Fjord, sau tentația binelui cu forța

Povestea pare simplă. Mihai și Lisbeth Gheorghiu, un român și o norvegiană, își lasă viața din România și se mută într-un sat izolat de pe coasta norvegiană, locul unde s-a născut ea. Se apropie de vecini, copiii leagă prietenii, totul are forma unui nou început. Apoi fiica lor ajunge la școală cu vânătăi, și de aici liniștea fragilă începe să se destrame. Comunitatea, sistemul școlar, serviciile sociale, justiția, toate se pun în mișcare. Iar mecanismul acesta, odată pornit, nu mai are buton de oprire.

Fjord nu este o melodramă facilă

Ce m-a frapat la Mungiu este că nu cade în capcana facilă a melodramei cu părinți persecutați pe nedrept. El construiește o ambiguitate care te obligă să stai în disconfort. Nu știi niciodată cu certitudine ce s-a întâmplat în casa aceea, și tocmai asta e ideea. Pentru că aparatul care se activează în jurul familiei nu funcționează pe certitudine, ci pe suspiciune. Iar suspiciunea, atunci când este instituționalizată, devine o formă de putere care nu mai are nevoie de probe.

Aici filmul atinge ceva ce mă preocupă de multă vreme. Trăim într-o epocă în care intervenția statului în viața privată este justificată aproape întotdeauna prin protecție. Protejăm copilul, protejăm victima, protejăm comunitatea. Sunt scopuri pe care nimeni nu le contestă, și exact din acest motiv sunt atât de periculoase ca instrument. O putere care își motivează fiecare gest prin grija pentru cel vulnerabil devine, în practică, o putere imposibil de criticat. Cine ar îndrăzni să apere o familie acuzată că își rănește copilul? Cine ar pune la îndoială verdictul moral al unei comunități unite în indignarea ei?

Mungiu pune în scenă o societate progresistă

Mungiu observă cu o precizie aproape clinică cum o societate progresistă, convinsă de propria deschidere, ajunge să reproducă exact mecanismele pe care pretinde că le-a depășit. Excluderea, stigmatizarea, judecata sumară. Conservatorismul cuplului devine, în ochii satului, un fel de probă circumstanțială. Dacă gândești diferit, dacă crești copiii altfel, dacă nu împărtășești evidențele morale ale grupului, atunci ești deja, într-un sens, suspect. Progresismul, în lectura aceasta, nu mai este o filosofie a toleranței, ci o nouă ortodoxie, cu inchizitorii ei amabili și convinși de propria bunătate.

Trebuie spus, în spiritul corectitudinii, că filmul nu absolvă familia și nici nu o transformă în martir. Mungiu este prea lucid ca să ofere o variantă consolatoare în care răul vine doar dinspre instituții, iar individul este pur. Părinții au și ei zonele lor de umbră, tăcerile lor, orgoliul lor. Există momente în care intervenția comunității pare nu doar legitimă, ci necesară. Tocmai această onestitate face filmul puternic. Nu îți spune ce să crezi. Te lasă în fața unei situații în care fiecare parte are dreptatea ei parțială, și în care mecanismul colectiv strivește, indiferent de adevăr.

Și totuși, ceea ce rămâne după ce se sting luminile este senzația apăsătoare că individul, în confruntarea cu sistemul, pierde aproape întotdeauna. Nu pentru că ar fi vinovat, ci pentru că sistemul nu este construit să caute adevărul, ci să se justifice pe sine. O dată ce serviciile sociale au deschis un dosar, o dată ce comunitatea a pronunțat verdictul informal, costul de a te răzgândi devine prohibitiv pentru toți cei implicați. Mai simplu este să mergi înainte. Iar familia, prinsă în această inerție birocratică și morală, descoperă că prezumția de nevinovăție este un lux pe care realitatea nu i-l acordă.

Linia subțire dintre protecție și control

Sebastian Stan joacă tatăl cu o reținere care spune mai mult decât orice izbucnire, iar Renate Reinsve confirmă de ce a devenit una dintre cele mai prețuite actrițe ale momentului. Dar adevărata realizare îi aparține lui Mungiu, care reușește, încă o dată, să transforme un caz particular într-o radiografie a felului în care societatea exercită presiune asupra celor care nu i se conformează.

Am ieșit de la Fjord gândindu-mă la cât de subțire este linia dintre un stat care afirmă că protejează și unul care controlează. Diferența nu stă în intenții, fiindcă intențiile sunt aproape mereu bune. Stă în limitele pe care suntem dispuși să le punem propriei noastre puteri de a judeca viața altora. Mungiu nu ne dă răspunsul, dar pune întrebarea cu o limpezime care doare. Cum ne apărăm de o putere care pretinde că ne protejează?