul liber nu e un moft ideologic, ci un element esențial al unei economii de piață. Un stat care se abține să-l falsifice nu abandonează cetățeanul; dimpotrivă, îi păstrează intactă singura busolă pe care o are. Iar un stat care nu se poate abține să intervină, care crede că poate rescrie prețurile mai bine decât o fac milioane de oameni liberi la un loc, comite mereu aceeași eroare veche: confundă puterea de a schimba cifrele cu puterea de a schimba realitatea din spatele lor.

România: aceeași logică, alt final

Povestea neozeelandeză ne privește direct fiindcă începutul ei seamănă izbitor cu prezentul nostru. Și România are un stat care cheltuiește mai mult decât își permite, care întreține scheme de sprijin cu rezultate îndoielnice. Până și guvernul de la București recunoaște azi, deschis, că multe programe produc abuzuri și rezultate foarte slabe — o analiză a felului în care se cheltuiesc banii publici.

Un exemplu spune totul. O schemă menită să încurajeze angajarea persoanelor greu de plasat — șomeri de lungă durată, oameni peste 45 de ani, părinți singuri — oferă angajatorului 2.250 de lei pe lună. Nobil în intenție. În practică, din peste 13.000 de angajări subvenționate într-un an, mai mult de jumătate s-au concentrat la firme de pază, cu aceleași persoane trecute succesiv de la o firmă la alta, pentru ca subvenția să fie încasată din nou și din nou. Criteriul de eligibilitate era, printre altele, „șomer de peste 6 luni” sau „peste 45 de ani”.

Odată ce persoana demisiona și redevenea șomer (sau pur și simplu îndeplinea în continuare criteriul de vârstă, care nu dispare niciodată), devenea din nou „greu de plasat” pe hârtie — deci o nouă firmă o putea angaja și cere din nou subvenția. Criteriul de vârstă e permanent: un om de 46 de ani rămâne „peste 45” la fiecare reangajare. Banul public nu a creat locuri de muncă reale; a creat o industrie a accesării subvenției. Exact orbirea despre care vorbeam: sprijinul nu mai răsplătește munca, ci priceperea de a-l capta.

Dar problema adevărată nu e schema în sine. Orice schemă proastă poate fi, în principiu, desființată. Problema e ce se naște în calea desființării ei: rețeaua de interese care leagă banul public de putere. Iar aici, un caz recent, încă în curs de anchetă, arată cât de adânc merg aceste legături. Potrivit acuzațiilor DNA, un afacerist din zona avicolă, nemulțumit că nu-și mai putea recupera o subvenție după ce fusese sancționat de autoritatea sanitar-veterinară, ar fi mobilizat o întreagă infrastructură de influență. Rețeaua ar fi reușit să ajungă până la cel mai înalt nivel al executivului, până la premierul Ilie Bolojan.

Cum se va fi încheiat episodul rămâne de stabilit de anchetă. Ceea ce contează pentru discuția de față nu e vinovăția cuiva anume, ci un fapt mai simplu și mai tulburător: că un asemenea aparat de intermediere s-a putut activa și că acest tipar nu e o excepție. Că, odată cu o subvenție sau o sancțiune, s-a pus în mișcare o mașinărie de presiune care urcă până în vârful statului. Asta e piatra de gât a reformei românești. Nu lipsa ideilor — se știe perfect ce e de tăiat. Ci faptul că fiecare cheltuială inutilă are, în spate, pe cineva care trăiește din ea și care știe ce butoane să apese.

Și totuși, ar fi prea comod să dăm vina doar pe rețele. Fiindcă Noua Zeelandă ne învață și că fereastra reformei se deschide scurt — atunci când criza e acută și puterea politică a guvernului e la maximum — și că cine n-o folosește atunci, o pierde. România a avut această fereastră. Un guvern instalat pe promisiunea reformei și a reducerii risipei a ales, în schimb, calea cea mai ușoară: a crescut taxele. TVA, accize, impozite locale.

A moștenit o economie care creștea și o inflație de sub 6%; a lăsat în urmă o economie în scădere și o inflație de peste 10%. Veniturile smulse din buzunarul contribuabilului au crescut – TVA-ul singur a adus cu un sfert mai mult, nu fiindcă economia a produs mai mult, ci fiindcă i s-au ridicat cotele pe o economie care se contracta. Deficitul a scăzut, da, dar pe seama contribuabilului, nu a statului. Cheltuiala care trebuia tăiată a rămas. Iar guvernul Bolojan, demis între timp printr-o moțiune de cenzură, a lăsat în urmă exact ce declarase că vrea să evite: o țară mai săracă și o reformă neîncepută.

Ce ne lipsește nu sunt ideile

E tentant să încheiem spunând că România ar trebui să facă precum Noua Zeelandă. Ar fi însă prea simplu — și puțin necinstit. Fiindcă nu e suficient să spui neozeelandezii că au procedat corect din perspectivă economică, ca și cum a fost ceva simplu, clar, o formulă magică și iată rezultatul. Au avut ceva mult mai rar: un moment de criză care a apărut concomitent cu existența unor oameni politici care au știut ce e de făcut și au avut curajul să înfrunte cel mai mare protest din istoria țării lor, și o clasă de beneficiari care, oricât de furioasă, nu era împletită cu însuși aparatul puterii.

Nu sunt singurul care spune asta. Claudiu Năsui, economist și fost ministru al Economiei, o formulează răspicat: la începutul guvernării Bolojan, spune el, „cuțitul era la os” financiar, iar puterea politică a guvernului era la maximum — exact momentul perfect pentru reformă. Acel moment a fost ratat, iar în locul tăierii cheltuielilor guvernul a ales creșterea taxelor, care nu a făcut decât să accelereze sărăcirea. Iar acum, cu presiunea financiară mai mică și autoritatea politică erodată, fereastra s-a închis. Nu de la sine — a fost lăsată să se închidă. Și, cum tot el observă, nu poți apoi să te plângi că partidele nu vor reforme.

Noi avem criza. Avem și ideile — nimeni serios nu mai pretinde că nu știe unde se risipesc banii publici. Ce nu e limpede deloc e dacă avem celelalte două lucruri: destui oameni politici dispuși să plătească prețul electoral al unei reforme reale, și un stat destul de curat încât rețelele de interese să nu-i poată prinde de mânecă exact atunci când sunt pe punctul să facă ce trebuie.

Lecția neozeelandeză nu e, până la urmă, despre subvenții. Este despre curajul de a spune „nu” și despre cât de liber trebuie să fie un om politic ca să poată rosti acel „nu”. Acum patruzeci de ani, la capătul celălalt al lumii, un guvern de stânga a dovedit că se poate. Rămâne să vedem dacă, în criza noastră, se va găsi cine să ne-o dovedească și nouă. Până acum, răspunsul e un categoric nu.

Despre autor

Economist cu un master în administrație publică la Universitatea Erasmus din Rotterdam, Mihai Dragoș Badea se alătură News Edge cu o abordare care evită atât limbajul tehnic inutil, cât și explicațiile comode. Parcursul său profesional a început încă din anul 2000. Economia i-a oferit instrumentele de analiză, iar administrația publică i-a oferit locul în care acestea puteau fi puse la încercare. Experiența de la Universitatea Erasmus din Rotterdam i-a schimbat modul în care privește administrația și politicile publice. În România, spune el, deciziile sunt analizate în primul rând prin prisma legalității. În Olanda a descoperit că întrebarea importantă este alta. Povestea lui completă o puteți citi AICI.

Articolul anterior semnat de Mihai Badea poate fi citit AICI.